Categorie: dan moldovan

Profilul moral-spiritual al unui om acceptabil


Cu tot mai puține excepții (acei drepți care, susține F.M. Dostoievski, se roagă pentru noi și ale căror rugi sunt ascultate de Dumnezeu), omenirea ultrapragmatică din zilele noastre caută cu disperare socializarea sau apropierea de semeni prin necontenita îndepărtare de Cel ce toate le-a făcut și dă din coate să ajungă la fericire pe calea trufiei, ipocriziei și cruzimii, adică este foarte atentă la paiul din ochiul aproapelui și total nepăsătoare vizavi de bârna din propriul ochi.

Motive îndestulătoare ca hâtrul Mark Twain să le-o spună de la obraz contemporanilor săi că-și iubește din ce în ce mai mult câinele, pe măsură ce ajunge să-i cunoască pe oameni (adevăr preluat și reafirmat de Hitler), iar „țăranul imperial” Petre Țuțea să ne înștiințeze că singura revoluție cunoscută în istorie este aceea înfăptuită de Mântuitor în urmă cu două mii de ani, întrucât numai ea a pornit din interior spre exterior (de la planul moral-spiritual către cel social-material), toate celelalte încercări umane de schimbare a lumii, precum revolta iacobină sau cea bolșevico-rusească, urmând calea bătătorită a tehnicilor insurecționale – mai întâi preluarea puterii statale prin forță și asasinate (Decembriada, de pildă, este de neuitat prin jertfele impuse românilor întru crearea aparențelor de revoluție) și abia pe urmă îndoctrinarea sau distorsionarea moral-spirituală a maselor, fie prin suprimarea libertăților și sterilizarea intelectuală în atrocele experiment comunist, fie prin tăinuirea adevărului și falsificarea cu nerușinare a istoriei (experimentul cripto-postdecembrist).

Prin urmare, pentru ca relațiile interumane să nu devină atât de greu suportabile încât pe cei mai mulți dintre membrii comunităților să-i transforme în lupi și pe ceilalți ba să-i înnebunească, ba să-i împingă la sinucidere ( de fapt, relațiile interumane și interstatale sunt expresia stărilor lăuntrice ale tuturor indivizilor, respectiv formula spirituală a popoarelor sau ceea ce în mod obișnuit se înțelege prin specificul național), trebuie ca toți pământenii să priceapă că iubirea este singura forță inepuizabil-unificatoare din Univers, drept urmare, să se călăuzească întreaga lor viață după acest divin principiu negentropic, să învețe că atomul de dragoste sinceră este grăuntele de muștar al credinței cu ajutorul căreia muntele de neomenie din ei poate fi mutat și aruncat în oceanul efemerității, să termine cu risipa pentru a-i face loc generozității întăritoare, să guste necurmat din dulceața smereniei înălțătoare și să cunoască adevărata fericire a detașării de toate lucrurile pe care le mănâncă moliile și le fură hoții.

De-abia atunci fiecare pământean se va pătrunde la propriu cu mult dorita căldură umană, iar relațiile statornicite cu ceilalți vor fi precumpănitor fraterne!

 George PETROVAI

 Sighetu Marmației, 9 ian. 2018

Anunțuri

Ptita de grâu

Adina

Sta nemișcată pe un scăunel de lemn cu trei picioare, aproape de intrarea în grajd. Inițial am ignorat-o, părea plecată deja spre alte zări. Doar o licărire în ochi, atunci când își privea nepoata, trăda că este încă conectată la lumea din jur…
Continuam să-i fac poze tinerei, preocupat să o determin să-și învingă timiditatea, să privească în obiectiv cât mai natural, mai relaxată. Între timp vorbeam banalități, am constatat că cei pozați reacționează pozitiv când dialoghezi cu ei, după un timp devin mai cooperanți, uneori zâmbesc la câte o glumă, poate chiar râd.
Cumva a venit vorba de pâine, poate că felia disputată de găinile din curte a adus subiectul în discuție. Atunci a întervenit bătrâna, nu sânt nici acum sigur dacă mi se adesa mie, sau nepoatei, poate doar unor amintiri.
Ptita de grâu o făcem cu drojdie, se auzi glasul uscat al bunicii, ca un slab ecou al unor alte vremuri, da ptită de grâu făcem numa de sărbători că nu era grâu, nu era de unde cumpăra, n-o fo fărină de grâu numa la Sighet, da era scumpă, n-ai fost în stare s-o cumperi. Cu un gest vag al mâinii stângi alungă o amintire. Tristă, de bună seamă. Totuși îi dădu glas. O fost mare foamete după război… n-or avut oamenii ce mânca. Ionu Iliștii o povestit că o luat scoarță de copac, o măcinat-o, o amestecat-o cu mălai și așe o mâncat. Apoi și tăt feliu de rădăcini or mâncat unii care o fost mai săraci, nu ca amu că aruncă mâncarea la marhă.
Norul care i se vălătucea în ochiul stâng se hotărî să plutească spre alte zări. Bătrâna își îndreptă spatele și privi spre nepoată, o privire în care se amestecau dragostea cu un strop de reproș poate. Părea că nu este întrutotul de acord cu lumea de azi. Undeva, în sufletul ei, lumea dispărută a satului o ținea ca o ancoră într-un timp, pe de-o parte trecut, pe de-o parte prezent.
Aveau o vorbă bătrânii: măi, sămănațî orz, săcară, grâu, să aveți și-un ptic de ptită mai bună. Când ai avut ptită de săcară ai fost domn. O frământam sara șî dimineața o punem în tepșă, or pă frunză de cureti și-o băgam în cupiori. Api ca aceie ptită nu mai găsești în ziua de azi, era tare bună, de o puteai mânca goală.
Gândindu-mă ce-i aceea hrișcă, m-am întors la munca mea. Nici nepoata nu părea prea afectată de cuvintele bătrânei. O spunea zâmbetul ei aproape șters, ochii sclipind verzi în bătaia ușoară a vântului de iunie, poate și gândul la vreun fecior neacoș de prin sat…

