Rezultatele căutării pentru: petrovai

Dialogul lui George PETROVAI cu revista ZEIT din Brăila

Revista Zeit: Sunteți un iubitor al culturii în general și al filosofiei în special. De unde această plăcută

George PETROVAI
George PETROVAI

înclinație?

George PETROVAI: Ah, dacă am ști așa ceva (misterul mecanismelor cerebrale și spirituale), tare mult ar avansa cunoașterea umană în deslușirea a ceea ce obișnuim să numim vocație sau chemare! Doar atunci ne-am putea aventura în explicarea inspirat-științifică a declanșării atâtor sentimente, precum și în descifrarea acelor procese intime, care formează universul sau viața noastră lăuntrică: aptitudini, talent, voință, iubire, memorie, gândire, limbaj articulat, temperament, caracter.

Nu spunea mărturisitorul Petre Țuțea că drumul omului trebuie să se dea la o parte din fața celor două căi ale Domnului: inspirația (favoarea divină) și revelația (acțiunea directă a divinității)? Ori poate cineva susține că multîncercatul Iov nu avea deplină dreptate când conștientiza că gol a ieșit din pântecele mamei lui și tot gol se va întoarce în pământ, că adică totul ne este dat de Dumnezeu? Singurele noastre contribuții neefemere în scurta trecere pe pământ sunt cele care au șansa să devină perene în mântuitorul sistem tridimensional credință-iubire-dăruire, rampa de lansare spre Absolutul în tripla lui ipostază: adevăr-frumos-sacru.

Revenind la întrebare și parafrazându-l pe adorabilul Creangă, pot spune că eram un biet boț de humă (elev în școala primară), dar atât de pătruns de nevoia organică de-a ști (firește, la acea vârstă o nevoie spontană și inconștientă), încât am izbutit nu numai să-mi surprind învățătoarea, o bătrână și respectabilă doamnă, ci chiar s-o pun serios pe gânduri cu marea mea cutezanță de-a gusta din proza lui Eminescu și din clasicii ruși. Atunci ilustra doamnă le-a prezis părinților mei toate puținele bucurii și multele necazuri ce cu necesitate decurg dintr-o atare pasiune și o inimă prea simțitoare. Însă n-avea cum să prevadă atenția deosebită de care m-am bucurat (sic!) ani la rând din partea securiștilor, după ce una din scrisorile mele adresate postului de radio „Europa liberă” a fost interceptată și eu, pe durata mai multor interogatorii lungi și istovitoare, am fost tratat ca un nelegiuit…

Având în vedere faptul că părinții mei erau țărani de-abia știutori de carte, explicațiile cu fondul genetic transmis urmașilor de către ascendenți, în principal de către părinți, nu numai că n-au puterea să lămurească cât de cât lucrurile în legătură cu zburdalnica mea pasiune, dar parcă întețesc și mai mult necunoscutul din jurul acestei incitante chestiuni.

Iar setea de-a ști a tot crescut deodată cu privațiunile ce mi le-am impus din copilărie până la maturitate (citeam pe nerăsuflate din diverse domenii, căutam cu insistență ori singurătatea, ori compania oamenilor tobă de carte, nu ezitam să-mi dau ultimii bani pentru achiziționarea cărților de referință din cultura română și universală etc.), ca tot din ea, din această nepractică și neostoită sete de cunoaștere, să apară primele mele bucurii situate în vecinătatea orgoliului adolescentin: Eram atât de mult apreciat pentru profunzimea și varietatea cunoștințelor asimilate, încât nu de puține ori (ca elev, student și angajat) am fost desemnat judecător în disputele dintre cunoștințe și colegi. Și „sentințele” date de mine, arareori incomplete, se bucurau dacă nu de încuviințarea deplină, atunci de o notă de respect din partea combatanților.

Apoi, după Decembriadă (până atunci nici vorbă să fiu publicat), realmente am irupt în articole (n-am ținut o socoteală, dar cu siguranță sunt peste o mie) și în cărți tipărite…

Revista Zeit: Aveți vreo predilecție către anumite curente filosofice? Există autori față de care aveți afinități și printre care vă regăsiți?

George PETROVAI: Nu știu alții cum sunt, dar în scopul informării corecte și abundente (cultura temeinică se cheamă marea de informații, plus muntele de cunoștințe, toate trecute prin propriul filtru) și pentru inerentele comparații dintr-o analiză consistentă, eu îi citesc și pe acei autori nu prea înzestrați în ale stilului și stângaci în cugetare, care tocmai de aceea necesită un efort suplimentar din partea lectorului curajos.

Căci e bine să nu uităm niciodată de cele două importante caracteristici ale filosofiei:

a)După cum muzica, cea mai subtilă și mai răscolitoare dintre arte, este poezia sufletului avid de frumos, tot așa filosofia este poezia, ori poate că muzica etern neîncheiată a cugetului însetat de adevăr;

b)Dacă, ne spune P.P.Negulescu în tratatul Problema ontologică, științele particulare sunt studiate în mod dogmatic, filosofia nu poate fi studiată decât în mod istoric, ceea ce înseamnă că „suntem siliți să ne adresăm fiecărui filosof în parte și să-i ascultăm părerile, rămânând, firește, liberi să credem pe unii sau pe alții sau pe nici unul dintr-înșii, după structura și afinitățile noastre sufletești”.

Referințe în materie de autori? Cea mai bună referință sau recomandare este studiul aprofundat. Căci după cum pofta vine mâncând, tot astfel din lectura unui filosof se naște curiozitatea pentru alții, și asta deoarece orice sistem filosofic are la bază sistemele anterioare.

Și iacă așa, chiar neurmând un plan riguros de studiu, orice cititor dornic de belșug în cugetare, nu doar că va afla de existența școlilor și seriilor de filosofi (empiriștii englezi, raționaliștii francezi, metafizicienii germani, pragmatiștii americani, misticii medievali, neoplatonicii și – desigur – anticii greci), dar va ajunge să vadă și să înțeleagă legăturile cauzal-spirituale dintre marii filosofi.

Da, ne încredințează P.P.Negulescu, pentru că fără noțiune ca entitate logică, marea descoperire socratiană, n-ar fi apărut ideile sau entitățile metafizice ale lui Platon, iar fără acestea Aristotel n-ar fi elaborat formele, văzute ca instrumente ale creațiunii.

Tot așa, fără Francis Bacon și empiriștii următori nu s-ar fi ivit David Hume, fără Hume nu s-ar fi ivit I.Kant, iar fără Kant era cu neputință să apară idealismul clasic german (Fichte, Schelling, Hegel).

Prin urmare, filosofia este cuceritoare pe ansamblul ei, fără nestatornicia preferințelor limitative pentru actul cugetării!

Revista Zeit: Credeți că se mai citește filosofie în zilele noastre?

