Rezultatele căutării pentru: petrovai

Dialogul lui George PETROVAI cu revista ZEIT din Brăila

Revista Zeit: Sunteți un iubitor al culturii în general și al filosofiei în special. De unde această plăcută

George PETROVAI
George PETROVAI

înclinație?

George PETROVAI: Ah, dacă am ști așa ceva (misterul mecanismelor cerebrale și spirituale), tare mult ar avansa cunoașterea umană în deslușirea a ceea ce obișnuim să numim vocație sau chemare! Doar atunci ne-am putea aventura în explicarea inspirat-științifică a declanșării atâtor sentimente, precum și în descifrarea acelor procese intime, care formează universul sau viața noastră lăuntrică: aptitudini, talent, voință, iubire, memorie, gândire, limbaj articulat, temperament, caracter.

Nu spunea mărturisitorul Petre Țuțea că drumul omului trebuie să se dea la o parte din fața celor două căi ale Domnului: inspirația (favoarea divină) și revelația (acțiunea directă a divinității)? Ori poate cineva susține că multîncercatul Iov nu avea deplină dreptate când conștientiza că gol a ieșit din pântecele mamei lui și tot gol se va întoarce în pământ, că adică totul ne este dat de Dumnezeu? Singurele noastre contribuții neefemere în scurta trecere pe pământ sunt cele care au șansa să devină perene în mântuitorul sistem tridimensional credință-iubire-dăruire, rampa de lansare spre Absolutul în tripla lui ipostază: adevăr-frumos-sacru.

Revenind la întrebare și parafrazându-l pe adorabilul Creangă, pot spune că eram un biet boț de humă (elev în școala primară), dar atât de pătruns de nevoia organică de-a ști (firește, la acea vârstă o nevoie spontană și inconștientă), încât am izbutit nu numai să-mi surprind învățătoarea, o bătrână și respectabilă doamnă, ci chiar s-o pun serios pe gânduri cu marea mea cutezanță de-a gusta din proza lui Eminescu și din clasicii ruși. Atunci ilustra doamnă le-a prezis părinților mei toate puținele bucurii și multele necazuri ce cu necesitate decurg dintr-o atare pasiune și o inimă prea simțitoare. Însă n-avea cum să prevadă atenția deosebită de care m-am bucurat (sic!) ani la rând din partea securiștilor, după ce una din scrisorile mele adresate postului de radio „Europa liberă” a fost interceptată și eu, pe durata mai multor interogatorii lungi și istovitoare, am fost tratat ca un nelegiuit…

Având în vedere faptul că părinții mei erau țărani de-abia știutori de carte, explicațiile cu fondul genetic transmis urmașilor de către ascendenți, în principal de către părinți, nu numai că n-au puterea să lămurească cât de cât lucrurile în legătură cu zburdalnica mea pasiune, dar parcă întețesc și mai mult necunoscutul din jurul acestei incitante chestiuni.

Iar setea de-a ști a tot crescut deodată cu privațiunile ce mi le-am impus din copilărie până la maturitate (citeam pe nerăsuflate din diverse domenii, căutam cu insistență ori singurătatea, ori compania oamenilor tobă de carte, nu ezitam să-mi dau ultimii bani pentru achiziționarea cărților de referință din cultura română și universală etc.), ca tot din ea, din această nepractică și neostoită sete de cunoaștere, să apară primele mele bucurii situate în vecinătatea orgoliului adolescentin: Eram atât de mult apreciat pentru profunzimea și varietatea cunoștințelor asimilate, încât nu de puține ori (ca elev, student și angajat) am fost desemnat judecător în disputele dintre cunoștințe și colegi. Și „sentințele” date de mine, arareori incomplete, se bucurau dacă nu de încuviințarea deplină, atunci de o notă de respect din partea combatanților.

Apoi, după Decembriadă (până atunci nici vorbă să fiu publicat), realmente am irupt în articole (n-am ținut o socoteală, dar cu siguranță sunt peste o mie) și în cărți tipărite…

Revista Zeit: Aveți vreo predilecție către anumite curente filosofice? Există autori față de care aveți afinități și printre care vă regăsiți?

George PETROVAI: Nu știu alții cum sunt, dar în scopul informării corecte și abundente (cultura temeinică se cheamă marea de informații, plus muntele de cunoștințe, toate trecute prin propriul filtru) și pentru inerentele comparații dintr-o analiză consistentă, eu îi citesc și pe acei autori nu prea înzestrați în ale stilului și stângaci în cugetare, care tocmai de aceea necesită un efort suplimentar din partea lectorului curajos.

Căci e bine să nu uităm niciodată de cele două importante caracteristici ale filosofiei:

a)După cum muzica, cea mai subtilă și mai răscolitoare dintre arte, este poezia sufletului avid de frumos, tot așa filosofia este poezia, ori poate că muzica etern neîncheiată a cugetului însetat de adevăr;

b)Dacă, ne spune P.P.Negulescu în tratatul Problema ontologică, științele particulare sunt studiate în mod dogmatic, filosofia nu poate fi studiată decât în mod istoric, ceea ce înseamnă că „suntem siliți să ne adresăm fiecărui filosof în parte și să-i ascultăm părerile, rămânând, firește, liberi să credem pe unii sau pe alții sau pe nici unul dintr-înșii, după structura și afinitățile noastre sufletești”.

Referințe în materie de autori? Cea mai bună referință sau recomandare este studiul aprofundat. Căci după cum pofta vine mâncând, tot astfel din lectura unui filosof se naște curiozitatea pentru alții, și asta deoarece orice sistem filosofic are la bază sistemele anterioare.

