Revista Zeit: Sunteți un iubitor al culturii în general și al filosofiei în special. De unde această plăcută
înclinație?
George PETROVAI: Ah, dacă am ști așa ceva (misterul mecanismelor cerebrale și spirituale), tare mult ar avansa cunoașterea umană în deslușirea a ceea ce obișnuim să numim vocație sau chemare! Doar atunci ne-am putea aventura în explicarea inspirat-științifică a declanșării atâtor sentimente, precum și în descifrarea acelor procese intime, care formează universul sau viața noastră lăuntrică: aptitudini, talent, voință, iubire, memorie, gândire, limbaj articulat, temperament, caracter.
Nu spunea mărturisitorul Petre Țuțea că drumul omului trebuie să se dea la o parte din fața celor două căi ale Domnului: inspirația (favoarea divină) și revelația (acțiunea directă a divinității)? Ori poate cineva susține că multîncercatul Iov nu avea deplină dreptate când conștientiza că gol a ieșit din pântecele mamei lui și tot gol se va întoarce în pământ, că adică totul ne este dat de Dumnezeu? Singurele noastre contribuții neefemere în scurta trecere pe pământ sunt cele care au șansa să devină perene în mântuitorul sistem tridimensional credință-iubire-dăruire, rampa de lansare spre Absolutul în tripla lui ipostază: adevăr-frumos-sacru.
Revenind la întrebare și parafrazându-l pe adorabilul Creangă, pot spune că eram un biet boț de humă (elev în școala primară), dar atât de pătruns de nevoia organică de-a ști (firește, la acea vârstă o nevoie spontană și inconștientă), încât am izbutit nu numai să-mi surprind învățătoarea, o bătrână și respectabilă doamnă, ci chiar s-o pun serios pe gânduri cu marea mea cutezanță de-a gusta din proza lui Eminescu și din clasicii ruși. Atunci ilustra doamnă le-a prezis părinților mei toate puținele bucurii și multele necazuri ce cu necesitate decurg dintr-o atare pasiune și o inimă prea simțitoare. Însă n-avea cum să prevadă atenția deosebită de care m-am bucurat (sic!) ani la rând din partea securiștilor, după ce una din scrisorile mele adresate postului de radio „Europa liberă” a fost interceptată și eu, pe durata mai multor interogatorii lungi și istovitoare, am fost tratat ca un nelegiuit…
Având în vedere faptul că părinții mei erau țărani de-abia știutori de carte, explicațiile cu fondul genetic transmis urmașilor de către ascendenți, în principal de către părinți, nu numai că n-au puterea să lămurească cât de cât lucrurile în legătură cu zburdalnica mea pasiune, dar parcă întețesc și mai mult necunoscutul din jurul acestei incitante chestiuni.
Iar setea de-a ști a tot crescut deodată cu privațiunile ce mi le-am impus din copilărie până la maturitate (citeam pe nerăsuflate din diverse domenii, căutam cu insistență ori singurătatea, ori compania oamenilor tobă de carte, nu ezitam să-mi dau ultimii bani pentru achiziționarea cărților de referință din cultura română și universală etc.), ca tot din ea, din această nepractică și neostoită sete de cunoaștere, să apară primele mele bucurii situate în vecinătatea orgoliului adolescentin: Eram atât de mult apreciat pentru profunzimea și varietatea cunoștințelor asimilate, încât nu de puține ori (ca elev, student și angajat) am fost desemnat judecător în disputele dintre cunoștințe și colegi. Și „sentințele” date de mine, arareori incomplete, se bucurau dacă nu de încuviințarea deplină, atunci de o notă de respect din partea combatanților.
Apoi, după Decembriadă (până atunci nici vorbă să fiu publicat), realmente am irupt în articole (n-am ținut o socoteală, dar cu siguranță sunt peste o mie) și în cărți tipărite…
Revista Zeit: Aveți vreo predilecție către anumite curente filosofice? Există autori față de care aveți afinități și printre care vă regăsiți?
George PETROVAI: Nu știu alții cum sunt, dar în scopul informării corecte și abundente (cultura temeinică se cheamă marea de informații, plus muntele de cunoștințe, toate trecute prin propriul filtru) și pentru inerentele comparații dintr-o analiză consistentă, eu îi citesc și pe acei autori nu prea înzestrați în ale stilului și stângaci în cugetare, care tocmai de aceea necesită un efort suplimentar din partea lectorului curajos.