George PETROVAI: Păi probabil că se mai citește și filosofie veritabilă, nu numai surogatele de pe internet. Dar cei mai mulți dintre dascăli, elevi și studenți, nemaivorbind de semidocți și falșii culți, se limitează la numeroasele făcături ale internetului, nesinchisindu-se de faptul că pentru a ajunge la postările valoroase (negreșit, sunt și din astea) trebuie să ai o cultură solidă. Ori așa ceva nu se face cât ai bate din palme și după ureche sau copiind pe rupte, ci numai și numai prin studiu îndelungat și anevoios din cărți. Vasăzică, oricât ne-am suci și ne-am învârti, dacă vrem cultură adevărată, atunci – mai cu seamă în cazul autodidacților – este musai ca prin lectură neîntreruptă să ajungem la cărțile fundamentale ale culturii universale. Neîndoios că drumul invers este mai scurt. Dar asta presupune să ai aproape de tine un maestru…

Într-o cumplită lume a banului și a acerbei concurențe materiale, în care civilizația mașinistă urmează dezastruoasa lege a celor trei c-uri (consum-confort-comoditate), cultura în general și filosofia în special au statut de tolerate, cu rolul de a crea divertismente agreabile pentru îmbuibații înstăriți, iar tot mai rarii înțelepți sau filosofi autentici (a nu se confunda filosofii cu palavragiii!) sunt priviți cel mult cu o îngăduință disprețuitoare.

Dar asta nu neaparat pentru faptul că filosofia este eminamente nepractică și neproductivă (marea artă nu-și are izvorul în plăcerile dezinteresate?), ci mai ales pentru aceea că prin însuși felul lui de-a fi, înțeleptul devine grozav de incomod pentru comunitatea în mijlocul căreia îi este dat să trăiască.

Da, căci pe lângă eroismul gândirii sale libere și adesea acuzatoare în ceea ce privește năravurile semenilor, înțeleptul nemulțumește cetatea și cu eroismul de zi cu zi al sărăciei sale, doar el – căutător dezinteresat al adevărului – având puterea moral-spirituală să disprețuiască, ba chiar să refuze (atunci când i se propune) ceea ce pentru grosul omenirii constituie scopul existenței și sursa fericirii sale nefericite: avere, onoruri, putere, plăceri.

Nu în acest chip anapoda pentru logica neinițiaților într-ale filosofiei au procedat toți marii gânditori ai omenirii, de la grecii antici (cinicii, de pildă, trăiau ca cerșetorii) și până la extrem de strâmtorații Baruch Spinoza, Auguste Comte, L.Feuerbach, Herbert Spencer sau Fr.Nietzsche?

La urma-urmei treburi aproape firești dacă luăm aminte la spusele Stagiritului. Întrebat fiind de cineva la ce folosește filosofia, el a răspuns cu sinceritate: „La nimic”. Dar a adăugat îndată cu mândrie: „Și tocmai de aceea ea este prima dintre științe”!

Revista Zeit: Se poate vorbi de o criză a identității conceptelor filosofice?

George PETROVAI: Se știe foarte bine că limba este un organism viu, în necontenită expansiune pe direcția îmbogățirii cu noi și noi termeni. Având în vedere străduința multimilenară a cugetării filosofice, dar mai ales avântul științelor pozitive de la Renaștere încoace, e clar că procesul de asimilare al tuturor limbilor moderne îl depășește cu mult pe acela de eliminare a termenilor ieșiți din uz.

Limba română este o bună probă în acest sens. Căci s-a îmbogățit atât de mult cu nelogismele împrumutate mai ales din limba franceză, încât româna împănată cu grecisme și turcisme din urmă cu două veacuri ar fi aproape de neînțeles pentru cei mai mulți dintre noi fără ajutorul venit din partea fundamentelor gramaticale, neesențial influențate de trecerea timpului.

Filosofia nu se abate de la această regulă. În peste două mii de ani de cugetare sistematică, nu doar că limbajul ei s-a îmbogățit copios prin permanenta interacțiune a filosofiei cu științele particulare, dar chiar „bătrânele” concepte de materie, spațiu și timp au dobândit note cu alte înțelesuri din partea aluviunilor științifice venite dinspre fizica relativistă și cuantică.

Cu toate marile câștiguri din această sferă a cugetării, penuria terminologică încă mai persistă, dovadă că Miguel de Unamuno și Emil Cioran au recurs la ajutorul contradicției, iar Martin Heidegger a făcut o adevărată echilibristică lingvistică pentru a-și putea comunica cititorilor cele mai profunde și mai subtile trăiri ale gândirii.

Firește că astăzi, prin asaltul conjugat al falsei culturi și al anglicismelor de prost gust, are loc un catastrofal proces de pervertire a limbii. Iar procesul se va accentua în viitor prin politica globalizării (amestecul dirijat al populațiilor) și prin difuziunea pusă la dispoziția multiculturalismului. Așa că dacă până în clipa de față nu se poate vorbi de-o adevărată criză a identității conceptelor filosofice, ea sigur este pe drum.

Revista Zeit: În România avem exemplul bun al perioadei interbelice. Se mai scrie filosofie în România secolului 21?

George PETROVAI: Da, în perioada interbelică s-a făcut cu adevărat carte în România întregită. Pe bună dreptate este considerată perioada cea mai fecundă a spiritualității românești din toate timpurile: universități (București, Iași, Cluj) recunoscute, profesori faimoși, savanți (matematicieni, fizicieni, filosofi, istorici, filologi, medici, inventatori etc.) apreciați pretutindeni în lume.

Bineînțeles că într-un asemenea cadru stimulativ s-au dezvoltat admirabil nu doar cercetarea științifică și gândirea speculativă (P.P.Negulescu, Mircea Florian, C.Rădulescu-Motru, Ion Petrovici, Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Lucian Blaga, D.D.Roșca etc.), cu adevărat perioada de vârf a filosofiei românești sistemice, dar a luat un apreciabil avânt și viața economică, 1938 fiind considerat an al apogeului nivelului de trai atins pe aceste meleaguri.

Prin urmare, la vremea respectivă se căuta în școli, universități și laboratoare calitatea, iar roadele s-au văzut în toate sectoarele de activitate. Astăzi în școala românească se urmărește cantitatea și rezultatele sunt pe măsură: semianalfabeți cu diplome, profesori doar cu numele, mult mai mulți doctori decât medici bine pregătiți, nicio universitate recunoscută din cele peste 100 existente, cercetare muribundă, cel mai scăzut nivel de trai din toată Uniunea Europeană.

Filosofie se mai scrie în România secolului 21, dar nici vorbă să fie de rangul celei interbelice. De ce? Simplu: Locul căutării dezinteresate a adevărului a fost luat de interesul ascunderii lui. Asta face (dar nu numai asta!) ca cei mai mulți dintre pretinșii filosofi să n-aibă pic de originalitate, astfel că ba izvodesc înfiorătoare compilații academice, ba își urmăresc cu atâta înverșunare interesele (în principal confortul), încât mai au resurse spirituale doar pentru fragmente și pospaiuri de cugetare filosofică.