Și iacă așa, chiar neurmând un plan riguros de studiu, orice cititor dornic de belșug în cugetare, nu doar că va afla de existența școlilor și seriilor de filosofi (empiriștii englezi, raționaliștii francezi, metafizicienii germani, pragmatiștii americani, misticii medievali, neoplatonicii și – desigur – anticii greci), dar va ajunge să vadă și să înțeleagă legăturile cauzal-spirituale dintre marii filosofi.

Da, ne încredințează P.P.Negulescu, pentru că fără noțiune ca entitate logică, marea descoperire socratiană, n-ar fi apărut ideile sau entitățile metafizice ale lui Platon, iar fără acestea Aristotel n-ar fi elaborat formele, văzute ca instrumente ale creațiunii.

Tot așa, fără Francis Bacon și empiriștii următori nu s-ar fi ivit David Hume, fără Hume nu s-ar fi ivit I.Kant, iar fără Kant era cu neputință să apară idealismul clasic german (Fichte, Schelling, Hegel).

Prin urmare, filosofia este cuceritoare pe ansamblul ei, fără nestatornicia preferințelor limitative pentru actul cugetării!

Revista Zeit: Credeți că se mai citește filosofie în zilele noastre?

George PETROVAI: Păi probabil că se mai citește și filosofie veritabilă, nu numai surogatele de pe internet. Dar cei mai mulți dintre dascăli, elevi și studenți, nemaivorbind de semidocți și falșii culți, se limitează la numeroasele făcături ale internetului, nesinchisindu-se de faptul că pentru a ajunge la postările valoroase (negreșit, sunt și din astea) trebuie să ai o cultură solidă. Ori așa ceva nu se face cât ai bate din palme și după ureche sau copiind pe rupte, ci numai și numai prin studiu îndelungat și anevoios din cărți. Vasăzică, oricât ne-am suci și ne-am învârti, dacă vrem cultură adevărată, atunci – mai cu seamă în cazul autodidacților – este musai ca prin lectură neîntreruptă să ajungem la cărțile fundamentale ale culturii universale. Neîndoios că drumul invers este mai scurt. Dar asta presupune să ai aproape de tine un maestru…

Într-o cumplită lume a banului și a acerbei concurențe materiale, în care civilizația mașinistă urmează dezastruoasa lege a celor trei c-uri (consum-confort-comoditate), cultura în general și filosofia în special au statut de tolerate, cu rolul de a crea divertismente agreabile pentru îmbuibații înstăriți, iar tot mai rarii înțelepți sau filosofi autentici (a nu se confunda filosofii cu palavragiii!) sunt priviți cel mult cu o îngăduință disprețuitoare.

Dar asta nu neaparat pentru faptul că filosofia este eminamente nepractică și neproductivă (marea artă nu-și are izvorul în plăcerile dezinteresate?), ci mai ales pentru aceea că prin însuși felul lui de-a fi, înțeleptul devine grozav de incomod pentru comunitatea în mijlocul căreia îi este dat să trăiască.

Da, căci pe lângă eroismul gândirii sale libere și adesea acuzatoare în ceea ce privește năravurile semenilor, înțeleptul nemulțumește cetatea și cu eroismul de zi cu zi al sărăciei sale, doar el – căutător dezinteresat al adevărului – având puterea moral-spirituală să disprețuiască, ba chiar să refuze (atunci când i se propune) ceea ce pentru grosul omenirii constituie scopul existenței și sursa fericirii sale nefericite: avere, onoruri, putere, plăceri.

Nu în acest chip anapoda pentru logica neinițiaților într-ale filosofiei au procedat toți marii gânditori ai omenirii, de la grecii antici (cinicii, de pildă, trăiau ca cerșetorii) și până la extrem de strâmtorații Baruch Spinoza, Auguste Comte, L.Feuerbach, Herbert Spencer sau Fr.Nietzsche?

La urma-urmei treburi aproape firești dacă luăm aminte la spusele Stagiritului. Întrebat fiind de cineva la ce folosește filosofia, el a răspuns cu sinceritate: „La nimic”. Dar a adăugat îndată cu mândrie: „Și tocmai de aceea ea este prima dintre științe”!

Revista Zeit: Se poate vorbi de o criză a identității conceptelor filosofice?

George PETROVAI: Se știe foarte bine că limba este un organism viu, în necontenită expansiune pe direcția îmbogățirii cu noi și noi termeni. Având în vedere străduința multimilenară a cugetării filosofice, dar mai ales avântul științelor pozitive de la Renaștere încoace, e clar că procesul de asimilare al tuturor limbilor moderne îl depășește cu mult pe acela de eliminare a termenilor ieșiți din uz.

Limba română este o bună probă în acest sens. Căci s-a îmbogățit atât de mult cu nelogismele împrumutate mai ales din limba franceză, încât româna împănată cu grecisme și turcisme din urmă cu două veacuri ar fi aproape de neînțeles pentru cei mai mulți dintre noi fără ajutorul venit din partea fundamentelor gramaticale, neesențial influențate de trecerea timpului.

Filosofia nu se abate de la această regulă. În peste două mii de ani de cugetare sistematică, nu doar că limbajul ei s-a îmbogățit copios prin permanenta interacțiune a filosofiei cu științele particulare, dar chiar „bătrânele” concepte de materie, spațiu și timp au dobândit note cu alte înțelesuri din partea aluviunilor științifice venite dinspre fizica relativistă și cuantică.