Căci e bine să nu uităm niciodată de cele două importante caracteristici ale filosofiei:
a)După cum muzica, cea mai subtilă și mai răscolitoare dintre arte, este poezia sufletului avid de frumos, tot așa filosofia este poezia, ori poate că muzica etern neîncheiată a cugetului însetat de adevăr;
b)Dacă, ne spune P.P.Negulescu în tratatul Problema ontologică, științele particulare sunt studiate în mod dogmatic, filosofia nu poate fi studiată decât în mod istoric, ceea ce înseamnă că „suntem siliți să ne adresăm fiecărui filosof în parte și să-i ascultăm părerile, rămânând, firește, liberi să credem pe unii sau pe alții sau pe nici unul dintr-înșii, după structura și afinitățile noastre sufletești”.
Referințe în materie de autori? Cea mai bună referință sau recomandare este studiul aprofundat. Căci după cum pofta vine mâncând, tot astfel din lectura unui filosof se naște curiozitatea pentru alții, și asta deoarece orice sistem filosofic are la bază sistemele anterioare.
Și iacă așa, chiar neurmând un plan riguros de studiu, orice cititor dornic de belșug în cugetare, nu doar că va afla de existența școlilor și seriilor de filosofi (empiriștii englezi, raționaliștii francezi, metafizicienii germani, pragmatiștii americani, misticii medievali, neoplatonicii și – desigur – anticii greci), dar va ajunge să vadă și să înțeleagă legăturile cauzal-spirituale dintre marii filosofi.
Da, ne încredințează P.P.Negulescu, pentru că fără noțiune ca entitate logică, marea descoperire socratiană, n-ar fi apărut ideile sau entitățile metafizice ale lui Platon, iar fără acestea Aristotel n-ar fi elaborat formele, văzute ca instrumente ale creațiunii.
Tot așa, fără Francis Bacon și empiriștii următori nu s-ar fi ivit David Hume, fără Hume nu s-ar fi ivit I.Kant, iar fără Kant era cu neputință să apară idealismul clasic german (Fichte, Schelling, Hegel).
Prin urmare, filosofia este cuceritoare pe ansamblul ei, fără nestatornicia preferințelor limitative pentru actul cugetării!
Revista Zeit: Credeți că se mai citește filosofie în zilele noastre?
George PETROVAI: Păi probabil că se mai citește și filosofie veritabilă, nu numai surogatele de pe internet. Dar cei mai mulți dintre dascăli, elevi și studenți, nemaivorbind de semidocți și falșii culți, se limitează la numeroasele făcături ale internetului, nesinchisindu-se de faptul că pentru a ajunge la postările valoroase (negreșit, sunt și din astea) trebuie să ai o cultură solidă. Ori așa ceva nu se face cât ai bate din palme și după ureche sau copiind pe rupte, ci numai și numai prin studiu îndelungat și anevoios din cărți. Vasăzică, oricât ne-am suci și ne-am învârti, dacă vrem cultură adevărată, atunci – mai cu seamă în cazul autodidacților – este musai ca prin lectură neîntreruptă să ajungem la cărțile fundamentale ale culturii universale. Neîndoios că drumul invers este mai scurt. Dar asta presupune să ai aproape de tine un maestru…
Într-o cumplită lume a banului și a acerbei concurențe materiale, în care civilizația mașinistă urmează dezastruoasa lege a celor trei c-uri (consum-confort-comoditate), cultura în general și filosofia în special au statut de tolerate, cu rolul de a crea divertismente agreabile pentru îmbuibații înstăriți, iar tot mai rarii înțelepți sau filosofi autentici (a nu se confunda filosofii cu palavragiii!) sunt priviți cel mult cu o îngăduință disprețuitoare.
Dar asta nu neaparat pentru faptul că filosofia este eminamente nepractică și neproductivă (marea artă nu-și are izvorul în plăcerile dezinteresate?), ci mai ales pentru aceea că prin însuși felul lui de-a fi, înțeleptul devine grozav de incomod pentru comunitatea în mijlocul căreia îi este dat să trăiască.
Da, căci pe lângă eroismul gândirii sale libere și adesea acuzatoare în ceea ce privește năravurile semenilor, înțeleptul nemulțumește cetatea și cu eroismul de zi cu zi al sărăciei sale, doar el – căutător dezinteresat al adevărului – având puterea moral-spirituală să disprețuiască, ba chiar să refuze (atunci când i se propune) ceea ce pentru grosul omenirii constituie scopul existenței și sursa fericirii sale nefericite: avere, onoruri, putere, plăceri.
Nu în acest chip anapoda pentru logica neinițiaților într-ale filosofiei au procedat toți marii gânditori ai omenirii, de la grecii antici (cinicii, de pildă, trăiau ca cerșetorii) și până la extrem de strâmtorații Baruch Spinoza, Auguste Comte, L.Feuerbach, Herbert Spencer sau Fr.Nietzsche?