Revista Zeit: Ce calități ar trebui să întrunească un cititor de filosofie? Puteți să creionați un portret?

George PETROVAI: Cred că în momentul de față avem patru categorii de oameni: cei care nu citesc mai nimic (înclin să cred că-i grupul cel mai numeros), amatorii de lecturi facile (divertismente, sport, bancuri), cititorii de literatură și cititorii de filosofie.

Cum primele două categorii n-au nimic în comun cu filosofia, rămân în discuție doar ultimele două categorii. Cu următoarea precizare: Gustul pentru literatură (am în vedere literatura de calitate) este condiția necesară, nu și suficientă pentru a deveni cititor de filosofie (cunosc oameni cu o impresionantă cultură literar-filologică, însă total înstrăinați de filosofie), pe când deschiderea spre filosofie nu doar că o presupune pe cea literară, dar chiar se întemeiază pe ea.

Trei ar fi după mine argumentele că lucrurile stau în acest chip:

1)Pe lângă plăcerea lecturii și o memorie antrenată, în filosofie mai este nevoie și de

operații logice precum analiza, sinteza, generalizarea sau abstractizarea, necontenitul proces de conceptualizare fiind etajul cel mai înalt și mai anevoios al cugetării.

2)Întrucât gândirea se articulează în cuvinte, în orice domeniu de activitate este nevoie de concepte clare și distincte. Ambiția filosofiei fiind aceea de a-i oferi omului o concepție totalizatoare despre lume, iată de ce pentru filosof și cititorul de filosofie această necesitate se impune într-o măsură sporită față de alte îndeletniciri și sfere de activitate. Dar pentru fixarea noțiunilor și îmbogățirea limbajului filosofic este nevoie de o rodnică ucenicie în literatură.

3)Nu doar că, bunăoară așa ca la Nitzsche, filosofia și poezia fac casă bună împreună, dar uneori filosofii (cazul lui Heidegger) se văd nevoiți să-și dezvolte aparatul conceptual, doar astfel reușind să surprindă cele mai subtile neliniști ale gândirii.

Un portret al cititorului de filosofie? Păi, aș spune că el trebuie să se apropie de acela pe care P.P.Negulescu i-l schițează filosofului în tratatul Geneza formelor culturii: nevoia organică de-a cunoaște, răbdare și tenacitate mult peste medie, precum și înzestrarea intelectuală de pătrundere critică în miezul scrierii, în vederea formulării juste a concluziilor.

Revista Zeit: Societatea noastră este într-o profundă schimbare, din păcate nu una în bine. Școala și învățământul nu mai au rigoarea de altădată. Ce îndrumări ați putea oferi generației actuale de elevi și studenți? Cu ce i-ați putea motiva către filosofie?

George PETROVAI: De ce, mă rog, școala și învățământul să meargă bine, dacă totul în România zilelor noastre este dat peste cap? Societatea va fi repusă pe picioare doar atunci când bunul simț și responsabilitatea vor lua locul minciunii și hoției. Exact din acel moment vor fi bani și locuri de muncă, românii din țară nu se vor mai gândi la plecare și mulți dintre cei plecați se vor întoarce, pentru că deodată cu normalizarea vine și prosperitatea reală.

Mai este și următorul fapt: De regulă, elevii supradotați sunt greu adaptabili. Nu susținea Aristotel că toate geniile sunt melancolice? Ei bine, în pofida acestui adevăr, societatea și școala românească postdecembristă într-atâta au luat-o pe arătură, încât nu numai că cei mai mulți dintre ei se pierd, fie din cauza nepăsării părinților (mulți părinți sunt la muncă în străinătate), fie din pricina neglijenței dascălilor, dar statul român își permite ca an de an să renunțe la crema absolvenților de facultate, aceștia luând drumul străinătății pentru a-i îmbogăți și mai mult pe cei deja putrezi de bogați.

Mă întreb, până când necalificații de cârmuitori ai României vor continua să-și bată joc de cele două căi garantate de rulare spre bunăstare din toate statele moderne: pământul și materia cenușie?…

Cică Socrate obișnuia să spună că tare grele sunt cele frumoase. Iar eu adaug că viața devine realmente captivantă doar atunci când omul are voința și resursele trebuincioase pentru a trece peste obstacolele puse de destin în fața lui. Tot așa, filosofia devine pasiune de-abia atunci când cu eforturi considerabile ajungi să guști din nectarul esenței sale.

10-11 mai 2016

„De dialectica” sau începutul discursului semiologic al lui Augustin de Hipona

George PETROVAI

Fiind De dialectica opera de tinerețe a celui ce avea să devină unul dintre cei mai importanți filosofi și teologi creștini și a cărui operă se va constitui în puntea de legătură dintre filosofia antică și cea medievală (după toate probabilitățile, opusculul în discuție a fost scris între anii 387-391, adică în aceeași perioadă când apare opera certă De musica și, ca atare, mai înainte de momentul crucial al convertirii sale la creștinism, fapt care explică absența din micul tratat a oricărei trimiteri sau aluzii la învățăturile creștine), iată de ce m-am ferit ca, pentru această etapă din viața faimosului gânditor și autor, să-i spun, precum catolicii, Sfântul Augustin sau, precum ortodocșii, Fericitul Augustin.

Pesemne că unii cititori se vor întreba de ce în fraza de mai sus am întrebuințat sintagma „operă certă”. Pentru că nu numai că tratatul Principia rhetorices, elaborat în această perioadă, are o autenticitate îndoielnică, dar – ne informează Eugen Munteanu, tălmăcitorul scrierii De dialectica (Editura Humanitas, București, 1991) – înșiși benedictinii maurini, în celebra lor ediție, „includ opusculul în Appendix, printre alte spuria, considerându-l inautentic”. Două sunt motivele pentru care benedictinii pun sub semnul întrebării paternitatea lui Augustin asupra opusculului:

a)În el, așa cum era obiceiul lui Augustin în opere de acest gen, „nu este indicat în mod explicit drumul de la cele corporale către cele spirituale”;

b)Lucrarea nu a fost elaborată sub formă de dialog, adică așa cum Augustin menționează în Retractationes că, în scopul educării fiului său Adeodatus, în tinerețe a scris mai multe lucrări (retorică, muzică etc.), printre care și una , sub formă de dialog, despre dialectică, lucrări care au rămas doar niște fragmente incipiente din vastitatea operelor proiectate.