Cu toate marile câștiguri din această sferă a cugetării, penuria terminologică încă mai persistă, dovadă că Miguel de Unamuno și Emil Cioran au recurs la ajutorul contradicției, iar Martin Heidegger a făcut o adevărată echilibristică lingvistică pentru a-și putea comunica cititorilor cele mai profunde și mai subtile trăiri ale gândirii.

Firește că astăzi, prin asaltul conjugat al falsei culturi și al anglicismelor de prost gust, are loc un catastrofal proces de pervertire a limbii. Iar procesul se va accentua în viitor prin politica globalizării (amestecul dirijat al populațiilor) și prin difuziunea pusă la dispoziția multiculturalismului. Așa că dacă până în clipa de față nu se poate vorbi de-o adevărată criză a identității conceptelor filosofice, ea sigur este pe drum.

Revista Zeit: În România avem exemplul bun al perioadei interbelice. Se mai scrie filosofie în România secolului 21?

George PETROVAI: Da, în perioada interbelică s-a făcut cu adevărat carte în România întregită. Pe bună dreptate este considerată perioada cea mai fecundă a spiritualității românești din toate timpurile: universități (București, Iași, Cluj) recunoscute, profesori faimoși, savanți (matematicieni, fizicieni, filosofi, istorici, filologi, medici, inventatori etc.) apreciați pretutindeni în lume.

Bineînțeles că într-un asemenea cadru stimulativ s-au dezvoltat admirabil nu doar cercetarea științifică și gândirea speculativă (P.P.Negulescu, Mircea Florian, C.Rădulescu-Motru, Ion Petrovici, Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Lucian Blaga, D.D.Roșca etc.), cu adevărat perioada de vârf a filosofiei românești sistemice, dar a luat un apreciabil avânt și viața economică, 1938 fiind considerat an al apogeului nivelului de trai atins pe aceste meleaguri.

Prin urmare, la vremea respectivă se căuta în școli, universități și laboratoare calitatea, iar roadele s-au văzut în toate sectoarele de activitate. Astăzi în școala românească se urmărește cantitatea și rezultatele sunt pe măsură: semianalfabeți cu diplome, profesori doar cu numele, mult mai mulți doctori decât medici bine pregătiți, nicio universitate recunoscută din cele peste 100 existente, cercetare muribundă, cel mai scăzut nivel de trai din toată Uniunea Europeană.

Filosofie se mai scrie în România secolului 21, dar nici vorbă să fie de rangul celei interbelice. De ce? Simplu: Locul căutării dezinteresate a adevărului a fost luat de interesul ascunderii lui. Asta face (dar nu numai asta!) ca cei mai mulți dintre pretinșii filosofi să n-aibă pic de originalitate, astfel că ba izvodesc înfiorătoare compilații academice, ba își urmăresc cu atâta înverșunare interesele (în principal confortul), încât mai au resurse spirituale doar pentru fragmente și pospaiuri de cugetare filosofică.

Revista Zeit: Ce calități ar trebui să întrunească un cititor de filosofie? Puteți să creionați un portret?

George PETROVAI: Cred că în momentul de față avem patru categorii de oameni: cei care nu citesc mai nimic (înclin să cred că-i grupul cel mai numeros), amatorii de lecturi facile (divertismente, sport, bancuri), cititorii de literatură și cititorii de filosofie.

Cum primele două categorii n-au nimic în comun cu filosofia, rămân în discuție doar ultimele două categorii. Cu următoarea precizare: Gustul pentru literatură (am în vedere literatura de calitate) este condiția necesară, nu și suficientă pentru a deveni cititor de filosofie (cunosc oameni cu o impresionantă cultură literar-filologică, însă total înstrăinați de filosofie), pe când deschiderea spre filosofie nu doar că o presupune pe cea literară, dar chiar se întemeiază pe ea.

Trei ar fi după mine argumentele că lucrurile stau în acest chip:

1)Pe lângă plăcerea lecturii și o memorie antrenată, în filosofie mai este nevoie și de

operații logice precum analiza, sinteza, generalizarea sau abstractizarea, necontenitul proces de conceptualizare fiind etajul cel mai înalt și mai anevoios al cugetării.

2)Întrucât gândirea se articulează în cuvinte, în orice domeniu de activitate este nevoie de concepte clare și distincte. Ambiția filosofiei fiind aceea de a-i oferi omului o concepție totalizatoare despre lume, iată de ce pentru filosof și cititorul de filosofie această necesitate se impune într-o măsură sporită față de alte îndeletniciri și sfere de activitate. Dar pentru fixarea noțiunilor și îmbogățirea limbajului filosofic este nevoie de o rodnică ucenicie în literatură.

3)Nu doar că, bunăoară așa ca la Nitzsche, filosofia și poezia fac casă bună împreună, dar uneori filosofii (cazul lui Heidegger) se văd nevoiți să-și dezvolte aparatul conceptual, doar astfel reușind să surprindă cele mai subtile neliniști ale gândirii.

Un portret al cititorului de filosofie? Păi, aș spune că el trebuie să se apropie de acela pe care P.P.Negulescu i-l schițează filosofului în tratatul Geneza formelor culturii: nevoia organică de-a cunoaște, răbdare și tenacitate mult peste medie, precum și înzestrarea intelectuală de pătrundere critică în miezul scrierii, în vederea formulării juste a concluziilor.

