Spațio-temporalitatea gândirii umane

După cum omul, cea mai rafinată îmbinare dintre substanță și spirit, mai exact dintre materie (trup) și nematerie (psihic), nu poate exista în afara spațiului și timpului, tot așa nici gândirea sau rațiunea sa, produsul de vârf prin care el își condimentează conștiența finitudinii cu debordantul joc al imaginației despre nemurire, nu poate fi aspațială și atemporală. Da, căci fiind adevărat că el, creierul uman (potrivit autorizatei opinii a antropologului Henry F. Osborn, „lucrul cel mai minunat și cel mai misterios din tot universul cunoscut”), a fost conceput de Atoatefăcător ca organ al gîndirii cu o întrebuințare la nesfârșit, tot mai mulți oameni de știință sunt de părere că, în decursul unei vieți cu durata medie, omul utilizează doar a suta parte dintr-o sutime din capacitatea lui totală! Iar asta înseamnă de o sută de mii de ori mai puțin decât cele 10 procente despre care încă se mai bate apa-n piuă sau că, prin cel mai simplist calcul matematic (cu siguranță că socoteala se complică foarte mult în stadiile superioare de utilizare), omul ar avea nevoie de zeci de milioane de ani pentru folosirea creierului la capacitatea maximă…

Dar cum creierul funcționează în timp real și într-un spațiu tridimensional, iar de la păcatul adam-evic el cam trândăvește sub implacabila apăsare a timpului rău și bolnav în care, până la Judecata finală, suntem condamnați să ne târâm existențele, la rândul ei gândirea, oricât ar fi de abstractă, dobândește consistență și credibilitate doar în sistemul referențial spațiu-timp.

Nota 1: Existența energiei spirituale, imaterialitatea proceselor psihice, misterul de nepătruns al fenomenelor paranormale (hipnoza, telepatia, telechinezia etc.), precum și forța fără egal a credinței, iubirii sau voinței, i-au determinat pe părinții spirituali ai omenirii (anticii egipteni, greci, indieni și chinezi, respectiv pe strămoșii noștri traco-geți) să separe sufletul de trup și pe primul să-l considere nemuritor, măcar în ceea ce privește independența sa de implacabila scurgere a timpului, pentru că până și imaginația noastră devine sfielnică și neputincioasă dincolo de hotarele ființării, adică în afara spațiului necuprins.

Și iată marele paradox al binomului spațiu-timp: concepte de bază ale gîndirii filosofice (și nu numai) din totdeauna și mereu prezente în limbajul de zi cu zi prin termeni ca „loc”, „distanță”, „direcție”, „viteză”, „accelerație”, „vreme” și prin diverse unități delimitative (trecut, prezent, viitor, secundă, minut, oră, zi, săptămână, lună, an, veac, mileniu, metru, kilometru, milă, an lumină etc.), până în clipa de față încă niciun cugetător nu a izbutit să le definească într-un mod satisfăcător pe cele două repere fundamentale ale existenței, adică să stabilească dacă au un stat obiectiv, ori unul pur subiectiv (există doar în mintea celui care le intuiește și astfel percepe realitatea).

Bunăoară, iată definițiile extrem de generale, și prin aceasta mai mult decât discutabile, pe care Călina Mare, profesoară de marxism la Universitatea din Cluj-Napoca, le dă în tratatul colectiv Materialism dialectic (Editura Politică, București, 1973):

a)„Astăzi se impune tot mai limpede că spațiul este o formă fundamentală a existenței, care caracterizează întinderea obiectelor, precum și relația reciprocă de coexistență dintre elementele componente ale unui sistem material, întinderea evidențiind aspectele de continuitate, iar relația reciprocă dintre elemente aspectele de discontinuitate”.

b)„Timpul este definit, în general, prin notele de durată a proceselor și de succesiune a evenimentelor, nota de durată evidențiind aspectele de continuitate, iar cea de succesiune aspectele de discontinuitate”. Cu următoarea completare la aproximativa definiție a timpului: „Dintre aceste două note, esențială este continuitatea duratei, înțelegând prin aceasta inexistența vreunui proces în afara timpului”.