Dar, ne înștiințează mai departe E. Munteanu, argumentele de factură textuală, filologică și ideatică fac ca astăzi să nu se mai îndoiască nimeni de „certa paternitate a lui Augustin asupra lucrării”: absența indicațiilor privind drumul de la cele corporale către cele spirituale se explică prin caracterul neterminat al lucrării (dovadă că în De musica respectivul aspect este prezentat la urmă), iar faptul că De dialectica nu este un dialog, decurge – așa cum a explicat Augustin în Retractationes – din caracterul de schiță al acestei opere. Însă tonul predominant al discursului, ilustrat prin abundența adresării la persoana a II-a singular, este cela al magistrului către discipolul său, ceea ce face dovada evidentă că, într-adevăr, autorul avea intenția să-i dea forma unui dialog.

În sfârșit, argumentul cel mai concludent în sprijinul paternității este prezența în Capitolul VII a indicației asupra numelui autorului, Augustin folosindu-și propriul nume pentru a arăta modalitățile de impresionare a auditoriului prin semnul verbal: „(…) așa cum, la rostirea numelui Augustinus, cel căruia îi sunt cunoscut se gândește la mine și nimic altceva”.

Pentru corecta încadrare a opuscului De dialectica în sistemul conceptual-semiotic al celui care, alături de Ambrozie, Ieronim și Grigore cel Mare, este considerat unul din cei Patru Părinți ai Bisericii occidentale și a cărui gândire eminamente logică a inrâurit într-un mod copios întreaga cugetare europeană (Descartes, Thomas dAquino, Luther, Calvin etc.), trebuie făcute în prealabil următoarele trei precizări:

1)Fiu al păcatului în tinerețe și mai târziu profesor de retorică, în cele din urmă, ceea ce înseamnă mai înainte de convertire, Augustin se dedică filosofiei, trecând de la maniheism la scepticism (lui îi revine celebra formulare „Dubito ergo cogito” – Mă îndoiesc, deci gândesc, care l-a influențat hotărâtor pe Descartes) și apoi la neoplatonism, școala contemporană cu el. Firește că în aceste condiții propice enciclopedismului și necontenitei desăvârșiri spirituale, tânărul Augustin asimilează în primul rând platonismul și stoicismul din îmbelșugata filosofie antică greacă și, totodată, demonstrează că și-a însușit la perfecție logica aristotelică (în cele zece capitole ale micului tratat De dialectica, el face la tot pasul dovada că stăpânește atât formele logice – silogismul, judecata și noțiunea cu conținutul și sfera ei, respectiv sensul și semnificația cuvântului prin care aceasta este exprimată, cât și operațiile logice, precum ampla și amănunțita clasificare a ambiguităților din capitolele IX și X, dar mai ales definiția: „Dialectica este știința de a purta bine dezbaterile”, „Cuvintele sunt semne ale lucrurilor atunci când își primesc puterea de semnificare de la ele”, „Vis verbi sau ‘puterea de semnificare a cuvântuluieste ceva prin care ne dăm seama de valoarea cuvântului (…) și care impresionează pe ascultător fie prin el însuși, fie prin ceea ce semnifică, fie prin amândouă deopotrivă”, „Omul este un animal rațional muritor”, „Echivocurile sunt noțiuni care nu se pot cuprinde într-o singură definiție în aceeași măsură în care se pot totuși cuprinde într-un singur nume”), astfel încât, din plin înzestrat cu toate cele necesare cugetării inspirate, el se impune nu numai ca „cel mai mare semiotician al Antichității”, iar prin aceasta drept „un precursor direct și imediat al teoriilor moderne ale lui Saussure și Pierce” (Eugen Munteanu), ci și ca gânditorul care în filosofia europeană a făcut trecerea de la timpul ciclic la cel linear-istoric, respectiv ca teologul referențial, care în lucrarea De civitate Dei, identifică Cetatea lui Dumnezeu cu Biserica, drept urmare pledează pentru separarea Statului de Biserică.

2)Dialectica este concepută de către Augustin ca o metadisciplină, care se împarte în cuvinte și semnificații, altfel spus în „lucruri despre care se vorbește și cuvinte prin care se vorbește”. Opusculul în discuție „încearcă delimitarea sferei de interes a dialecticii de cele ale gramaticii și retoricii, cu care se află strâns îmbinată prin obiectul comun, limbajul uman (definit dintr-o perspectivă constant semiotică)” (Munteanu), așa încât cele trei discipline alcătuiesc împreună trivium sau stadiul elementar în sistemul educațional al celor „șapte arte liberale” (gramatica, retorica, dialectica, muzica, geometria, aritmetica, filosofia), sistem imitat după modelul paidetic grecesc și care va funcționa în lumea apuseană încă multă vreme.

3)În cartea a II-a din tratatul De doctrina christiana, filosoful nostru înțelege prin dialectică o preocupare pozitivă din punct de vedere creștin, recomandând/autorizând ca ea să fie utilizată (alături de retorică, științele naturii, știința numerelor și știința definițiilor) în hermeneutica scripturală, o hermeneutică ce respinge astrologia, divinația și alte forme de gândire magică. De asemenea, în De magistro el ne atrage atenția asupra „vanității cercetării pur formale a comportamentului semiotic al omului”, convins fiind că totul s-ar reduce la un joc pueril atunci când scopul suprem al acestei cercetări n-ar fi „găsirea căilor optime spre achiziții filosofice și teologice superioare”. Iată motivul pentru care, ne spune E. Munteanu, prin „interesul aproape obstinat arătat de Augustin studiului semnelor”, teza sa fundamentală „Nicio cunoaștere nu se poate dobândi sau transmite fără a recurge la ajutorul semnelor” este înfiptă în gândirea europeană medievală și modernă „mult mai mult decât ar părea la prima vedere”, dar că el nu cade niciodată în cursa ce-i amenință îndeosebi pe cercetătorii moderni, anume aceea „de a studia semnele în sine, pentru ele însele”.

Cu convingerea nestrămutată că „doctrina conținută și vehiculată de semne este mult mai însemnată decât semnele în sine” (De magistro, IX), totodată puternic influențat de neoplatonism, este întru totul firesc ca în De civitate Dei adevărul să-i apară ca o iluminare divină, iar cunoașterea, acest ultim temei al ființei, să fie condiționată de Dumnezeu. Această concepție, dezvoltată ulterior de Thomas dAquino până la ultimele ei resurse, va deveni clasică în gândirea teologică. Cu completarea că, întrucât este dat și preexistent, adevărul nu se dobândește în mod progresiv, ci „în simultaneitatea iluminării lui noetice”!

Dacă așa stau lucrurile, atunci care este rostul semnelor și de ce Augustin le acordă atâta importanță? Răspunsul la această întrebare, îl aflăm în dialogul De magistro: „Cunoașterea semnelor asigură punctul de plecare din exterior (foris) către interiorul spiritului cunoscător (intus)”.Vasăzică, semnele nu produc cunoaștere, ci doar declanșează mișcarea dinspre exterior către interior. Da, căci „Omul interior” este sediul adevărului, care se exteriorizează prin semne și astfel se lasă cunoscut. Regula este următoarea: Deoarece orice lucru este un semn prin care Dumnezeu vrea să ne învețe ceva (semnele sunt fie naturale, bunăoară așa ca fumul, fie date, precum cuvintele), „toate semnele converg spre acel Magister interior, care singur discerne adevărul de falsitate”.