Revista Zeit: Societatea noastră este într-o profundă schimbare, din păcate nu una în bine. Școala și învățământul nu mai au rigoarea de altădată. Ce îndrumări ați putea oferi generației actuale de elevi și studenți? Cu ce i-ați putea motiva către filosofie?

George PETROVAI: De ce, mă rog, școala și învățământul să meargă bine, dacă totul în România zilelor noastre este dat peste cap? Societatea va fi repusă pe picioare doar atunci când bunul simț și responsabilitatea vor lua locul minciunii și hoției. Exact din acel moment vor fi bani și locuri de muncă, românii din țară nu se vor mai gândi la plecare și mulți dintre cei plecați se vor întoarce, pentru că deodată cu normalizarea vine și prosperitatea reală.

Mai este și următorul fapt: De regulă, elevii supradotați sunt greu adaptabili. Nu susținea Aristotel că toate geniile sunt melancolice? Ei bine, în pofida acestui adevăr, societatea și școala românească postdecembristă într-atâta au luat-o pe arătură, încât nu numai că cei mai mulți dintre ei se pierd, fie din cauza nepăsării părinților (mulți părinți sunt la muncă în străinătate), fie din pricina neglijenței dascălilor, dar statul român își permite ca an de an să renunțe la crema absolvenților de facultate, aceștia luând drumul străinătății pentru a-i îmbogăți și mai mult pe cei deja putrezi de bogați.

Mă întreb, până când necalificații de cârmuitori ai României vor continua să-și bată joc de cele două căi garantate de rulare spre bunăstare din toate statele moderne: pământul și materia cenușie?…

Cică Socrate obișnuia să spună că tare grele sunt cele frumoase. Iar eu adaug că viața devine realmente captivantă doar atunci când omul are voința și resursele trebuincioase pentru a trece peste obstacolele puse de destin în fața lui. Tot așa, filosofia devine pasiune de-abia atunci când cu eforturi considerabile ajungi să guști din nectarul esenței sale.

10-11 mai 2016

Anunțuri

Profilul moral-spiritual al unui om acceptabil


Cu tot mai puține excepții (acei drepți care, susține F.M. Dostoievski, se roagă pentru noi și ale căror rugi sunt ascultate de Dumnezeu), omenirea ultrapragmatică din zilele noastre caută cu disperare socializarea sau apropierea de semeni prin necontenita îndepărtare de Cel ce toate le-a făcut și dă din coate să ajungă la fericire pe calea trufiei, ipocriziei și cruzimii, adică este foarte atentă la paiul din ochiul aproapelui și total nepăsătoare vizavi de bârna din propriul ochi.

Motive îndestulătoare ca hâtrul Mark Twain să le-o spună de la obraz contemporanilor săi că-și iubește din ce în ce mai mult câinele, pe măsură ce ajunge să-i cunoască pe oameni (adevăr preluat și reafirmat de Hitler), iar „țăranul imperial” Petre Țuțea să ne înștiințeze că singura revoluție cunoscută în istorie este aceea înfăptuită de Mântuitor în urmă cu două mii de ani, întrucât numai ea a pornit din interior spre exterior (de la planul moral-spiritual către cel social-material), toate celelalte încercări umane de schimbare a lumii, precum revolta iacobină sau cea bolșevico-rusească, urmând calea bătătorită a tehnicilor insurecționale – mai întâi preluarea puterii statale prin forță și asasinate (Decembriada, de pildă, este de neuitat prin jertfele impuse românilor întru crearea aparențelor de revoluție) și abia pe urmă îndoctrinarea sau distorsionarea moral-spirituală a maselor, fie prin suprimarea libertăților și sterilizarea intelectuală în atrocele experiment comunist, fie prin tăinuirea adevărului și falsificarea cu nerușinare a istoriei (experimentul cripto-postdecembrist).

Prin urmare, pentru ca relațiile interumane să nu devină atât de greu suportabile încât pe cei mai mulți dintre membrii comunităților să-i transforme în lupi și pe ceilalți ba să-i înnebunească, ba să-i împingă la sinucidere ( de fapt, relațiile interumane și interstatale sunt expresia stărilor lăuntrice ale tuturor indivizilor, respectiv formula spirituală a popoarelor sau ceea ce în mod obișnuit se înțelege prin specificul național), trebuie ca toți pământenii să priceapă că iubirea este singura forță inepuizabil-unificatoare din Univers, drept urmare, să se călăuzească întreaga lor viață după acest divin principiu negentropic, să învețe că atomul de dragoste sinceră este grăuntele de muștar al credinței cu ajutorul căreia muntele de neomenie din ei poate fi mutat și aruncat în oceanul efemerității, să termine cu risipa pentru a-i face loc generozității întăritoare, să guste necurmat din dulceața smereniei înălțătoare și să cunoască adevărata fericire a detașării de toate lucrurile pe care le mănâncă moliile și le fură hoții.

De-abia atunci fiecare pământean se va pătrunde la propriu cu mult dorita căldură umană, iar relațiile statornicite cu ceilalți vor fi precumpănitor fraterne!

 George PETROVAI

 Sighetu Marmației, 9 ian. 2018

Suntem la mâna întâmplării?