Mă rog, completarea era strict necesară din perspectivă marxistă, ca nu cumva să-i treacă prin minte cuiva că există Dumnezeu și că El, supraspațial și supratemporal, a creat întreaga existență (lumea văzutelor și nevăzutelor), inclusiv spațiul și timpul, din infinitatea energiei Sale dinamice!

Nota 2: Strânsa relație dintre materie și energie (nu doar în sensul că din materie rezultă energie, ci și că din energie se pot produce aproape toate tipurile de particule elementare cunoscute până în prezent) este ilustrată de celebra formulă, pe nedrept atribuită lui Einstein: E=mc², în care cantitatea de energie E este egală cu masa (m) de substanță, înmulțită cu pătratul vitezei luminii (c=300.000 km/secundă).

Și încă ceva vizavi de definițiile marxiste de mai sus: ele pedalează pe percepția continuității, respectiv a discontinuității. Numai că, neputând să știm cum sunt lucrurile în sine (numenul kantian), noi ne oprim la aparență (fenomenul kantian), iar această percepție nu ne oferă o imagine fidelă a lumii, ci doar o simplă interpretare a ei. Ăsta, de altminteri, este atât motivul pentru care fiecare om vede lumea în felul său (potrivit percepției sale), cât și explicația rezonabilă că n-avem cum să ne cunoaștem semenii, de îndată ce întreaga viață nu izbutim să ne cunoaștem pe noi înșine.

Vasăzică, nu numai că temelia spațio-temporală a minții umane nu poate concepe existența fizică în afara acestor coordonate indispensabile pentru echilibrul ei (chiar haosul inițial și inexistentul sunt gândite de cei mai temerari filosofi într-un cadru spațio-temporal subînțeles situațiilor limită), asta pentru că – ne spune adorabilul și subtilul Zhuang Zi – „eu pot să înțeleg că neființa există, însă nu și că neființa nu există”, dar ea nici nu poate pricepe sau, mă rog, nu deține reprezentarea plenară a conceptelor de infinit, antimaterie, spațiu cu mai mult de trei dimensiuni sau timp negativ (timp ce curge în sens invers), concepte frecvent utilizate în filosofie, astronomie, matematică și fizică.

De pildă, marea majoritate a oamenilor de știință sunt de părere că Universul a avut un început, că înainte de acel început trebuie să fi existat ceva real de felul „energiei eterne”, că există ceva (mai bine spus Ceva) fără început, care tinde la minus infinit, și că găurile negre sunt stele enorme ce se comprimă până la atingere unor densități practic infinite și în apropierea cărora spațiul se distorsionează, iar timpul se oprește, ba chiar curge în sens invers!

Nota 3: Verbul „a fi”, de prim rang în cam toate limbile, în limba română se impune prin încărcătura sa filosofică și ca rădăcină întru plămădirea unui mare număr de cuvinte uzuale: ființă, neființă, fin, fiu, fiică, final, finit, infinit, figură etc.

Sighetu Marmației, George PETROVAI

1-2 aprilie 2018

Publicitate

Limitele cunoașterii umane

Din totdeauna, mintea omenească a încercat să dezlege acele taine care alcătuiesc nodul gordian al cugetării sub forma logico-sistemică (filosofia și știința), respectiv sub forma afectiv-emoțională (religia și arta): apariția existentului, ordinea și precizia care guvernează lumea văzutelor, miracolul vieții, universul nostru moral-spiritual, moartea și neliniștea viului conștient de iminența ei. Păi cum să fie ele deslușite de mărginita minte umană (unii cercetători sunt de părere că în decursul unei vieți cu durata medie, omul utilizează doar a suta parte dintr-o sutime din capacitatea creierului său!), când cifrurile fundamentale ale creației temporale și supratemporale, precum geneza, cunoașterea viitorului și sfârșitului acestei stări de lucruri (Judecata de Apoi), sunt cunoscute doar de Acela care toate le-a făcut?!

Prin urmare, chiar în varianta că și-ar putea întrebuința creierul la capacitatea maximă în scurta sa existență pământească (a nu se uita că el, creierul uman, reprezintă „lucrul cel mai minunat și cel mai misterios din tot universul cunoscut” și că a fost proiectat de Atotputernic pentru o folosire la nesfârșit), omul va dovedi înțelepciune doar împăcându-se cu gândul că atari înfricoșătoare taine nu sunt nici de competența și nici spre liniștea sa.