Această idee devine o adevărată profesiune de credință la preotul și apoi la episcopul din nordul Africii (s-a născut în anul 354 e.n. în fosta provincie romană Numidia și a murit în anul 430), după cum scrie în De Genesi contra Manichaeos („Însăși utilizarea semnelor a fost o consecință a păcatului”, căci dacă înainte de căderea în păcat, omul putea să-L cunoască direct pe Dumnezeu, după aceea semnele i-au fost date omului pentru a putea lua legătura cu El), respectiv în De musica: Instituind comunicarea indirectă prin semne, Dumnezeu a limitat posibilitatea omului de a-i subjuga pe ceilalți.

Deosebit de important pentru concepția și atitudinea umanisto-creștină a lui Augustin este faptul că acesta recunoaște tuturor limbilor „dreptul și capacitatea de a primi mesajul scriptural” (anticii păgâni ignorau toate celelalte limbi în afară de latină și greacă). De altminteri, în amplul tratat De doctrina christiana, care din toate punctele de vedere constituie „o sinteză a concepțiilor sale lingvistice, retorice și filosofice și în care perspectiva semiologică se deschide spre un orizont mai larg” (E. Munteanu), el arată că păcatul trufiei, al cărui semn este Turnul Babel, a avut drept rezultat diversificarea limbilor în urma scindării limbii originare.

Conștient de complexitatea raporturilor dintre semne și cei ce le utilizează, Augustin ajunge la concluzia că trebuie disociată dialectica de retorică, cele două ramuri conexe ale unei metadiscipline concepută și perfect articulată ca doctrină a semnelor.

Apropierea epistemologică dintre dialectică și retorică nu este nouă, deoarece ea se constată atât la stoici cât și în Retorica lui Aristotel. Pe urmele stoicilor (etimologia acestora este subordonată științei definițiilor), Augustin la rândul lui include etimologia în dialectica sa, fapt care se explică prin caracterul pronunțat semiologic al investigațiilor întreprinse. Dar contrar opiniei stoicilor că „nu există cuvânt căruia să nu i se poată da o explicație”, gânditorul nostru crede că „ar fi fără rost să abordăm o astfel de activitate, căci n-am mai termina niciodată” (De dialectica, VI).

Tot așa, în comparație cu Aristotel, filosoful care a acordat o importanță minoră semnelor în raport cu lucrurile desemnate (în Retorica, Stagiritul consideră că „numele sunt imitații, iar vocea cea mai imitativă dintre toate facultățile noastre”), Augustin conferă semnelor demnitate, „singura în măsură să explice succesele epistemologice, precizia terminologică, exactitatea și profunzimea stratificărilor taxonomice, rafinamentul conceptual din speculația scolastică de mai târziu” (E. Munteanu).

Punctul de vedere al lui Ludwig Wittgenstein este că Augustin „descrie un sistem de comunicare; numai că nu tot ceea ce numim limbaj este reprezentat de acest sistem”.