Alexandre Dumas afirmă într-unul din romanele sale că „întâmplarea este soluția de rezervă a lui Dumnezeu”. Mă rog, a spus-o el (câte nu se spun în literatură, filosofie, știință și viața de zi cu zi!), dar asta nu-i o garanție că lucrurile stau în acest chip mai degrabă metaforic decât logic necesar. Într-adevăr, căci apelând la dreapta judecată, constatăm următoarele:

1)Întâmplarea, la fel ca probabilitatea, posibilitatea, indecizia sau imposibilitatea (limita posibilității în descreștere), sunt concepte logico-matematice adecvate omului, nicidecum de rang divin. Da, pentru că Dumnezeu este perfect prin atotputernicie (conceptul „neputință” devine gol și lipsit de sens la nivelul metalogicii divine), prin atotștiință (doar El, în calitate de Creator, cunoaște tainele creației, strunește timpul și citește gândurile) și prin atotiubire (din dragoste pentru creație, îndeosebi pentru om, El nu vrea tot atât cât poate).

2)Chiar dacă Nietzsche a decretat că „Dumnezeu a murit”, iar astăzi – din teribilism, prostie sau abjecție morală – tot mai mulți rătăciți sunt de acord cu neamțul zărghit și procedează în consecință (vezi amploarea ateismului și a sodomiei la popoarele îmbuibate), adevărații creștini știu că Dumnezeu este etern viu și mereu lângă omul care nu-L tăgăduiește, drept urmare, ei luptă din răsputeri cu aberațiile prezentului satanizat.

Fiind întâmplarea eminamente umană, prin aceea că ea constituie rezultatul neîncetatului conflict dintre ambițiile și puterea reală a omului ce vrea cu mult mai mult decât poate, doar el, pentru a-și justifica eșecurile și a-și putea deplânge fragilitatea condiției sale în raport cu Absolutul, avea nevoie de concepte precum „timp rău și bolnav”, „viitor imprevizibil”, „destin inexorabil”, „șansă”, „întâmplări nefaste”, respectiv „întâmplări norocoase”. Iar pentru a-și liniști întrucâtva conștiența poziției sale tragice în lumea accesibilă și în infinitatea celei inaccesibile, ceea ce, așa cum opina Blaga, nu face decât să schimbe neînțelesul în neînțelesuri și mai mari, tot el își pitește incertitudinile după spuse de felul următor: „Timpul tace și trece”, „Nu aduce anul ce aduce ceasul”, ”De-ar ști omul ce-ar păți, dinainte s-ar păzi”, „Prost să fii, noroc să ai”, „Norocul și-l face omul cu mâna lui”, completare la ”Dumnezeu te ajută, dar nu-ți bagă-n traistă”, „Destinul cu suspin e degetul divin” etc.

Privind la escaladarea fără precedent a cruzimii, egoismului și fariseimului de la nivel familial și până la cel planetar, oare nu-i un noroc că, așezată pe butoiul cu pulbere al planurilor globaliste (poluare și inginerii climaterice, alimente chimizate și medicamente contrafăcute, democrații sodomizate și dispreț față de valorile tradiționale, decreștinare și nebunia consumului, terorism și pandemia înarmărilor), omenirea cumplit de dezorientată mai face umbră pământului? Păi dacă omenirea încă nu și-a tăiat cu totul craca de sub picioare, cu certitudine că acest fapt se datorează răgazului pe care ni-l acordă Dumnezeu pentru îndreptare (El nu vrea moartea, ci izbăvirea păcătosului!), întrucât – ne spune F.M.Dostoievski – mai sunt câțiva drepți, care se roagă pentru noi și ale căror rugăciuni sunt ascultate de Cel ce toate le-a făcut.

Tot așa, nu-i un noroc, ori mai degrabă un veritabil miracol, că noi, românii, mai existăm, după jaful și încercările la care am fost supuși de-a lungul istoriei, în primul rând de turci, muscali și austrieci (până la urmă am mâncat coliva celor trei imperii!), după enormele pierderi umane și materiale din cele două conflagrații mondiale, după atrocele experiment bolșevic și alte substanțiale pierderi umane prin lichidare, marginalizare și expatriere, iar astăzi după crucificarea României, respectiv după punerea economiei naționale pe butuci și plecarea din țară a peste patru milioane de suflete, cel mai cumplit exod din întreaga noastră existență multimilenară?

Dar, cu toate marile pierderi suferite în cei aproape 28 de ani de jaf generalizat (bani, resurse, specialiști), România își va reveni din nou, va judeca nelegiuiții cu ștaif și astfel va face dubla dovadă: (a) că refacerea ei nu este rodul întâmplării sau al ajutorului venit din partea unor „binevoitori”, ci al vrerii divine întru împlinirea misiunii sale istorice; (b) că nu mor caii când vor câinii interni și externi.

@George PETROVAI,

Sighetu Marmației

 

Religia sau nevoia stringentă a omului de Transcendent (8) (Elemente de filosofia religiei)

 

III.Problema răului

3)Problema răului fizic

În principiu, răul fizic nu este consecința directă a libertății umane. Dar chiar dacă admitem că libera alegere (mândria, nechibzuința, necumpătarea etc.) este cauza unor rele fizice, totuși, cum se explică gratuitatea atâtor suferințe umane (boli, cataclisme naturale, răni provocate de semeni) și de ce o Ființă absolut perfectă îngăduie să existe, măcar în cazul pruncilor nevinovați, atâta suferință nerăscumpărabilă?

Modelul răului fizic, așa cum am arătat la momentul potrivit, este cuprins în romanul camusian Ciuma, care concluzionează că dacă umanitarismul este corect, atunci teismul este greșit. Dilema camusiană, șubredă din pricina premisei „Iar a combate epidemia înseamnă a lupta împotriva lui Dumnezeu, care a trimis-o”, se prezintă astfel: Dacă suferința este condiția unui bine mai mare, omul nu trebuie să lupte cu ea, deoarece așa el acționează indirect pentru eliminarea celui mai mare bine. Iar dacă Dumnezeu a trimis epidemia ca să ne pedepsească și noi o combatem, atunci se cheamă că acționăm direct împotriva lui Dumnezeu. Prin urmare, fie că suferința este condiția unui bine mai mare, fie că este pedeapsa divină pentru săvârșirea răului, acționând împotriva ei, de fapt omul se opune mai binelui.