Este adevărat că opinia apostolului Pavel despre înțelepciunea acestei lumi nu-i absolut deloc încurajatoare: „Căci înțelepciunea lumii acesteia este o nebunie înaintea lui Dumnezeu” (1Corinteni, 3/19). Asta deoarece, ne spune el în versetul următor, „Domnul cunoaște gândurile celor înțelepți. Știe că sunt deșarte”. Vasăzică, potrivit afirmației mărturisitorului Petre Țuțea („Fără Dumnezeu, fără credință omul devine un animal rațional, care vine de nicăieri și merge spre nicăieri”), fiecare dintre noi trebuie să aleagă între deșarta înțelepciune a acestei lumi, cea care vizează efemerul și nestatornica încântare umană, și înțelepciunea soteriologică, respectiv cea care-i plăcută lui Dumnezeu și vizează eternitatea…

Cu mii de ani în urmă, înțelepții daoiști s-au raportat la modestie și la fireștile noastre limite mentale atunci când au dat definiția mereu actuală a cunoașterii umane: „A ști, dar a te crede neștiutor, este cel mai bine; a nu ști, dar a te crede atotștiutor, este o adevărată boală”. Pornind de la ea, precum și de la „Când știi să socotești că știi, când nu știi să socotești că nu știi, aceasta înseamnă cu adevărat a ști”, sobra și eleganta definiție confucianistă, consider că din acest punct de vedere au fost, sunt și în continuare vor fi patru mari categorii umane:

1)Cei care știu că știu și prin aceasta se consideră buricul pământului (științificii, politrucii, afaceriștii), adică cei care ignoră faptul că ceea ce știe omenirea este o nimica toată în comparație cu ce nu știe și nu va ști niciodată, ei toți fiind convinși că prin atotștiința (sic!) lor sunt îndreptățiți să dețină acele tinichele care marchează și deopotrivă întristează vremelnicia noastră: bogăție, putere, faimă, plăcere.

2)Cei care știu că nu știu nimic în comparație cu atotștiința divină și tocmai de aceea prin gândire, atitudine disprețuitoare față de bunurile materiale, căutarea dezinteresată a adevărului și profunzimea mesajului cuprins în creațiile lor filosofice, științifice sau artistice, ei contribuie din plin la rularea lumii noastre pe coordonatele rațiunii și frumuseții. Da, căci ei sunt visătorii de serviciu a acestei lumi tot mai dezumanizată din pricina pragmatismului, egoismului și ipocriziei în demențială ascensiune.

3)Cei care nu știu că știu (călăuzele moral-spirituale) și care prin inspirație și revelație, cele două căi ale Domnului, își îndrumă semenii pe îndumnezeita cale trasată de Mântuitorul Iisus și, de ce nu, de profeții referențiali ai celorlalte religii universalist-fraterne.

4)Cei care nu știu că nu știu sau, după caz, nu vor să știe că nu știu: impostorii, politrucii fără omenie și credință sinceră în Atotputernic, inculții, falșii culți, cabotinii, lingușitorii, mincinoșii, trădătorii și cetățenii fără discernământ, pe scurt, grosul pământenilor din totdeauna și de pretutindeni, care trăiesc doar pentru prezentul pântecului și cu ajutorul cărora ba se înscăunează tirania sau anarhia canaliei de sus, ba anarhia sau tirania canaliei de jos, dar niciodată nu-s cu toții dispuși sau, mă rog, nu-s capabili să înfăptuiască armonia socială bazată pe credință, iubire și cumpătare.

Sighetu Marmației, George PETROVAI

29 martie 2018

 

Taina limbajului și dinamismul specific limbii române

 

Fiind creierul uman partea cea mai misterioasă a vieții, nu mai puțin uimitoare și inexplicabile din punct de vedere științific sunt toate acele procese cerebrale care-i asigură omului unicitatea și supremația între viețuitoare: gândurile, limbajul articulat, planurile de viitor, conștiința, trebuința de artă, de principii moral-spirituale și de Transcendent.