Sighetu Marmației, George PETROVAI

27-28 aprilie 2017

Frumusețea incitant-ermetică și captivant-poetică a daoismului

George PETROVAI
George PETROVAI

Despre daoism am mai scris de câteva ori până acuma (vezi Cap. III din amplul studiu Filosofia chineză, respectiv textul intitulat Taoismul – filosofie și religie de rang imperial). Da, căci filosofia valoroasă se constituie în ghidul rațional-conceptual și moral-atitudinal al omului de pretutindeni, din totdeauna și pentru totdeauna. Cu atât mai mult atunci când vine vorba de gândirea chineză în general, de daoism în special, o filosofie contemporană cu cea antică greacă, ba în anumite privințe chiar devansând cu autoritate prima cugetare sistematică a Europei.
Așa cum arătam în Filosofia chineză, asemănările frapante până la buimăcire dintre cele două mari și distincte capitole ale cugetării universale, nu pot fi explicate acceptabil decât prin prisma sincronismului cultural-artistic, mai bine spus ale inspirației și revelației specifice momentului istoric. Iar când afirm acest lucru, mai am în vedere atât surprinzătoarele coincidențe dintre piramidele faraonice, ziguratele asiro-babiloniene și monumentalele edificii ale aztecilor sau incașilor, cât și formidabilele apropieri dintre mitologia vechilor egipteni și cea polineziană, în ambele credințe astrul zilei fiind zeitatea supremă cu numele de Ra.
Revenind la oile noastre, adică la daoism sau taoism (în limba chineză „d” se citește „t”), încep prezentul text cu următoarele precizări:
1)Pentru Șerban Toader, remarcabilul traducător din chineza veche și comentator al cărții de căpătâi a daoismului, carte atribuită legendarului Lao Zi (traducerea a apărut în limba română în anul 1999 la Editura Științifică, Bibliotheca Orientalis, cu titlul Lao Zi – Cartea despre Tao și virtuțile sale), Dao De Jing este „un poem filosofic neasemuit” și „regele tuturor scripturilor”. Iar pentru Dinu Luca, excepționalul traducător și comentator al acestui poem filosofic (Lao Zi – Cartea despre Dao și putere, cu ilustrări din Zhuang Zi a apărut în anul 1993 la Editura Humanitas), „Dao De Jing a ajuns cel mai tradus text din lume după Biblie, numai în engleză apărând peste o sută de traduceri, aproximări sau parafrazări, cam una la un an și jumătate”. Nu trebuie pierdut din vedere faptul că în anul 1788 ajunge în Europa prima traducere a acestei cărți, ea fiind opera unui misionar englez anonim, că în 1842 Stanislas Julien o traduce în franceză și că Victor von Strauss realizează în anul 1870 prima ei traducere în germană. La noi, ne informează D. Luca, prima traducere (după o versiune franceză, posibil după cea din 1842) datează din 1932, în anii 50 are loc a doua traducere după o versiune rusească (în nici una din cele două cazuri nu este menționat numele traducătorului), iar în anul 1992, cartea este tradusă de Tao Jianwen, Florin Brătilă și Dan Mirahorian.
N.B.: Mulți cărturari sunt de părere că cea mai tradusă carte după Biblie ar fi Imitatio Christi, fabuloasa creație atribuită călugărului Thomas din Kempis, carte apărută în românește sub numele Urmarea lui Hristos
2)Piedicile, ne spune D. Luca, apar în calea traducătorului atât din pricina chinezei clasice (polisemia foarte extinsă a aproape fiecărui cuvânt, pluralitatea de relații gramaticale generate de una și aceeași particulă, numărul mare de variante grafice ale unui singur caracter, totala lipsă de orice punctuație), cât și din pricina textului (aproape incoerent, ambiguu și extrem de concis), fapt pentru care transpunerile în altă limbă sunt simțitor diferite de la un tălnăcitor la altul. Bunăoară, ele sunt lesne sesizabile la Dinu Luca și Șerban Toader încă de la prima din cele 81 de părți ale poemului (capitole pentru primul traducător, versete pentru celălalt). „Astfel/ întru totul lipsit de dorință,/ îi poți contempla ascunzișurile,/ întru totul aflat în dorință,/ îi poți contempla înfățișările” este traducerea lui Dinu Luca, pe când la Șerban Toader, aceeași frază are următoarea alcătuire: „[De aceea], cel ce nu are niciodată dorințe, îi va cuprinde taina, iar cel împovărat de dorințe îi va păzi hotarul [numai]”.
Însuși De, conceptul strâns legat de Dao, mai exact arta sau metoda care-i permite Suveranului „să asigure eficacitatea ritualurilor orientate către perpetuarea corespondențelor cu Cosmosul”, capătă la cei doi traducători români valențe diferite: Dinu Luca optează pentru „Putere” (este adevărat că tot el în Introducere menționează că, având înțelesul de „virtute” în sensul elanului vital bergsonian, conceptul De desemnează spontaneitatea tuturor lucrurilor), pe când Șerban Toader optează cu hotărâre pentru „Virtute”.
3)Neunitară (înglobează maxime, pasaje de sorginte mitică și materiale de proveniență târzie), cartea Dao De Jing, suntem înștiințați de Dinu Luca, „s-a cristalizat pe o perioadă ce se întinde pe parcursul mai multor secole, probabil în perioada 650-350 î.e.n., fiind fixată în scris abia la sfârșitul secolului trei î.e.n.”. Având numele tradițional Lao zi și pe cel canonic Canonul despre Dao și De, sinologii încă nu s-au pus de acord asupra datei la care a avut loc canonizarea textului Dao De Jing, respectiv ridicarea lui la rangul de carte clasică sau canon (jing). Potrivit tradiției, acest lucru s-ar datora împăratului Jing (156-141 î.e.n.) din dinastia Han de Apus (206 î.e.n.-23 e.n.), dar cert este că „denumirea de Dao De Jing a început să fie folosită extensiv abia în timpul dinastiilor Sui (581-618) și Tang (618-907)” (D. Luca).
În Însemnări istorice, marele istoric Sima Qian (145-90 î.e.n.) îi atribuie lui Lao Zi compunerea unui text în două părți, care ulterior au fost numite Dao Jing (Canonul despre Dao), respectiv De Jing (Canonul despre De). Ba mai mult, unii sinologi susțin cu probe destul de credibile că „ordinea în care erau așezate părțile avea o semnificație bine definită”, că, adică, plasarea la început a lui Dao Jing accentua dimensiunea metafizică a textului, dimensiune specifică școlii daoiste, în timp ce așezarea lui De Jing pe prima poziție, specifică școlii legiste, cea care „a preluat din daoism ontologia de care avea nevoie pentru a deveni o filosofie comprehensivă” (D. Luca), sublinia caracterul politic al cărții.
Structurarea textului în 81 de capitole sau versete este atribuită de tradiție lui Heshang Gong, personaj legendar despre care se presupune că ar fi trăit în timpul domniei lui Wen din dinastia Tan (202-157 î.e.n.), unul dintre primii și, totodată, unul dintre cei mai faimoși comentatori ai textului, autorul versiunii ce a circulat printre oamenii de rând. Din secolul al III- lea e.n. ne-au parvenit două variante complete, cea comentată de Heshang Gong și cea comentată de filosoful neodaoist Wang Bi (226-249), a cărui versiune a circulat în mediile literare și oficiale, precum și versiunea incompletă cunoscută cu numele de Xiang’Er.
Și cum „potrivit tradiției cărturărești a Chinei clasice, comentariul ocupă (…) cel puțin o jumătate din economia oricărei ediții la Dao De Jing” (Șerban Toader), iată de ce compatriotul nostru nu se abate de la regulă, ci își susține explicațiile cu suculentele comentarii ale lui Heshang Gong, în vreme ce Dinu Luca, cu un aparat critic-explicativ mult mai dezvoltat, recurge la comentariile lui Wang Bi și ale altor erudiți chinezi și europeni, dar mai cu seamă la subtilitatea și frumusețea nepereche a ilustrărilor din Zhuang zi, cu siguranță „cel mai poetic text al înțelepciunii chineze”.