Fără a insista prea mult, căci toate soluțiile teiștilor susțin că răul fizic este necesar pentru binele mai mare pe care l-a promis Dumnezeu, iată câteva dintre ele:

a)Răul este un contrast necesar pentru bine, întrucât dacă n-ar fi și durere, omul n-ar putea aprecia plăcerea. Antiteiștii răspund că mult mai puțină durere ar duce la același rezultat, că aprecierea sănătății nu necesită ca cineva să fi fost în prealabil bolnav și că omul poate să cunoască binele fără să cunoască răul, chiar dacă răul este un parazit ontologic al binelui.

b)Răul este un produs secundar al unor legi care au ca scop rezultatele bune. De pildă, argumentează teiștii, „ceea ce-i rău pentru un vierme, este bine pentru pasărea care-l mănâncă”. Antiteiștii obiectează că teoria produselor secundare „încearcă să-L dezvinovățească pe Dumnezeu pentru capitularea Lui de la controlul suveran asupra lumii pe care a creat-o” și că mâinile Lui sunt legate de legile pe care El le-a făcut.

c)Răul este un necesar avertisment pentru nelegiuiți (forțele înspăimântătoare ale naturii îi „determină pe oamenii necredincioși să ajungă la reverență”), este necesar pentru pedepsirea acestora (toate calamitățile naturale, inclusiv moartea, sunt concretizări ale judecății divine pentru păcatele comise de oameni, în public, în secret sau în viața anterioară) și se constituie într-un necesar exemplu pentru toți ceilalți (Dumnezeu a îngăduit răul asupra lui Iov, tocmai pentru că știa că acesta va rămâne neclintit în credință și că prin această fermitate va fi un exemplu pentru ceilalți).

Evident, antiteiștii protestează: ba că suferința fizică și catastrofele naturale, în loc să-i apropie pe oameni de Dumnezeu, adesea îi îndepărtează, drept urmare, El, în calitate de Ființă absolut perfectă, ar trebui să folosească miracolul și revelația specială pentru a deștepta în creaturile Sale sentimentul religios, nicidecum grozăvia mijloacelor de ucidere în masă, ba că Iov a suferit fără vreo vină și că păcatul nu este cauza oricărei suferințe (Luca 13/4), ba că nu toți oamenii sunt aidoma lui Iov, fapt pentru care metoda punitivă poate să ducă în unele cazuri la rezultate negative.

d)Deoarece necazul, nenorocirea și boala, văzute ca rele de prim ordin, sunt necesare pentru realizarea unui bine de ordinul al doilea (virtuți precum răbdarea, mila și curajul), rezultă că răul este condiția necesară pentru realizarea lumii celei mai bune.

Antiteiștii nu se lasă mai prejos, ci susțin că Dumnezeu Și-ar fi putut realiza scopul fără mijloace atât de teribile, că prețul plătit de omenire pentru binele de mai târziu este mult prea mare (scopul bun nu justifică relele mijloace utilizate pentru obținerea lui) și că viitoarea fericire nu compensează cu adevărat toate suferințele îndurate în această viață.

e)Teiștii susțin în cea mai recentă teză a lor că răul este o necesară interferență a sistemelor (orice lucru interferează în mod necesar-conflictual cu mișcarea altor sisteme) și că a scăpa lumea de acest conflict ar echivala cu eliminarea întregii existențe. La care, antiteiștii obiectează astfel: Dumnezeu ar fi putut crea o lume cu sisteme neconflictuale, așa încât răul să nu mai fie „un plasture urât care contribuie oarecum la totalul frumos”.

f)La ideea că răul este necesar pentru formarea caracterelor (asperitățile lumii sunt trebuincioase pentru apariția unor ființe superioare din punct de vedere moral-spiritual, la fel cum presiunea asupra cărbunelui duce la formarea diamantelor), antiteiștii ripostează că argumentul nu funcționează în cazul unor forme ale răului precum nebunia sau spălarea creierului, că prețul este prea mare în comparație cu rezultatul și că Dumnezeu nu avea nevoie de contribuția răului fizic pentru a produce ființe înzestrate cu o moralitate superioară.

Una peste alta, răul fizic este necesar pentru o maximă perfecționare morală, unele rele fizice fiind ba consecința necesară a alegerii libere a omului (după calculele teiștilor, între 80% și 95% din răul fizic rezultă din libertatea morală), ba consecința necesară a liberei alegeri exercitate de demoni (teiștii pretind că deja Dumnezeu a înfrânt forțele demonice prin faptul că le permite maximul de libertate morală cu minimul de rău esențial și că va veni acea zi când le va nimici cu totul), ba cu rol de necesare avertismente morale, întrucât „suferința fizică este un pumn dirijat spre plexul solar moral al omului”.