De pildă, după încercările nereușite de a-i învăța pe cimpanzei cel mai simplu limbaj al semnelor, psihologul american David Premack a formulat următoarea concluzie: „Vorbirea umană este un obstacol în calea teoriei evoluției, întrucât ea are un potențial mult mai mare decât poate explica cineva”. La rândul său, canadianul Steven Pinker are o opinie devastatoare pentru științificii evoluționiști: „Caracterul universal al vorbirii complexe este o descoperire care-i copleșește pe lingviști și constituie primul motiv care ne determină să ne gândim că vorbirea este rezultatul unui instinct uman deosebit”.

Vasăzică, din faptul că nu există limbi primitive sau „un «leagăn» al vorbirii, un loc de unde aceasta s-a răspândit la grupurile care înainte nu aveau o limbă” (Steven Pinker în cartea Instinctul vorbirii), precum și din faptul că la maimuțe nu s-a descoperit centrul vorbirii sau zona lui Broca (regiunea din lobul frontal unde se stochează informațiile trebuincioase acestui proces), tot mai mulți specialiști din diverse domenii s-au văzut nevoiți să admită că „originea limbajului rămâne unul dintre cele mai deconcertante mistere ale creierului”, iar dezvoltarea creierului uman drept „unul dintre aspectele cele mai inexplicabile ale evoluției”! Dar mai poate fi vorba de evoluție (teologul elvețian Ludwig Koehler numește vorbirea umană „o taină, un dar divin, un miracol”), atunci când cimpanzeii nu sunt în stare să învețe nici măcar cele mai elementare forme ale limbajului uman, pe când creierul unui copil a fost conceput de Dumnezeu ca să poată rapid asimila cea mai complicată limbă?…

Cu certitudine că foarte mulți dintre noi se întreabă de ce inteligența umană este pe ansamblu mult superioară inteligenței animalelor. Neurofiziologul William H. Calvin dă următoarea explicație: „Cimpanzeii sălbatici folosesc circa 36 de sunete diferite pentru a transmite circa 36 de mesaje diferite. Ei pot repeta un sunet pentru a-l accentua, însă ei nu îmbină trei sunete pentru a adăuga un nou cuvânt la vocabularul lor”. ”Noi, oamenii”, continuă doctorul american, „folosim tot cam 36 de sunete, numite foneme. Totuși, numai îmbinările lor au înțeles: noi îmbinăm sunete care nu au nici un înțeles pentru a obține cuvinte cu înțeles”. Dar, ne avertizează Calvin, „încă nimeni nu a explicat” trecerea de la modul de semnalizare al animalelor, cu un sunet pentru fiecare mesaj, „la capacitatea unică a omului de a folosi regulile sintaxei”, adică saltul de la fonem (cea mai mică unitate sonoră a limbii), la morfem (elementul morfologic cu ajutorul căruia, pornind de la o rădăcină, se formează cuvinte și forme flexionare noi, respectiv – ne înștiințează Dicționarul de neologisme – „cea mai mică unitate cu sens determinat din structura morfologică a cuvântului”).

Și astfel, prin limbaj (limba constituie „învelișul material” al gândirii) ajungem la miezul existenței umane: orice act al gândirii se înfăptuiește cu ajutorul cuvintelor, mai exact se derulează în cuvinte rostite (limbajul verbalizat), în cuvinte scrise sau în limbajul interior. Cu mențiunea că limba nu doar că a condiționat dezvoltarea gândirii, ci are și un rol fundamental la fixarea și transmiterea ideilor: o idee clară, vertebrată pe noțiuni și concepte precise, are parte de o exprimare clară, pe când o idee confuză are parte de o exprimare pe măsură! De unde necesitatea permanentei șlefuiri a limbajului prin studiu, claritatea și precizia noțiunilor întrebuințate de noi fiind garanțiile unei gândiri corecte și elegante.

Însă chiar dacă gândirea este indisolubil legată de limbaj, asta nu presupune nicidecum că domeniile lor sunt identice, respectiv că au aceeași structură și aceeași funcție în anevoiosul proces al cunoașterii umane. Da, pentru că dacă ele s-ar confunda, atunci logica sau știința formelor gândirii ar fi totuna cu gramatica (știința formelor limbii). Deoarece a gândi înseamnă a cunoaște, iar a vorbi se cheamă a comunica, nici funcțiile lor nu coincid: funcția gândirii este cunoașterea realității, pe când funcția limbajului este comunicarea.