Obiceiuri de Bobotează în satul Călinești

Mariuca Verdes
Mariuca Verdes

Asociația și Grupul Călineștenii Țării Maramureșului cu ocazia sărbătorilor de iarnă, doresc să reînvie obiceiurile specifice satului Călinești. Generația tânără dorește să continuie tradiția părinților lor.
Acest sat este foarte conservator păstrându-se până astăzi multe obiceiuri cum ar fi:
Sărutatul crucii, este un obicei în care oamenii însoțesc, cu lumânări aprinse, până la vecini pe preotul care le sființește casa și acolo sărută din nou crucea, împreună cu gazda casei vizitate. Stropirea (sființirea) caselor se face în două zile, în ajunul Bobotezei dar și în ziua de Bobotează, dându-se astfel posibilitatea să se meargă într-o zi la jumătate de sat iar în ziua următoare, la cealaltă jumătate a satului. Acest obicei este favorizat de trecerea râului prin mijlocul satului, care astfel desparte comunitatea în două.
Tot în ziua de Bobotează, tinerii se adună la un gospodar din sat, în acest an de exemplu, la gospodăria consăteanului Victorul Știrbuțului, pentru a pregăti versurile pe care o să le strige feciorii la fetele din sat. De la această gospodărie se pleacă cu carul tras de cai la Strâgatul din coastă. În acest scop, feciorii merg pe două coaste ale satului, a Rusului și în Tânjen și își strigă unii altora despre fetele din sat care nu s-o măritat dar și despre purtarea lor pe întreg anul.
Pețitul este un alt obicei în care feciorii merg cu carăle cu cai la fetele din sat care sunt de măritat. Pețitorul joacă fata acasă la ea și primește un ciucalău roșu din partea fetei, pe care îl pune într-o botă. La casa fetei vizitate, feciorii primesc horincă și bucate tradiționale.
Câteva din versurile pe care le strigă feciorii cu acest prilej:
“Bună sara gazdă mare,
Noi zinim din depărtare
Șî zinim cu bună veste
Ca și Craiul din poveste
Și-am auzât de la Împărat
C-ai fată de măritat…..
Și să nu zîci că nu ai
Că țî de vre-o șaișpe ani
De ne-o dai, ne-o dai amu,
De nu, nu-ți călcăm pragu
De nu, dă-ne ovăs la cai
Că merem pă altu plai .”
Dacă nu erau primiți în casă, feciorii se răzbunau pe fată și o scoteau din joc, spre râsul tinerilor care erau prezenți. Când era țâpată din joc, îi era cântat Marșul de către ceterș, fetei alungate.
Furatul porților, un alt obicei valoros prin aceste locuri, deoarece se punctează trecerea cocoanelor înspre fetie. Sau mai avea un rol, acela de a sublinia un comportament care nu este pe placul feciorilor.
Pusul metehăilor sau ciufurilor, păstrându-se și denumirea de pusul moșului ori a babei, are loc la miezul nopții. Era confecționat un personaj în formă de om, umplut cu fân, folosindu-se hainele cele mai urâte, la care se atașa o scrisoare în care îi sunt adresate gândurile feciorului către fată sau a fetei către fecior. Pe urmă este așezat în vârful celui mai înalt copac din apropierea casei respective.
De exemplu, o fost un fecior care nu o avut o casă prea bună și pe aceast subiect i-au făcut următoarele versuri:
Griji Ioane de tine
Că ptică casa pă tine
Și coastă zine către tine

@Mariuca Verdes

Suntem la mâna întâmplării?