4)Pentru a putea fi deosebit de daoismul filosofic, ale cărui texte fundamentale sunt, în chip tradițional, Dao De Jing, Zhuang zi și Lie zi, „extrem de sincreticul fenomen” (Luca) ce poartă astăzi numele de daoism religios, se originează în practicile șamanice și divinatorii ale vechilor chinezi, de-abia în secolul al II-lea e.n. el constituindu-se în religie organizată. Nu trebuie omis faptul că, pe lângă adorarea unui mare număr de zeități, inclusiv Lao Zi, în cadrul diverselor secte daoiste se studiază clasicele menționate mai sus și se practică alchimia, precum și complicate exerciții ce vizează longevitatea, ba chiar nemurirea.
Dar ce este în definitiv Dao (Tao)? Chiar din primul verset suntem înștiințați că „Tao poate fi rostit, [însă acesta] nu este Tao cel veșnic. Numele [său] poate fi numit, [însă acesta] nu este numele veșnic”. Iar în Scriptura Liniștii se spune: „Desăvârșitul Tao nu are formă: [el] s-a întrupat în Cer și Pământ; desăvârșitul Tao este nepărtinitor: [el] pune în mișcare Soarele și Luna [deopotrivă]; desăvârșitul Tao nu are nume: [el] hrănește ̕cele zece mii de ființe și lucruri̕ . Eu nu-i cunosc numele – mă străduiesc să-l numesc și îi spun Tao”.
Fac precizarea că prin ̕cele zece mii de ființe și lucruri̕ , în taoism se desemnează infinitatea lumii înconjurătoare (fie – uneori – totalitatea cosmică, fie – alteori – numai ființele vii sau exclusiv ființele umane/poporul) și că Unu indică unitatea, ansamblul. Adică, la fel ca în filosofia antică greacă, el este tot un principiu fundamental-ontologic, dar un principiu mai puțin înzestrat din punct de vedere gnoseologic și axiologic ca Unul grecesc. Raportul dintre Unu și Tao ne este dezvăluit de comentariul lui Heshang Gong din Versetul XIV: „Dacă omul poate pătrunde Unul, ce viețuia la începuturi, se va chema că a înțeles rânduiala lui Tao”. Versetul XVI ne lămurește cum stă treaba cu rânduiala: „Redobândirea vieții” se cheamă rânduială, iar a cunoaște rânduiala se numește „a fi luminat”.
Dar luminat nu poate să fie decât omul smerit, iertător, modest și cumpătat, adică acela care, prin redobândirea naturii primare (xing), pe care Zhuang Zi o consideră egală cu „temelia vieții”, se prezintă înaintea semenilor aidoma lemnului neprelucrat (pu): „̕ Lemn nelucrat̕ vrea să spună ̕trunchi ce n-a fost încă despicat̕ – înlăuntru ascunde spirit, iar pe dinafară este lipsit de strălucire” (Heshang Gong). Acesta, ne spune taoismul, este Omul Sfânt, acel om care dobândește natura lui Tao prin biruirea egoismului și care ascultă sfatul înțeleptului de a se preschimba cu fiecare zi în vid prin alungarea emoțiilor și dorințelor (Versetul XV). Iar următorul verset ne face cunoscut că vidul este „trupul” lui Tao și că Tao este „adevărul ultim, unitatea nediferențiată, nemișcarea și netulburarea”.
Vasăzică, Tao este neființa și originea Universului în calitate de „suflu originar” (Yuan qi), din care s-a zămislit ființa (cuplul Yin-Yang). La rândul lor, Yin și Yang au zămislit „suflul limpede” (Cerul), „suflul tulbure” (pământul) și „suflul îngemănat” care-l caracterizează pe om.
Lao Zi ne dezvăluie în Versetul XL: „Ființele aflate sub Cer se zămislesc din ființă, iar ființa se zămislește din neființă”. Aceasta fiind filiația plăsmuirii, iată de ce Zhuang Zi afirmă în Cap. 22 din scrierea Înțelepciunea călătorește spre nord: „Eu pot să înțeleg că neființa există, dar nu și că neființa nu există”.
Neființa (wu) „nu are formă sau înfățișare, nu are culoare, sunet, gust sau miros, nu are început și sfârșit, nu se află sus sau jos, înăuntru sau afară, nu cunoaște binele sau răul”. Pe scurt, neființa este vidul desăvârșit, fapt pentru care ea nu poate fi numită. Cu toate astea, pentru a-și face cunoscută învățătura, Lao Zi a numit-o Tao!
Neființa (wu) este reprezentată prin simbolul wuji, iar ființa (you) este reprezentată prin simbolul taiji. Întrucât vidul, una din însușirile fundamentale ale lui Tao, ascunde în sine „pivotul nașterilor” (Versetul VI), taiji se naște din wuji și se reîntoarce la wuji. Tao, prin urmare, nu înseamnă inexistență, ci non-manifestare. În plus, neființa atotcuprinzătoare și omnipotentă se cheamă desăvârșita armonie dintre suflurile/principiile Yin și Yang.
Iată, potrivit taoismului, cele zece însușiri esențiale ale lui Tao: vidul (etern și nemărginit, totul purcede de la vid și se reîntoarce la vid), imanența, netulburarea (natura primordială a lui Tao, care în alți termeni se cheamă puritate și nemișcare – puritatea corespunde Cerului, iar nemișcarea corespunde Pământului), nonacțiunea (nu semnifică lipsa acțiunii, pasivitatea sau nihilismul, ci acțiunea desăvârșită, adică aceea care întotdeauna este sortită izbânzii), neîntinarea (Tao este permanent pur), deplinătatea (Tao este etern nepreschimbat), simplitatea (întotdeauna Tao este simplu și firesc), pacea (lipsa dorințelor), blândețea și moliciunea (sub Cer, ceea ce este moale și slab, învinge ceea ce este dur și puternic), nelupta (Tao își desăvârșește lucrarea fără a lupta sau a se împotrivi firii lucrurilor). Când toate aceste însușiri, ne spune Șerban Toader, sunt încorporate în om, ele „poartă numele de virtuți ale lui Tao (De)”!
Dar în Versetul IX ni se aduce la cunoștință că „excesul, lăcomia, preamărirea și trufia sunt potrivnice lui Tao” și că „desfătarea nemăsurată este urmată de-ntristare” (Heshang Gong).
În concluzie, Tao este pretutindeni prezent, de la metoda de guvernare și până la sensul direct de cale sau drum. Zhuang Zi ne asigură că este atât de răspândit, încât „nu e loc în care să nu se afle”, până și „în balegă și scârnă”…
În triada Cer-Pământ-Om, hiba aparține în totalitate omului, îndeosebi atunci când acesta are calitatea de Suveran. Da, căci dacă există un Tao al Cerului și unul al Pământului, se poate vorbi doar de un Tao al Omului Sfânt, singurul în măsură să guverneze eficient și armonios (Versetul XIX: „Cârmuirea desăvârșită se înfăptuiește numai prin mijlocirea lui Tao), altfel spus să procedeze în conformitate cu suprema înțelepciune a Versetului XXV: „Omul să urmeze pilda Pământului, Pământul să urmeze pilda Cerului, Cerul să urmeze pilda lui Tao. Tao lucrează prin el însuși”.
Vasăzică, neîntrerupta punere în corespondență a sferei cosmice cu cea umană se poate realiza numai printr-un Tao al oamenilor, norma etică de origine cosmică, „structurată și manifestă într-un set de atitudini și însușiri pe care numai omul ideal, omul ales, îl stăpânește cu desăvârșire, dar la care fiecare trebuie să aspire” (Dinu Luca).
În final, câteva caracteristici ale gândirii chineze în general, ale taoismului în mod deosebit: laconismul exprimării situează aceste scrieri în vecinătatea ermetismului, de unde tulburătoarea și neîncetata fascinație exercitată asupra cititorului; în locul dialecticii opoziției și conflictului din gândirea europeană, gândirea chineză impune o dialectică a complementarității, în cadrul căreia „Yin și Yang realizează (…) împreună un binom în care paritățile inverse se reunesc, pe baza logicii duale a coexistenței și alternanței” (D. Luca); Dao De Jing ne prezintă două din temele favorite ale taoiștilor: „Coexistența și alternanța contrariilor” și ”Conflictul dintre esență și aparență” sau relativitatea cunoașterii.
Dar iată și câteva cugetări taoiste, realmente irezistibile prin concizie, simplitate, subtilitate și claritatea adevărului pe care-l găzduiesc: „Cine știe nu spune, cine spune nu știe”; „Cine își dă seama de propria prostie e departe de a fi prost, iar cine pricepe că e cu totul dezorientat nu e chiar atât de dezorientat” (Zhuang Zi în lucrarea „Cerul și pământul”); „Un câine nu este bun pentru că știe să latre, iar un om nu este vrednic pentru că e bun de gură” (Zhuang Zi în „Xu Wugui”); „Cel știutor nu se arată învățat, iar cel care se arată învățat nu este știutor” (Versetul LXXXI).
Tot taoiștii ne explică în felul lor fermecător de lapidar ce înseamnă a ști: „A ști dar a te crede neștiutor este cel mai bine; a nu ști dar a te crede atotștiutor este o adevărată boală”.