La toate astea mai adaug enorma diferență dintre simplitatea formelor folosite în comunicare de către o maimuță și complexa capacitate a unui copil nu doar de a vorbi, ci și de a pune întrebări adulților, în principal părinților. Spre deosebire de copii, care – ne spune australianul sir John Eccles, laureat al Premiului Nobel pentru Medicină – „pun o mulțime de întrebări” din dorința atotumană de a cunoaște propriul univers și, in nuce, sensul ființării, „maimuțele nu pun întrebări”.

…Cât privește limba română și specificul dinamismului ei, constatăm că foarte multe verbe de uz general se formează prin așezarea prepoziției „în” înaintea unui substantiv: a încolona (în+ coloană), a întrona (în+tron), cu varianta eminamente religioasă „a întroniza”, a încorona (în+coroană), a întemnița (în+temniță), a însărcina (în+sarcină), a înnobila (în+nobil), a înnoda (în+nod), a înnegri (în+negru), a îndobitoci (în+dobitoc) etc. Gama substantivelor corelative (încolonare, întronare, întronizare, încoronare, întemnițare, însărcinare, înnobilare, înnodare, înnegrire, îndobitocire), la care trebuie adăugate îndumnezeire și îndivinare, concepte cu conținut sacru, nu numai că nu este mai prejos, ci este chiar mai amplă, dacă avem în vedere faptul că verbului „a încălța”, de pildă, i se asociază atât substantivul „încălțăminte”, cât și „încălțare”.

Tot în această regulă generală (în+rădăcină) întru edificarea unor noi noțiuni, intră acele verbe, substantive și adjective a căror întrupare necesită înlocuirea consoanei „n” cu „m” și care în acest chip întăresc specificul și, de ce nu, savoarea limbii noastre: împământenire (în/îm+pământ), îmbrăcăminte, împachetare (franțuzescul empaqueter a impus această formă cu „îm”, deși neaoșă pentru principiul nostru lexical-constitutiv era/este varianta în+pachet), îmbrobodire sau îmbrobodeală (îm+broboadă, termen care, contrar celor afirmate în toate dicționarele explicative, este cu certitudine anterior așezării bulgarilor în coasta strămoșilor noștri și apoi a adoptării de către urmașii lor a acestei limbi din familia slavonilor sudici), împărțire (după științifici, cică provine din latinescul impartire, deși mai corect este să presupunem că lucrurile stau taman pe dos, singularul parte și pluralul părți fiind împrumutate de latini de la traco-geți) etc.

Sighetu Marmației, George PETROVAI

16-17 martie 2018

Suntem cum ceilalți ne percep?

Suntem cum ceilalți ne percep?

Cu excepțiile care întăresc regula (indivizi șterși și/sau cenușii), cam tot omul, grație însușirilor fundamental-native de ordin fizic (trăsăturile feței, culoarea pielii, înălțime, greutate, robustețe sau – dimpotrivă – fragilitate) și, mai ales, de ordin moral-spiritual (caracter exploziv sau echilibrat, flegmatic sau meditativ, superficial și îndrăzneț sau profund și sfielnic), cam tot omul, deci, este o entitate, respectiv o existență distinctă. Asta înseamnă că pe tot parcursul vieții sale (prin viața obișnuită trebuie să înțelegem necontenitele raporturi, deseori conflictuale, cu Atotputernicul, cu forțele impasibile ale naturii și cu nestatornicia semenilor), omul nu doar că va căuta, conștient sau inconștient, să-și conserve zestrea genetică și în acest chip să rămână el însuși (precum sună îndemnul eminescian din Glossă: „Tu așază-te deoparte,/ Regăsindu-te pe tine,/ Când cu zgomote deșarte/ Vreme trece, vreme vine”), ci va face tot ce-i stă în putință ca prin bogăție, faimă și putere să nu mai fie el însuși, știut fiind faptul că lumea încearcă permanent să ne facă altfel de cum suntem (cică ăsta-i chichirezul evoluției sociale) și că-și atinge perversul scop prin acele zorzoane exterioare pe care tot mai mulți oameni le consideră supremul rost al existenței noastre pe pământ.