Alexandre Dumas afirmă într-unul din romanele sale că „întâmplarea este soluția de rezervă a lui Dumnezeu”. Mă rog, a spus-o el (câte nu se spun în literatură, filosofie, știință și viața de zi cu zi!), dar asta nu-i o garanție că lucrurile stau în acest chip mai degrabă metaforic decât logic necesar. Într-adevăr, căci apelând la dreapta judecată, constatăm următoarele:

1)Întâmplarea, la fel ca probabilitatea, posibilitatea, indecizia sau imposibilitatea (limita posibilității în descreștere), sunt concepte logico-matematice adecvate omului, nicidecum de rang divin. Da, pentru că Dumnezeu este perfect prin atotputernicie (conceptul „neputință” devine gol și lipsit de sens la nivelul metalogicii divine), prin atotștiință (doar El, în calitate de Creator, cunoaște tainele creației, strunește timpul și citește gândurile) și prin atotiubire (din dragoste pentru creație, îndeosebi pentru om, El nu vrea tot atât cât poate).

2)Chiar dacă Nietzsche a decretat că „Dumnezeu a murit”, iar astăzi – din teribilism, prostie sau abjecție morală – tot mai mulți rătăciți sunt de acord cu neamțul zărghit și procedează în consecință (vezi amploarea ateismului și a sodomiei la popoarele îmbuibate), adevărații creștini știu că Dumnezeu este etern viu și mereu lângă omul care nu-L tăgăduiește, drept urmare, ei luptă din răsputeri cu aberațiile prezentului satanizat.

Fiind întâmplarea eminamente umană, prin aceea că ea constituie rezultatul neîncetatului conflict dintre ambițiile și puterea reală a omului ce vrea cu mult mai mult decât poate, doar el, pentru a-și justifica eșecurile și a-și putea deplânge fragilitatea condiției sale în raport cu Absolutul, avea nevoie de concepte precum „timp rău și bolnav”, „viitor imprevizibil”, „destin inexorabil”, „șansă”, „întâmplări nefaste”, respectiv „întâmplări norocoase”. Iar pentru a-și liniști întrucâtva conștiența poziției sale tragice în lumea accesibilă și în infinitatea celei inaccesibile, ceea ce, așa cum opina Blaga, nu face decât să schimbe neînțelesul în neînțelesuri și mai mari, tot el își pitește incertitudinile după spuse de felul următor: „Timpul tace și trece”, „Nu aduce anul ce aduce ceasul”, ”De-ar ști omul ce-ar păți, dinainte s-ar păzi”, „Prost să fii, noroc să ai”, „Norocul și-l face omul cu mâna lui”, completare la ”Dumnezeu te ajută, dar nu-ți bagă-n traistă”, „Destinul cu suspin e degetul divin” etc.

Privind la escaladarea fără precedent a cruzimii, egoismului și fariseimului de la nivel familial și până la cel planetar, oare nu-i un noroc că, așezată pe butoiul cu pulbere al planurilor globaliste (poluare și inginerii climaterice, alimente chimizate și medicamente contrafăcute, democrații sodomizate și dispreț față de valorile tradiționale, decreștinare și nebunia consumului, terorism și pandemia înarmărilor), omenirea cumplit de dezorientată mai face umbră pământului? Păi dacă omenirea încă nu și-a tăiat cu totul craca de sub picioare, cu certitudine că acest fapt se datorează răgazului pe care ni-l acordă Dumnezeu pentru îndreptare (El nu vrea moartea, ci izbăvirea păcătosului!), întrucât – ne spune F.M.Dostoievski – mai sunt câțiva drepți, care se roagă pentru noi și ale căror rugăciuni sunt ascultate de Cel ce toate le-a făcut.

Tot așa, nu-i un noroc, ori mai degrabă un veritabil miracol, că noi, românii, mai existăm, după jaful și încercările la care am fost supuși de-a lungul istoriei, în primul rând de turci, muscali și austrieci (până la urmă am mâncat coliva celor trei imperii!), după enormele pierderi umane și materiale din cele două conflagrații mondiale, după atrocele experiment bolșevic și alte substanțiale pierderi umane prin lichidare, marginalizare și expatriere, iar astăzi după crucificarea României, respectiv după punerea economiei naționale pe butuci și plecarea din țară a peste patru milioane de suflete, cel mai cumplit exod din întreaga noastră existență multimilenară?

Dar, cu toate marile pierderi suferite în cei aproape 28 de ani de jaf generalizat (bani, resurse, specialiști), România își va reveni din nou, va judeca nelegiuiții cu ștaif și astfel va face dubla dovadă: (a) că refacerea ei nu este rodul întâmplării sau al ajutorului venit din partea unor „binevoitori”, ci al vrerii divine întru împlinirea misiunii sale istorice; (b) că nu mor caii când vor câinii interni și externi.

@George PETROVAI,

Sighetu Marmației