Două concluzii importante se desprind din această amplă analiză a răului:

a)Aidoma binelui, răul este o noțiune polară, așa încât orice greșeală este totuna cu nebinele sau răul (greșeala este de ordin moral, pe când eroarea este de ordin logic);

b)Relativitatea celor două noțiuni polare, știut fiind faptul că în dezvoltarea lor istorică (o dezvoltare evolutivă, ori una involutivă?!), binele și răul s-au transformat adeseori în contrariul lor. Astfel, în cele mai avansate societăți antice, doar cugetătorii subtili și omenoși au sesizat contradicția dintre a fi civilizat și a-ți trata cu cruzime semenii, în speță sclavii. Tot așa, în Evul Mediu era considerat nu doar firesc, ci chiar necesar ca adversarii politici să fie lichidați, iar ereticii, respectiv adversarii crezului oficializat, să fie arși pe rug.

IV. Limbajul religios

Limbajul religios sau limbajul cu care oamenii caută să-și exprime experiențele religioase, cuprinde atât mijloace nonlingvistice cât și mijloace lingvistice.

1)Mijloacele nonlingvistice pentru exprimarea transcendenței religioase:

a)Ritualul a fost definit ca modalitatea simbolică și formalizată în care un grup social își exprimă și, totodată, își întărește credințele și valorile. Religia dă naștere „în mod invariabil” la expresii ritualiste, iar experiența religioasă va fi exprimată în cel mai potrivit mod pentru credincios.

b)Simbolurile religioase sunt văzute ca niște indicatori de direcție, dar fără conținut, către Transcendent. Simbolurile seamănă cu semnele prin aceea că și unele, și altele „țintesc dincolo de ele spre altceva”, potrivit lui Paul Tillich, deosebindu-se prin următoarea caracteristică: simbolurile participă la realitatea pe care o desemnează, pe când semnele nu participă. În alți termeni, simbolurile religioase sunt „o încercare de a exprima ceea ce nu poate fi formulat literal și empiric”.

c)Mitul sau forma simbolică prin care omul religios își exprimă „conștiența cu privire la transcendență”, este – ne spune N. Geisler – „un mijloc empiric de a exprima Transcendentul nonempiric”. Considerat de către omul religios o poveste adevărată, care tratează ceea ce el se așteaptă să fie realitate, mitul este văzut de Karl Jaspers ca un „cifru” al Transcendentului și ca un „cod” care țintește spre Dumnezeu, cu următoarele trei caracteristici: (1)Mitul exprimă mai degrabă intuiții decât concepte universale; (2)Nu se referă la realități empirice, ci la zei, viziuni și povestiri sacre; (3)Este purtătorul unor înțelesuri ce pot fi exprimate numai prin limbajul mitului.

2)Mijloacele lingvistice de exprimare a Transcendentului sunt revelația scrisă, dogma și crezul. Dacă revelația este „acțiunea directă a divinității” (Petre Țuțea), iar dogma este „enunțarea precisă a unui adevăr general, dezbrăcată pe cât posibil de exemplificări particulare” (A. N. Whitehead), atunci prin crez trebuie să înțelegem ansamblul instrumentelor practice și teoretico-dogmatice, care din adept fac robul fericit al Transcendentului.

Legătura strânsă dintre mythos și logos ne ajută să înțelegem de ce multe concepte filosofice au strămoși mitologici, respectiv de ce multe simboluri mitologice conțin elemente conceptuale. După părerea filosofului canadian Wilfred C. Smith, treaba cu conceptualizarea religiei stă astfel: Da, trebuie să o intelectualizăm „în așa fel încât să fim corecți față de diversitatea fenomenelor și fără să impietăm convingerea celor implicați”, dar orice încercare de conceptualizare completă este o contradicție în termeni, fiindcă în Transcendent „există întotdeauna ceva mai mult decât poate vedea un om și încă mai mult decât poate el spune”.

Iată de ce suntem avertizați de Geisler că adevăratele pericole pentru crez, doctrină, dogmă și conceptualizare sunt supraextinderea și disocierea de experiență: prima cauzează „deformarea și întinderea dogmei dincolo de propria ei sferă de aplicabilitate”, iar cea de-a doua „implică înțelegerea Transcendentului sau a lui Dumnezeu în afara unei baze în experiență a termenului”.

La întrebarea dacă limbajul are sau nu esență, grecii au răspuns că are. Adică, pornind de la premisa că esențele platonice sunt realități, grecii au transformat expresiile originale ale mythos-ului simbolic într-un logos științific și, după ce au decis că acesta este expresia obiectivă a ontos-ului, limbajul a fost considerat de ei „esența obiectivantă a realității”. Dar dacă suntem de acord cu Wittgenstein că „limbajul nu are esență”, atunci – într-un anumit sens – limbajul este logos-ul sau cuvântul care nu definește realitatea, ci o declară. Ceea ce înseamnă că limbajul poate surprinde realitatea fără să o cenceptualizeze, respectiv că poate să indice realitatea fără să o descrie. Mai mult de atât. Întrucât limbajul „poate revela fără să materializeze”, rezultă că limbajul, în general, poate să-L exprime pe Dumnezeu fără să-I explice esența, iar limbajul religios, în special, poate să-L descopere pe Dumnezeu fără să-L raționalizeze.

Pentru a evita conotațiile obiectivante ale logos-ului, unii gânditori echivalează limbajul cu un macromit sau supermit. Da, pentru că taman ca mitul, limbajul țintește dincolo de el spre o realitate transcendentă! Și cum mitul este pentru Karl Jaspers un „cifru” al Transcendentului, de ce n-am putea ajunge la realitate prin descifrarea limbajului revelator?…

Sigur, prin apropierea de macromit sau supermit, apare falsa implicație că, aidoma miturilor, limbajul are baze nonistorice. Or, dacă limbajul nu-și trage seva din experiența umană, atunci el nu mai are niciun înțeles pentru oameni.