Vasăzică, prin grăuntele de divinitate cu care a fost/este înzestrat de către Atotputernic („Domnul Dumnezeu a făcut pe om din țărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viață, și omul s-a făcut astfel un suflet viu” – Genesa 2/7) și care grăunte, ca absolut tot ce ține strâns de divinitate, constituie un cifru incitant dar de nepătruns pentru muritori, omul este văzut și înțeles de semenii lui într-un mod logic-aparențial, adică după puterile minților gâtuite de carnal, nicidecum într-un mod metalogic-substanțial.

Iată motivul pentru care nu putem să nu fim de acord cu Anaïs Nin, scriitoarea americană de origine franceză: „Noi nu vedem lucrurile așa cum sunt, ci așa cum suntem”. Iar pe om și mai abitir îl vedem astfel, având în vedere faptul că universul lui lăuntric este așa de mobil, cel mai adesea din fățărnicie, interes și cruzime, încât cu toată formidabila sa autoreflexivitate sau întoarcere a gândirii asupra sinelui, el tot nu izbutește să se cunoască în profunzime și în totalitate, chiar atunci când investigația este socratiană.

Și atunci, ce înseamnă a ști? A dori cu ardoare să-ți însușești enorma picătură de știință umană de care amintește marele căutător Isaac Newton, cu toate astea fiind neputincios sau indiferent în ceea ce privește oceanul neștiinței pe care plutim la voia sorții, sau certitudinea „științei” socratiene cum că știm că nu știm nimic, o certitudine magistral subliniată de spusa românească „Toată viața înveți și tot neștiutor mori”?…

Pentru omul iscoditor și întrebător, de un real folos este punctul de vedere al desfătătorului Confucius: „Când știi să socotești că știi, când nu știi să socotești că nu știi, aceasta înseamnă cu adevărat a ști”!

Din perspectivă creștină, totodată atotumană, extrem de binevenit este sfatul maicii Tereza: „Nu toți putem face lucruri mărețe. Însă cu toții putem face lucruri mărunte cu multă dragoste”. Or, adaug eu, la urma urmei lucrurile mărunte, inspirate de iubirea față de semeni și făcute cu tragere de inimă, sunt mai umane și mai plăcute lui Dumnezeu decât faptele ieșite din comun, însă izvorâte din trufie și hrănite cu ambiții deșarte.

@ George PETROVAI, Sighetu Marmației

23 ian. 2018

Creierul și misterul său tulburător

Creierul și misterul său tulburător

Suntem ceea ce suntem (ființe înzestrate cu gândire, limbaj, sentimente și conștiință) datorită creierului, acest organ care nu reprezintă decât 2% din greutatea corpului și despre care reputați oameni de știință afirmă că este „lucrul cel mai minunat și cel mai misterios din tot universul” (Henry F. Osborne, antropolog), respectiv că este „diferit și infinit mai complex decât oricare lucru din universul cunoscut” (Richard M. Restak, neurolog).

Miracolul demarează în uterul matern, unde celulele nervoase încep să se formeze la trei săptămâni după conceperea fătului, într-un ritm de până la 250.000 de neuroni pe minut, și se continuă după naștere, așa încât – ne spune Morton Hunt în cartea The Universe Within (Universul lăuntric) – „Creierul copilului, spre deosebire de acela al oricărui animal, își triplează volumul în cursul primului an de viață”.

Și astfel, prin cele aproximativ 100 de miliarde de celule nervoase, plus celulele gliale cu rol fundamental în procesele de memorare, creierul uman constituie miracolul pe care-l întruchipează omul. Într-adevăr, căci spre deosebire de toate celelalte viețuitoare, dotate cu „cablajul” încorporat ce asigură inteligența instinctivă, dar dispunând de-o capacitate limitată de învățare a lucrurilor noi, creierul uman nu posedă informațiile în sine (filosoful englez John Locke susținea că mintea omului este „tabula rasa” la naștere), însă a fost dăruit de Creator cu o nelimitată capacitate de învățare. Dovada în acest sens ne este oferită de neurologii care sunt de părere că în decursul unei vieți cu durata medie, o persoană întrebuințează doar 0,0001 din capacitatea creierului, adică o sutime din unu la sută!

