ONOAREA HOŢILOR DE CAI

Mihai Hafia Traista
Mihai Hafia Traista

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

ONOAREA HOŢILOR DE CAI

 

 

 

Autor: Mihai Hafia Traista

PRIMA PARTE

1.

Sub culmile dealului Doboieş, la o distanţă destul de mărişoară de Sighet şi de satele aşezate prin preajmă, se întindea frumoasa şi bogata gospodărie a lui Iancu Lupu. Câteva zeci de hectare de pământ pe care le întretăia unduindu-se ca un şerpişor, pârâul Ronişoara curgând umflat de mândrie că doar el e singurul sub soare care poate trece fără să-şi ceară voie de la crudul şi zgârcitul gospodar, peste pământurile acestuia.
Însă cu totul de altă părere era crudul şi zgârcitul gospodar Iancu Lupu – dacă pârâul trece peste pământurile sale, înseamnă că este proprietatea sa la fel cum şi cerul ce se află deasupra pământurilor sale este cerul său! Şi ca să demonstreze tuturor că pârâul care trece peste ogoarele sale este proprietatea sa, îl puse la treabă.
De ce să curgă un pârâu aşa teleleu, singur de capul său fără nici o treabă peste pământurile unui gospodar ca Iancu Lupu?… Nu, aşa ceva nu se poate!… La început Iancu îl puse să învârtă o roată mare de moară care îi măcina porumbul crescut pe lanurile mănoase, mai pe urmă şi ceva mai în jos îi porunci pârâului să se lărgească şi oprindu-se un pic din goana-i jucăuşă să alinte aripiorele de argint al peştişorilor din iazul său şi tocmai când bietul pârâu credea că scăpase de muncă, deodată, de după o cotitură cu trei salcâmi, de când lumea şi pământul se ivea pălincia în care trebuia să răcească aburul borhotului din prunele, merele şi perele din livezile roditoare, prefăcându-l în pălincă tare de peste şaizeci de focuri, curată ca lacrima de rouă de pe un trifoi cu patru foi în dimineaţa zilei de Sânziene.
În dreptul morii, dincolo de pârâu, să înălţa semeţ o clădire cu etaj, construită din lemn de stejar şi acoperită cu tablă ce strălucea argintiu sub razele soarelui. În faţă clădirii se întindea o curte mare, pavată cu piatră, în jurul căreia se înălţa un zid tot din piatră pe lângă care atât pe dinăuntru cât şi pe dinafară creşteau tot soiul de trandafiri frumos tunşi şi îngrijiţi de priceputa mână a grădinarului de sorginte italiană Paulo Seninni, pe care oamenii, din cauza bărbii sale impunătoare ca a regelui, îl numeau bătrânul Karol. Singura intrare în curte era poarta mare din fier forjat, în care era încorporată o uşiţă. În afară de impunătoarea clădire, în curte se mai afla o bucătărie de vară zidită din piatră şi acoperită cu aceeaşi tablă strălucitoare ca şi casa, în care se afla un cuptor mare, ca cel din povestea cu fata moşului şi fata babei, în care unguroica Melinda, bucătăreasa lui Iancu Lupu, în fiecare sâmbătă cocea pâini mari cât roata carului şi cozonaci cu mac şi cu nucă. Lângă bucătăria de vară se afla şi un şopron pentru lemne, întotdeauna ticsit de chituci uscaţi de fag, iar aproape de poartă, pe partea casei se afla o fântână cu cumpănă şi cu jgeab de piatră.
Curtea lui Iancu Lupu era întotdeauna curată, măturată în fiecare dimineaţă de către Melinda care bombănea întotdeauna pe sub nas: «Ioi Iştenem, Iştenem!… La ce bun meturat fiecare dimineaţă? Nici ghesche, nici raţe, nici frunze, iar tu Melindo metură ca un bolundo!» Însă în faţa domnului Iancu nu îndrăznea să rostească vreo vorbă despre măturatul curţii.
Toată gospodăria lui Lupu se afla dincolo, de cealaltă parte a Ronişoarei, la care se putea ajunge trecând peste un podeţ destul de larg cât să treacă o căruţă. Imediat în spatele morii se întindeau două grajduri destul de lungi, unul plin de vite şi altul de cai, după care era coteţul pentru porci în care niciodată nu se aflau mai puţin de douăzeci de capete şi cel pentru păsări cu ţarcuri şi gropi pline de apă, unde trăiau tot soiul de înaripate, de la găinuşile mici liliputane şi cele golaşe la raţe, gâşte şi curcani. Numărul orătăniilor nu îl ştia nimeni niciodată. Se mai aflau acolo şi două cuşti pline cu iepuri belgieni, iar puţin mai sus de moară la cotul râului, pe sub salcâmii care îmbolnăvindu-se de alb înnebuneau în fiecare primăvară, se aflau vreo treizeci de stupi de albine. În afară de toate acestea, Iancu Lupu mai avea şi o turmă mare de oi care păştea vara pe dâmburile Săratei, tot acolo şi ierna, îngrijită de fraţii Alexa şi Dumitru Buraniuk, huţuli de dincolo de Tisa, care de câţiva ani buni se tocmeau an de an ciobani la Lupu, deşi acesta nu îi prea avea la inimă din cauza carecterului lor de catâri încăpăţânaţi.