Tocmai de aceea modelele întemeiate empric ale episcopului englez Ian Thomas Ramsey, cu deosebirea făcută de acesta între modelele care descriu și cele care indică, sunt de mare preț pentru limbajul religios, conceput ca un fel de „model suprem de dezvăluire”, respectiv ca o modalitate de remodelare a realității, așa cum este ea văzută de om, întru „potrivirea” termenilor lingvistici în experiența cuiva.

În plus, pentru ca teistul să nu devină un „ateu semantic”, limbajul religios trebuie să dezvăluie ceva semnificativ despre Dumnezeu. Altminteri, el este inadecvat din punct de vedere cognitiv. Cum limbajul despre Dumnezeu nu este declarativ, ci în primul rând evocator, Ramsey este de părere că prin folosirea unui limbaj „nondescriptiv și evocator”, putem evita să avem o atitudine literală sau pur antropomorfă vizavi de El, asta deoarece niciun model nu are o cale unică spre mister, tot așa cum o metaforă nu poate ilustra în totalitate un apus de soare sau dragostea umană. Nefiind miniaturi descriptive sau detalii picturale, modelele de dezvăluire „indică misterul, nevoia noastră de a trăi cât putem mai bine, cu toate incertitudinile noastre științifice și teologice”.

Modelele lui Ramsey constituie un răspuns la recomandarea lui Wittgenstein de a tăcea atunci când nu putem să vorbim într-un mod semnificativ: nu ne permit să vorbim descriptiv despre Dumnezeu, dar totuși ne permit să o facem. Și nu oricum, ci la nesfârșit, căci modelele sale de dezvăluire sunt „calificabile într-un mod indefinit” (Geisler). Procedând astfel, afirmă Ramsey, limbajul nostru „nu va suferi moartea printr-o mie de calificative”, ci „va da viață printr-o mie de îmbogățiri”!

Există trei alternative pentru o vorbire descriptivă despre Dumnezeu: echivocă (total diferită), univocă (total la fel) și analogică (atât la fel, cât și diferită). Problema fundamentală a limbajului religios este următoarea: Cum poate cineva să vorbească logic și credibil despre Dumnezeul infinit într-un limbaj provenit din lumea finită? Constatând că sunt inadecvate toate afirmațiile pozitive (catafatice) despre Dumnezeu, misticii au răspuns la această întrebare prin via negativa (calea negativă sau apofatică).

John Duns Scotus, în schimb, era de părere că, dacă nu există univocitate în conceptele noastre despre Dumnezeu, nu putem să avem nicio siguranță în cunoașterea Lui, pentru că „unul și același concept, nu poate fi în același timp sigur și îndoielnic”. De aceea, „ori există un alt concept (care este sigur), ori nu există niciun concept, și deci nicio certitudine despre vreun concept”. Cum univocul nu poate fi nici echivoc și nici analogic, căci dacă ar fi total diferit nu ar exista înțeles comun, trebuie să existe o noțiune univocă la baza oricărei afirmații semnificative despre Dumnezeu.

Adepții limbajului analogic despre Dumnezeu (Thomas dAquino și discipolii săi) au arătat că niciun fel de concepte finite nu sunt capabile să exprime esența infinită a lui Dumnezeu și că departe de a fi univoc, limbajul nostru despre El este „în mare măsură echivoc”. Ba mai mult, o afirmație univocă despre creatură și Dumnezeu, duce la punerea lor pe picior de egalitate. Prin urmare, fie Creatorul trebuie gândit prin prisma conceptualizărilor finito-atropomorfice, variantă care se cheamă scepticism, fie creatura trebuie judecată prin prisma conceptelor infinite, variantă care se cheamă deificare conceptuală.

Limbajul religios negativ purcede din platoniciana determinare prin neființă, iar aceasta se trage din dilema lui Parmenide, baza logică a monismului: Dacă există mai mult decât o ființă, ele trebuie să difere fie prin ceva, adică prin ființă, fie prin nimic, adică prin neființă. Dar cum ele nu pot să difere prin nimic, căci a diferi prin neființă sau prin nimic, înseamnă a nu diferi deloc, ele nu pot să difere nici prin ființă, întrucât aceasta este singura determinație în care toate lucrurile sunt identice, iar ele nu pot să difere prin ceea ce sunt la fel. Rezultă că nu pot exista mai multe ființe, ci doar una singură.

Convins că în lumea Ideilor fiecarea Formă avea ființă, Platon a ales neființa din dilema parmenidiană: O ființă diferă de alta prin neființă (firește, o neființă relativă) și orice diferență reală se face prin negare logică!

Plotin, întemeietorul neoplatonismului, va insista asupra faptului că nu-s posibile niciun fel de descrieri pozitive ale Unității absolute, că fiecare negativ presupune un pozitiv și că limbajul rațional-cognitiv doar indică direcția spre Dumnezeul inefabil, care poate fi cunoscut numai prin intuiție mistică.

L arândul său, Moses Maimonides afirmă că Dumnezeu nu are niciun atribut care să I se aplice în mod adecvat, că existența absolută poate fi cunoscută numai în mod negativ și că teologia negativă este singura pavăză a monoteismului.

DAquino a fost de acord cu Maimonides că esența lui Dumnezeu nu poate fi suprinsă pe o cale pozitivă, motiv pentru care El poate fi cunoscut printr-o distincție negativă (calea eliminării).

@ George PETROVAI, Sighetu Marmației,

mai-iunie 2017