Cu completarea că, aidoma mușchilor, funcțiile creierului se atrofiază prin nefolosire, însă se fortifică printr-o neîncetată gimnastică a minții! Vasăzică, doar astfel poate fi pusă la treabă acea formidabilă arhitectură vie a creierului nostru (între miliardele de neuroni se stabilesc până la un milion de miliarde de conexiuni!), a cărui capacitate de memorare, ne înștiințează renumitul astronom și astrofizician Carl Sagan, este echivalentul a „douăzeci de milioane de volume, totalul celor care se află în cele mai mari biblioteci ale lumii”.

De pildă, și asta este numai una dintre numeroasele și uluitoarele lui facultăți, în fiecare secundă creierul nostru primește de la simțuri aproximativ 100 de milioane de biți sau unități informaționale. Știut fiind faptul că nu putem să medităm în același timp la două lucruri diferite, întrebarea este cum face față creierul la această avalanșă neîncetată de informații? Ei bine, cu ajutorul a doi factori implicați în proces, creierul nu numai că rezistă permanentului bombardament informațional, dar chiar izbutește cu ușurință să trieze mesajele ajunse la el și să le prelucreze pe cele admise:

1)Primul factor, cunoscut sub numele de formațiune reticulară, este rețeaua nervoasă de mărimea degetului mic din trunchiul cerebral. Acționând ca un prompt centru pentru dirijarea circulației, formațiunea reticulară controlează absolut toate mesajele ajunse la creier, le blochează pe cele neimportante și lasă doar câteva sute de informații esențiale să intre în scoarța cerebrală.

2)Al doilea factor îl reprezintă undele care traversează creierul de opt până la douăsprezece ori pe secundă. Grație acestor unde, care generează o înaltă sensibilitate, creierul se autoanalizează și reține numai informațiile esențiale.

Nu mai puțin uimitoare, totodată inexplicabile din punct de vedere științific, sunt gândurile apărute/formate în creier, limbajul articulat, capacitatea omului de-a făuri planuri de viitor raționale și cu bătaie lungă, conștiința, trebuința de artă și de principii moral-religioase (doar omul este încercat de emoții estetice, își orânduiește viața pe coordonate moral-spirituale și caută cu ardoare Transcendentul).

Să luăm cazul conștiinței, complexul proces autoreflexiv prin care gândirea umană se întoarce asupra ei și reușește să se cunoască pe sine. Despre această formidabilă capacitate „de a ne revizui propriile planuri de acțiune și de a ne adapta societății în care trăim” (dr. Richard Restak), capacitate ce ne deosebește categoric de toate celelalte viețuitoare din lumea noastră, profesorul american James Trefil opinează că „ce înseamnă în mod exact faptul de a fi conștient…este singura întrebare de importanță majoră a științei, întrebare pe care nu știm nici măcar cum să o formulăm”, iar în abordarea filosofului australian David Chalmers, conștiința reprezintă „unul dintre cele mai profunde mistere ale existenței” pentru oamenii de știință, chiar după „cunoașterea în exclusivitate a creierului”.

În ceea ce privește limbajul articulat sau al doilea sistem de semnalizare, psihologul american David Premack formulează următoarea concluzie după încercările nereușite de a-i învăța pe cimpanzei un limbaj simplu al semnelor: „Vorbirea umană este un obstacol în calea teoriei evoluției, întrucât ea are un potențial mult mai mare decât poate explica cineva”.