– Vă repet de o sută de ori să faceţi un lucru aşa cum vreau eu, iar voi îl faceţi cum vreţi voi, nu cum vă spun eu. Gata la primăvară îmi caut alţii! îi ameninţa, însă atât el cât şi ei ştiau că nu se va întâmpla asta, deoarece ciobani mai buni decât ei Lupul nu ar fi găsit nici dacă ar fi întors pământul pe dos. Deseori în faţa prietenilor săi îi lăuda «Huţulii îştia iubesc oile mai mult decât orice pe lume, iar brânză mai bună nu ştie să facă nimeni din întreg Maramureşul, dar ce este mai important… că nu fură!» Asta îl ajuta pe Iancu să treacă peste încăpăţânarea huţulilor şi chiar să-i respecte.
În spatele grajdurilor şi a coteţelor se aflau trei coşuri mari pline de porumb şi două beciuri în care stăteau depozitate în lăzi merele, perele, cartofii, iar în butoaie mari murăturile. Deasupra beciurilor Iancu înălţase o căsuţă cu două camere în care trăiau «Muţii Lupului», cum îi porecliseră oamenii pe cei trei bărbaţi de vârstă mijlocie, din care doi vorbeau cu totul nedesluşit iar al treilea era surdo-mut.
De unde i-a adus Iancu, cine erau cei trei?… Nu ştia nimeni.
Oamenii se obişnuiseră cu prezenţa lor în zonă şi necunoscându-le numele, îi botezară după cum i-a tăiat capul. Pe unul îl numiră «Roşu» din cauza părului său de culoarea apusului de soare dintr-o zi de vară, pe altul îl numiră «Lungu» din cauză că era înalt, adică lung cât o zi de post, iar pe cel de-al treilea îl botezară «Mutu» deoarece acesta, spre deosebire de cei doi, era mut de-a binelea, adică nu scotea nici un sunet.
Cei trei bărbaţi se înţelegeau între ei prin tot felul de gesturi şi semne, cu alte cuvinte vorbeau de-i dureau mâinile. La fel se înţelegeau şi cu stăpânul lor, căruia îi erau credincioşi ca nişte câini.
Toată gospodăria lui Iancu Lupu, în afară de cai, stătea pe umerii lor.
Caii erau îngrijiţi de tânărul ţigan Radu Geambaşul, despre care oamenii şopteau precum că ar fi rodul iubirii lui Iancu Lupu cu frumoasa ţigancă Mândra, care plătise cu moartea această dragoste, pierind pentru trădare de cuţitul bărbatului său, iar pe micuţul băieţaş bălai ţiganul îl lăsase într-o noapte lângă poarta lui Iancu Lupu şi numai datorită bătrânei Lucreţia Lupu ţigănuşul rămăsese în viaţă, altfel fiul său Iancu l-ar fi înnecat în Ronişoara, ca pe un căţel orb.
Când copilul se făcu mare, Iancu începu să-l placă, deoarece acesta îngrijea caii cu o grijă aparte, de parcă se îngrijea de nişte semeni de-ai săi sau mai bine spus de nişte fraţi, altfel nici nu se putea deoarece crescuse în grajd printre copitele cailor. Nimic nu-l putea înduioşa mai mult pe Iancu decât cineva care iubeşte calul ca pe un semen de-al său, astfel Radu, pe care Iancu îl poreclise Gembaşul, se mutase din căsuţa muţilor, într-o odaie încăpătoare şi frumoasă din casa mare a lui Iancu Lupu, odaie care era numai a lui şi în care Iancu de atunci numai călcase niciodată, iar cînd cineva îl întreba de ce permite ţiganului să stea împreună cu el, Iancu răspundea scurt:
– Deoarece se pricepe la cai ca nimeni altul!
Asemenea răspuns îi satisfăcea pe prietenii lui Iancu, deoarece toată lumea ştia ce însemna un cal pentru Iancu Lupu!
– Ce poate un biet om pe lângă măreţia unui cal?… Nimic! Absolut nimic! spunea deseori Lupu, în al cărui grajd se aflau numai cai pur sânge, de rase nobile.
Toată această gospodărie a lui Iancu Lupu era înconjurată de livezi în care creşteau sute de pomi fructiferi de tot soiul: meri, peri, prune, vişini, cireşe, nuci, piersici, caise ba chiar castane şi tufişuri de alun. Livezile la rândul lor erau înconjurate de lanuri pe care creştea porumbul, secara, ovăzul, cartofii, şi alte legume, iar din partea spre Horaviţa se întindeu zeci de rânduri de vie, până aproape sub dâmbul Horaviţei.
În asemenea bogăţie şi bunăstare, ca în sânul patriarhului Avraam, trăia gospodarul Iancu Lupu, trecut de a doua tinereţe, împreună cu tânăra sa soţie Ruxandra şi cu fiul lor Ionuţ, de numai trei ani.

(va urma)

@Mihai Hafia Traista
Blogul autorului: http://trona2007.wordpress.com/

Anunțuri

2 gânduri despre “ONOAREA HOŢILOR DE CAI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s