La urma-urmei treburi aproape firești dacă luăm aminte la spusele Stagiritului. Întrebat fiind de cineva la ce folosește filosofia, el a răspuns cu sinceritate: „La nimic”. Dar a adăugat îndată cu mândrie: „Și tocmai de aceea ea este prima dintre științe”!
Revista Zeit: Se poate vorbi de o criză a identității conceptelor filosofice?
George PETROVAI: Se știe foarte bine că limba este un organism viu, în necontenită expansiune pe direcția îmbogățirii cu noi și noi termeni. Având în vedere străduința multimilenară a cugetării filosofice, dar mai ales avântul științelor pozitive de la Renaștere încoace, e clar că procesul de asimilare al tuturor limbilor moderne îl depășește cu mult pe acela de eliminare a termenilor ieșiți din uz.
Limba română este o bună probă în acest sens. Căci s-a îmbogățit atât de mult cu nelogismele împrumutate mai ales din limba franceză, încât româna împănată cu grecisme și turcisme din urmă cu două veacuri ar fi aproape de neînțeles pentru cei mai mulți dintre noi fără ajutorul venit din partea fundamentelor gramaticale, neesențial influențate de trecerea timpului.
Filosofia nu se abate de la această regulă. În peste două mii de ani de cugetare sistematică, nu doar că limbajul ei s-a îmbogățit copios prin permanenta interacțiune a filosofiei cu științele particulare, dar chiar „bătrânele” concepte de materie, spațiu și timp au dobândit note cu alte înțelesuri din partea aluviunilor științifice venite dinspre fizica relativistă și cuantică.
Cu toate marile câștiguri din această sferă a cugetării, penuria terminologică încă mai persistă, dovadă că Miguel de Unamuno și Emil Cioran au recurs la ajutorul contradicției, iar Martin Heidegger a făcut o adevărată echilibristică lingvistică pentru a-și putea comunica cititorilor cele mai profunde și mai subtile trăiri ale gândirii.
Firește că astăzi, prin asaltul conjugat al falsei culturi și al anglicismelor de prost gust, are loc un catastrofal proces de pervertire a limbii. Iar procesul se va accentua în viitor prin politica globalizării (amestecul dirijat al populațiilor) și prin difuziunea pusă la dispoziția multiculturalismului. Așa că dacă până în clipa de față nu se poate vorbi de-o adevărată criză a identității conceptelor filosofice, ea sigur este pe drum.
Revista Zeit: În România avem exemplul bun al perioadei interbelice. Se mai scrie filosofie în România secolului 21?
George PETROVAI: Da, în perioada interbelică s-a făcut cu adevărat carte în România întregită. Pe bună dreptate este considerată perioada cea mai fecundă a spiritualității românești din toate timpurile: universități (București, Iași, Cluj) recunoscute, profesori faimoși, savanți (matematicieni, fizicieni, filosofi, istorici, filologi, medici, inventatori etc.) apreciați pretutindeni în lume.
Bineînțeles că într-un asemenea cadru stimulativ s-au dezvoltat admirabil nu doar cercetarea științifică și gândirea speculativă (P.P.Negulescu, Mircea Florian, C.Rădulescu-Motru, Ion Petrovici, Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Lucian Blaga, D.D.Roșca etc.), cu adevărat perioada de vârf a filosofiei românești sistemice, dar a luat un apreciabil avânt și viața economică, 1938 fiind considerat an al apogeului nivelului de trai atins pe aceste meleaguri.
Prin urmare, la vremea respectivă se căuta în școli, universități și laboratoare calitatea, iar roadele s-au văzut în toate sectoarele de activitate. Astăzi în școala românească se urmărește cantitatea și rezultatele sunt pe măsură: semianalfabeți cu diplome, profesori doar cu numele, mult mai mulți doctori decât medici bine pregătiți, nicio universitate recunoscută din cele peste 100 existente, cercetare muribundă, cel mai scăzut nivel de trai din toată Uniunea Europeană.
Filosofie se mai scrie în România secolului 21, dar nici vorbă să fie de rangul celei interbelice. De ce? Simplu: Locul căutării dezinteresate a adevărului a fost luat de interesul ascunderii lui. Asta face (dar nu numai asta!) ca cei mai mulți dintre pretinșii filosofi să n-aibă pic de originalitate, astfel că ba izvodesc înfiorătoare compilații academice, ba își urmăresc cu atâta înverșunare interesele (în principal confortul), încât mai au resurse spirituale doar pentru fragmente și pospaiuri de cugetare filosofică.