Iată câteva redutabile argumente în sprijinul afirmației de mai sus:

a)Centrul vorbirii sau zona lui Broca (regiunea lobului frontal unde se stochează informațiile necesare graiului) nu a fost descoperită la maimuțe.

b)În cartea The Language Instinct (Instinctul vorbirii), autorul canadian Steven Pinker purcede de la premisa „Niciodată nu s-a descoperit vreun trib mut și nu a existat nicio dovadă a faptului că a existat vreo regiune care a servit drept «leagăn» al vorbirii, un loc de unde aceasta s-a răspândit la grupurile care nu aveau o limbă”, pentru a ajunge la concluzia fără replică din partea științificilor: „Caracterul universal al vorbirii complexe este o descoperire care îi copleșește pe lingviști și constituie primul motiv care ne determină să ne gândim că vorbirea este…rezultatul unui instinct uman deosebit”.

c)Nu există limbă sau limbi primitive, creierul nostru nu-i „cablat” pentru o singură limbă, ci a fost conceput de Atoatefăcător ca noi să putem învăța mai multe limbi (cimpanzeii, de pildă, nu sunt în stare să folosească nici măcar cele mai simple entități ale limbajului uman, pe când creierul unui copil este capabil să asimileze rapid o limbă complicată), forța cuvântului alimentat de Cuvânt are „mai multă eficacitate decât orice altă forță” și, lucru recunoscut de tot mai mulți specialiști din diverse domenii, originea limbajului „rămâne unul dintre cele mai deconcertante mistere ale creierului”, iar dezvoltarea creierului uman, „unul dintre aspectele cele mai inexplicabile ale evoluției”.

N.B.: O ipoteză la fel de plauzibilă este aceea că, aidoma ochiului (al doilea organ al omului în ceea ce privește complexitatea), creierul n-a cunoscut dezvoltarea, ci doar o intensificare a proceselor specifice culturii (planul spiritual) și civilizației (planul material). Iar dacă luăm aminte la regresul moral-spiritual al omului modern și la impasul civilizației sale, atunci suntem îndreptățiți să vorbim de-o involuție a proceselor cerebrale: tot mai mulți semeni nu-și folosesc creierul (recurg la instincte de felul slugărniciei, ipocriziei și nesimțirii) sau și-l folosesc în dauna celor mulți, aleșii noștri postdecembriști fiind un edificator exemplu în acest sens…

Enorma diferență generată (printre altele) de limbaj între comportamentul conștient al oamenilor și cel instinctual al animalelor este admirabil înfățișată în câteva cuvinte de către teologul elvețian Ludwig Koehler: „Vorbirea umană este o taină; este un dar divin, un miracol”!

Astfel stând lucrurile cu creierul omului, consider că-i un abuz de limbaj (sau poate că o metaforă?) să întrebuințezi sintagma „creier artificial” pentru a scoate în evidență performanțele unor artefacte înzestrate cu inteligență artificială, artefacte care doar par că gândesc (indiscutabil că „gândirea” lor este altfel și net inferioară gândirii omenești) și în legătură cu care un neurochirurg face următoarea afirmație: „Oricine vorbește despre un ordinator ca despre un «creier artificial», nu a văzut niciodată un creier”.

Taman asta face inginerul Eli Katz: își intitulează cartea Creier uman și creier artificial (cartea a apărut în anul 1977 la Editura Științifică și Enciclopedică din București)! Dar, prudent și cu bun-simț științific, tot el are grijă să precizeze încă din Introducere că „posibilitățile reale actuale ale creierilor artificiali, raportate la posibilitățile creierului uman, sunt infime, oricât ar părea de spectaculoase în sine”.

Același Morton Hunt ne spune de ce stau astfel lucrurile: „Memoria noastră activă înmagazinează de miliarde de ori mai multe informații decât un mare calculator științific modern”.

Iar dacă mintea umană își surclasează creațiile la capitole precum capacitatea de stocare și viteza de lucru (minți neșcolite, dar miraculos înzestrate, au „bătut” cele mai avansate calculatoare la extragerea radicalilor sau efectuarea unor integrale), ce să mai spunem de planul afectiv și de cel volițional! În plus, mulțumită creierului noi avem existență (viața îmbogățită cu conștiința sfârșitului a tot ce ființează în acest timp rău și bolnav). Adică exact ceea ce este cu totul și cu totul peste puterile celui mai inteligent artefact, care prinde „viață” și chef de competiție prin fărâmele de inteligență naturală, livrate de făuritorul său sub formă de circuite integrate pe scară foarte largă (partea fizică) și, mai ales, sub formă de programe (partea logico-aplicativă).

Sighetu Marmației, George PETROVAI

19 feb. 2018