Sighetu Marmației, George PETROVAI
12-15 martie 2017

Toponime mai mult sau mai puțin derutante

George PETROVAI
George PETROVAI

Nu cu mult timp în urmă am întâlnit pe internet o încercare de deslușire etimologică a denumirii județelor noastre. Jos cu pălăria pentru străduință! Și – cine știe? – poate că multe dintre acele afirmații/presupuneri chiar au temei științific. Ce m-a frapat pe mine ca om al locului a fost explicația dată Maramureșului: Cică ar fi un toponim compus din „mara” și Mureș, cuvântul de origine traco-dacică „mara” însemnând stâncă.
După cum se va vedea în continuare, nu numai că-i o explicație nesatisfăcătoare (îndată voi argumenta), dar chiar de-a binelea jignitoare pentru suculența fanteziei noastre toponimice, care – cu substanțialul ajutor venit dinspre hidronimie și oronimie – se constituie în cea mai trainică punte de legătură dintre lumea traco-getică și lumile de pe aceste meleaguri (daco-romană, obștile sătești, medievală, modernă) situate în timp mai aproape de noi.
Documentându-mă nițel, iată ce am aflat: Maramureșul are înțelesul foarte vechi de apă mare! Da, căci se raportează la Mureșul numit de traco-geți Maris, tocmai ca prin intermediul termenului tracic „mara”, cu sensul „mare”, să sugereze existența Tisei, râul mare sau apa mare a zonei. Iar această explicație mi se pare cu atât mai logic-acceptabilă, cu cât în Maramureșul Voievodal al zilelor noastre curge râul Mara, afluent al Izei, aceasta la rândul ei fiind afluentul Tisei. Prin urmare, având la îndemână (ca să zic așa in actu) hidronimul cu pricina, logica bunului simț ne obligă să atribuim termenului traco-getic „mara” nu sensul de stâncă, ci acela de mare (apă), mai exact de mare (apă curgătoare). Și astfel toate se leagă, iar Maramureșul poartă în el înțelesul profund istoric de apă mare…
Vine la rând toponimicul Sighetu Marmației. Apropo, deși pentru Tîrgu Lăpuș, Vișeu de Sus sau Vadu Izei toată suflarea este de acord că acestea sunt denumirile corecte (nearticulate și în scriere fără cratimă), se pare că regula nu funcționează în raport cu Sighetu Marmației, deoarece aici se acceptă (sic!) patru feluri de grafiere: Sighetu Marmației, Sighetu-Marmației, Sighetul Marmației, Sighetul-Marmației. Iată de ce vin cu următoarea propunere: Orașul să se numească de-acu înainte Sighet Marmațios, căci prin necontenita raportare la sintagma „copil năbădios”, de pildă, va fi ferit de mutilare…
Întrucât prima atestare documentară a localității înconjurată de râurile Iza, Tisa și Ronișoara datează în forma Sziget (Máramarossziget în maghiară) din anul 1326, foarte mulți sunt înclinați să admită explicația cu ungurescul sziget=insulă. De parcă până la pătrunderea ungurilor în Ardeal, respectiv în Maramureș, locuitorii din zonă n-ar fi avut harul necesar să perpetueze vechile denumiri dacice și să-și boteze inspirat noile sălașe!
Unii, nu prea mulți, înclină spre rutenescul „sihot”, termen utilizat în vechime pentru loc de târg. Întrebarea în acest caz este următoarea: Cum cuvântul târg este cu certitudine mai vechi decât „sihot” și cum influența ruteană la vremea respectivă era practic nulă vizavi de cea maghiară, ce sens avea ca uniunea obștilor sătești din acest areal traco-getic să împrumute un termen inexpresiv pentru semnificația sa constitutivă, când avea la îndemână acele concepte care exprimau îndeletnicirile sale multimilenare, cu ajutorul cărora localitatea putându-se numi Târgul Oilor sau Târgul Oierilor, de pildă?!…
Dar, îndeosebi în ultimul timp și în lumina noilor descoperiri arheologice, tot mai mulți cercetători leagă toponimul Sighet de cuvântul traco-getic „zeget” cu înțelesul de cetate. Două argumente în acest sens:
1)Sarmisegetusa este rezultatul contopirii a doi termeni traco-getici: Sarmis și Zegetusa, adică Cetatea lui Sarmis, acest Sarmis fiind unul din predecesorii lui Burebista (secolul al IV-lea î.e.n., potrivit celor cinci monezi descoperite până în prezent, ce poartă inscripția „Sarmis Basileus”);
2)Dealul Cetății de pe Solovan, deal la poalele căruia se întinde Sighetul, nu este o ficțiune, aici fiind vizibile ruinele unei cetăți din perioada traco-dacică.
Vasăzică ungurii, așa cum le stă și astăzi în fire, au maghiarizat acel străvechi „zeget”, care în actele oficiale a primit forma prescurtată Sziget, iar mai apoi în documentele românești a devenit Sighet.
Codița Marmația a fost adăugată în secolul al XV-lea în onoarea unui istoric italian, care scriind despre Maramureș, implicit a făcut istoria Sighetului. Și astfel avem astăzi Sighetu Marmației…
N.B.La capitolul presupuneri vin cu următoarea ofertă, nu în totalitate fantezistă: Dacă tot avem localitatea Sângeorz, de ce n-ar fi cu putință ca actualul Sighet să fi avut înainte de maghiarizare numele Sânget sau Sînget, fie cu înțelesul de „sunt get”, fie – mai degrabă – cu acela de „sfântul get”. A nu se uita faptul că vocalele ă și î (â) sunt de origine traco-getică și că aceeași origine o are forma „sânt” cu înțelesul de sfânt.
Vorbeam mai sus de fantezia toponimică a românilor. Iată două mostre convingătoare:
a)Suprafața arabilă a municipiului Sighetu Marmației (după Decembriadă parte lăsată în paragină, parte acoperită de diverse construcții și brăzdată de drumuri), poartă numele Ciredi. Adică nici cireadă (turmă de vite) și nici cirezi, ci între singular și plural;
b)Într-una din zile, un neam de-al meu îmi spune că-i atât de cătrănit, încât îi vine să meargă în Ciripeș. Termenul mi-a plăcut, așa că m-am pus pe capul lui cu întrebările, astfel aflând că Ciripeșul desemnează poalele unei păduri oarecare. Vasăzică un loc ndefinit și împădurit, cel mai adesea un deal sau munte, unde ai șansa să fii doar tu și ciripitul păsărelelor…

Sighetu Marmației, George PETROVAI
17 mai 2016