Revista Zeit: Ce calități ar trebui să întrunească un cititor de filosofie? Puteți să creionați un portret?
George PETROVAI: Cred că în momentul de față avem patru categorii de oameni: cei care nu citesc mai nimic (înclin să cred că-i grupul cel mai numeros), amatorii de lecturi facile (divertismente, sport, bancuri), cititorii de literatură și cititorii de filosofie.
Cum primele două categorii n-au nimic în comun cu filosofia, rămân în discuție doar ultimele două categorii. Cu următoarea precizare: Gustul pentru literatură (am în vedere literatura de calitate) este condiția necesară, nu și suficientă pentru a deveni cititor de filosofie (cunosc oameni cu o impresionantă cultură literar-filologică, însă total înstrăinați de filosofie), pe când deschiderea spre filosofie nu doar că o presupune pe cea literară, dar chiar se întemeiază pe ea.
Trei ar fi după mine argumentele că lucrurile stau în acest chip:
1)Pe lângă plăcerea lecturii și o memorie antrenată, în filosofie mai este nevoie și de
operații logice precum analiza, sinteza, generalizarea sau abstractizarea, necontenitul proces de conceptualizare fiind etajul cel mai înalt și mai anevoios al cugetării.
2)Întrucât gândirea se articulează în cuvinte, în orice domeniu de activitate este nevoie de concepte clare și distincte. Ambiția filosofiei fiind aceea de a-i oferi omului o concepție totalizatoare despre lume, iată de ce pentru filosof și cititorul de filosofie această necesitate se impune într-o măsură sporită față de alte îndeletniciri și sfere de activitate. Dar pentru fixarea noțiunilor și îmbogățirea limbajului filosofic este nevoie de o rodnică ucenicie în literatură.
3)Nu doar că, bunăoară așa ca la Nitzsche, filosofia și poezia fac casă bună împreună, dar uneori filosofii (cazul lui Heidegger) se văd nevoiți să-și dezvolte aparatul conceptual, doar astfel reușind să surprindă cele mai subtile neliniști ale gândirii.
Un portret al cititorului de filosofie? Păi, aș spune că el trebuie să se apropie de acela pe care P.P.Negulescu i-l schițează filosofului în tratatul Geneza formelor culturii: nevoia organică de-a cunoaște, răbdare și tenacitate mult peste medie, precum și înzestrarea intelectuală de pătrundere critică în miezul scrierii, în vederea formulării juste a concluziilor.
Revista Zeit: Societatea noastră este într-o profundă schimbare, din păcate nu una în bine. Școala și învățământul nu mai au rigoarea de altădată. Ce îndrumări ați putea oferi generației actuale de elevi și studenți? Cu ce i-ați putea motiva către filosofie?
George PETROVAI: De ce, mă rog, școala și învățământul să meargă bine, dacă totul în România zilelor noastre este dat peste cap? Societatea va fi repusă pe picioare doar atunci când bunul simț și responsabilitatea vor lua locul minciunii și hoției. Exact din acel moment vor fi bani și locuri de muncă, românii din țară nu se vor mai gândi la plecare și mulți dintre cei plecați se vor întoarce, pentru că deodată cu normalizarea vine și prosperitatea reală.
Mai este și următorul fapt: De regulă, elevii supradotați sunt greu adaptabili. Nu susținea Aristotel că toate geniile sunt melancolice? Ei bine, în pofida acestui adevăr, societatea și școala românească postdecembristă într-atâta au luat-o pe arătură, încât nu numai că cei mai mulți dintre ei se pierd, fie din cauza nepăsării părinților (mulți părinți sunt la muncă în străinătate), fie din pricina neglijenței dascălilor, dar statul român își permite ca an de an să renunțe la crema absolvenților de facultate, aceștia luând drumul străinătății pentru a-i îmbogăți și mai mult pe cei deja putrezi de bogați.
Mă întreb, până când necalificații de cârmuitori ai României vor continua să-și bată joc de cele două căi garantate de rulare spre bunăstare din toate statele moderne: pământul și materia cenușie?…
Cică Socrate obișnuia să spună că tare grele sunt cele frumoase. Iar eu adaug că viața devine realmente captivantă doar atunci când omul are voința și resursele trebuincioase pentru a trece peste obstacolele puse de destin în fața lui. Tot așa, filosofia devine pasiune de-abia atunci când cu eforturi considerabile ajungi să guști din nectarul esenței sale.
10-11 mai 2016
Despre M a r a m u r e s 