Din vremea tătarilor

Din vremea tătarilor

Tatarii-  sursa foto Wikipedia
Tatarii- sursa foto Wikipedia

În toamna anului 1717 borşenii, conduşi de Popa Lupu Şandru, despre care se spune că a fost căpitan în armata lui Rakoczi, reuşesc o mare victorie împotriva hoardelor tătare aflate în retragere spre Bucovina. Se apreciază că cca 10- 12 000 de tătari, având asupra lor o bogată pradă de război şi mii de creştini aflaţi în robie, au fost atraşi într-o Posadă, cu spijinul unui fals trădător, trimis anume de borşeni în tabăra duşmană. După modelul clasic autohton, într-o strâmtoare, strâmtură cum spune interlocutoarea lui Papahagi, din apropierea pasului Prislop, asupra tătarilor au fost prăvăliţi copaci şi bolovani care au cauzat mari pierderi şi au dezorganizat duşmanul, acţiunea fiind urmată de un atac coordonat al borşenilor care au atacat de pe versanţi cu arme mai mult sau mai puţin improvizate. În urma acestui atac, se estimează ca au fost ucişi cca 6000 de tătari dar şi-au găsit sfârşitul şi o parte dintre prizonieri. Restul încearcă să fugă peste Pasul Prislop dar o furtună puternică a provocat o alunecare de teren şi umflarea peste măsură a unui pârâu, astfel că aproape toţi au pierit, unii înecaţi, alţii striviţi de valul de pământ, reuşind să se salveze doar câteva sute.

Evident că proporţiile confruntării, cruzimea tătarilor dar mai ales concursul important dat de forţele dezlănţuite ale naturii- care nu putea fi înterpretată decât ca o pedeapsă divină abătută asupra necredincioşilor- s-au perpetuat în memoria colectivă a localnicilor, intrând în zona folclorului şi a legendei.

Trecerea tătarilor prin Maramureş, însoţită de jafuri, distrugeri, omoruri, violuri, incendierea majorităţii bisericilor de lemn, a fost un moment tragic care a lăsat urme adânci în mentalul colectiv local iar victoria borşenilor, rezistenţa altor maramureşeni de pe Valea Izei, sunt fapte de vitejie pe care generaţii succesive le-au transmis pe cale orală şi au constituit motive de mândrie.

O astfel de relatare emoţionantă, cu elemente subiective specifice oralităţii, este consemnată de Take Papahagi în urma discuţiei cu bătrâna Ioana Timiş a Hăului, din care redau fragmentele următoare:

Bătrînii povestesc că p’aici o trecut Tătarii. Apoi p’atuncea să vede că împăraţîi o fost slabi şî Tătarii pă semne că erau mai tari, armoşi. (…)

Apoi Tătarii o făcut rău bugăt, o tăiat ţîţăle la femei, băieţîi mnici i-o pus în par ascuţît cu pîncetele acolo, ca şî cum ai pune în băhn’it. Clopotele de la biserică le-o luat. Apoi, aicea, la Strîmtura, la G’işeuţ le-o fo’ capătu. (…)

Apoi, când s-o băgat în pădure (tătarii n.n.), unu o fişcăit din cela vîrf şî o plecat pădurea pe ei; (…) şî o dat Dumnezău o vreme tare ş-apoi s-o surupat un darab de munte de pe muntele Ştiol cu ei şî o perit şî aceia , n-o rămas nici unu. (…)

Trei ai de zîle n-o băut nimeni apă, că tăt sînge o curs. Astăz de-i săpa cît de cît acolea, găseşti cioante de cal, de om; am găsît bugăte. Arme s-o găsît, săbdii, oarece puşti, da o fo’ strîcate de rugînă.

Rumînii o avut pă popa Ştefan cîn s-o bătut cu Tătarii.

După bătaie, aproape de Cîrlibab, o rămas o Tătarcă şî o şăzut doi ai şî o mâncat carne crudă de la cei oameni puşcaţ, ş-apoi o murit. Apoi muntele cela să kiamă pînă astăz Bîtca Tătărcii. (Take Papahagi, Graiul şi folklorul Maramureşului, p. 236, de la Ioana Timiş a Hăului, 75 ani, Poiana Borşa, 1921).

Un articol bine documentat pe această temă: Lupta românilor din Borşa Maramureşului cu tătarii în 1717, preot Prof. Univ. dr. Ioan M. Bota, în „ Maramureş- Vatră de istorie Milenară”, 1997.

Coborând un pic mai jos, în Ardeal, unde hoardele tătăreşti au săvârşit fapte asemănătoare, vom constata că amintirea evenimentului din 1717 este oarecum similară. În Jurnalul său, Timotei Cipariu reproduce o poveste despre trecerea tătarilor prin Ardeal spusă de mama cărturarului care, la rândul ei o ştia de la bunica lui Cipariu care la vremea respectivă nu împlinise încă 12 ani. Farmecul oralităţii este şi aici prezent şi îndulceşte oarecum amintirile despre acele vremuri pline de dramatism şi groază:

De tătari spunea bătrîna- tot după spusa mamei- că erau cu ochii mici, roşi, ca de găină, şi îmbla călări, vînănd după oameni prin pădure; ci fiindcă nu vedea bine, purtau un cîne cu ei care, simţind pre oamenii ascunşi, lătra, şi tătarul, luîndu-se pre urma cîniului, îi prindea. Ea spunea că că acei tătari mîncau şi carne de om şi pre oameni, legîndu-i, arunca în cuptoriu de pîne şi-i frigeau de vii. Aşa spunea că una tătară, arzînd cuptoriul să frigă pre una biată română, cînd era să o bage în cuptoriu, zîse cătră română: <Ciuci fată pre lopată>, iar româna-i zîse: <Ciuci surată de-mi arată>; iară tătara, punîndu-se pe lopată sa-i arate cum să şează, româna făci zvîrr cu ea în cuptoriu. (…) Însă aducerea aminte de tătari şi pîn’ astăzi a rămas în înjurături, zicînd : <Du-te la Han -tătarul!>, care însă e înjurărută uşoară, mai urîtă e cealaltă, ce pre la noi numai muierile şi le zic una cătră alta. : <… tă-te, nemţii!>. (Timotei Cipariu- Jurnal, 20 oct. 1855, Ed. Dacia,1972).

Aşa stând lucrurile, nu este de mirare că trecerea tătarilor prin Maramureş (dar şi prin Ardeal) a lăsat urme într-o serie de toponime (Cheile tătarului, Preluca tătarului, Bîtca tătărcii, etc.) dar şi în unele povestiri care încă mai circulă prin zonă. Aş sublinia aici doar explicaţia dată de unii bătrâni faptului că bisericile vechi de lemn din Maramureş au uşile mai puţin înalte; se crede că uşile au fost făcute intenţionat aşa pentru ca tătarii să nu poată intra călare în biserică şi să o pângărească sau să o încendieze.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s