Comediile domnului Traista, ca să parodiez un cunoscut titlu al lui Maiorescu, adunate în volumul Teatru, poartă o amprentă stilistică particularizată prin amestecul voit de subspecii: farsă, vodevil, scheci și chiar teatru popular, ca formă sincretică a folclorului, cu monologuri cântate, de pildă. Autorul probează că această specie a genului dramatic, numită de vechii greci komoida – cântec de sărbătoare -, are menirea de a stârni râsul, că râsul trebuie stârnit de surprinderea unor moravuri, de crearea unei tipologii umane și a unor situații impredictibile și că, odată stârnit, el trebuie să se subordoneze comicului – categorie estetică definind o anume atitudine a individului față de viață și de artă.
Comedii de moravuri, dar și de intrigă sau de salon, primele trei texte ale volumului își durează, așadar, conflictul dramatic pe tema perenă a infidelității conjugale (Ibovnice cu ochi de Maramureș și Logodnicii Amaltheiei) și a diferendului pentru moștenire (Cu cine mă culc în seara asta?). Cea de-a patra piesă, Scrisoare din Africa, apropiindu-se de mijloacele artistice ale fabulei, are drept public-țintă copiii, într-o vreme când aceștia, furați de mirajul jocurilor pe calculator, au nevoie acută de alternative moralist-educative, într-o vreme când poezia devine antipoezie, proza – antiproză, cultura – anticultură, cuvântul însuși demolând, nu zidind.
Contradicția de interese dintre Tom și Jorj privind moștenirea dinspre bunică și uneltirile lui Caranfil, precum și conflictele dintre Ionașcu, Codru, Lupu și Birău, sunt conduse gradual, sporind tensiunea dramatică pe măsură ce personajele își expun burlesc conturul de imoralitate. Întretăindu-se des pe canavaua faptelor, intrigile, urzite de amoreze sau servitori, au o dinamică incitantă, întreținând aprins interesul pentru secvența următoare, care fie urcă spre punctul culminant, fie coboară spre deznodământul vesel, cum îi stă bine unei comedii.
Integrându-se în tendința actuală a dramaturgilor de a da piese cu un număr restrâns de personaje și cu o parcimonioasă recuzită, autorul recurge în fiecare dintre cele trei comedii la dialoguri explicative de deschidere, mai lungi, ca în Portret…, mai scurte, ca în Logodnicii… sau chiar cântate, ca în Ibovnice și Logodnicii, venind astfel aproape de vodevil. Preluat de Amaltheea de la Paraschiva, odată cu tehnica seducției amoroase, monologul „Calinca” se preface chiar în laitmotiv muzical contrapunctic.
Laconice, ca în scheciuri, replicile subliniază efectul comic al cuvântului, dar îl și lipsesc întru câtva de capacitatea de a da amploare comunicării, în vreme ce didascaliile – riguroase și cumpătate – permit regizorului și actorilor o mai mare libertate de exprimare scenică.
Tipologia umană nu e felurită, pentru că este captivă temei, ce ne amintește de farsele Commediei dell´Arte, personajele-mască fiind soția infidelă și încornorată (Floare, Iza, franțuzita Aglaé, Paraschiva), soțul încornorat și infidel în același timp (Lupu, Codru, Grig, dar și, numai încornorat, Ionașcu), servitorul intrigant, deștept și viclean (Caranfil, Zahar), amantul, Ferdinand, și baba, Dragutina, ipocriții și nesățioșii Jorj și Tom. Autorul iese din canoanele clasice, păstrând, pentru echilibrul dramatic, unitatea de timp și de spațiu, dar spărgând unitatea de acțiune cu întâmplări paralele, peripeții și cu foarte multe și încâlcite intrigi amoroase. Este adoptată schema generală a farsei prin rezolvarea, dacă nu fericită, măcar veselă, a conflictelor, prin numărul fix de acte: trei, și prin acele monologuri explicative de care pomeneam, numite încă de prin secolul al XVI-lea complimento sau prolog, precum în cea de a patra piesă a volumului, Scrisoare din Africa. Aparent naiv și distrat, dar sagace, disimulând continuu, încurcându-i pe alții și descurcându-se pe sine, mai convingător, cel puțin din acest punct de vedere, mi se pare Caranfil, cu nume de floare și atitudine de Păcală. Ar putea fi, dacă observația mea este corectă, un reper caracterologic pentru viitoarele personaje ale dramaturgului.
Umorul este furnizat de surse diverse, dar principală rămâne contrastul frapant dintre ceea ce vor să pară personajele și ceea ce sunt de fapt: Floare și Iza vor să pară soții model, fidele și morale, ele fiind exact invers. Aglaé afișează nu doar moralitate, dar și o pretinsă formație intelectuală de tip francofon, torcându-și astfel, prin țopism și incultură, firul identitar dintr-un faimos personaj al lui Alecsandri. Paraschiva, ațâțată de gelozie, este cel puțin sinceră, depănând cu emfază amintirile ei de maestră a amorului, iar ingenua Amalteea, trăind doar iluziile iubirii, se aruncă în păcat cu voluptate, sub puterea exemplului oferit de cele două versate profesoare de amor. Uneori, umorul își ia drept sursă aluzia: „dar are capra asta la logodnici!”, aluzie involuntară a Paraschivei la capra mitologică Amalthea, care l-a salvat pe Zeus de furia tatălui său, dar, alteori, și confuzia cum se întâmplă în convorbirea telefonică a Amaltheiei cu necunoscutul care voia, de fapt, nu să devină logodnicul tomnaticei domnișoare, ci să cumpere o prezumtivă cățelușă. Trebuie adăugate incultura și impostura personajelor, această atât de tristă sursă plină de umor de la Agamiță Dandanache încoace.
Comicul de situații se ivește din încurcături (încurcătura cu mapa lui Grig sau surprinderea amorezilor în flagrant), din confuzie (confuziile voite ale lui Zahar), din congruențe (coincidența aventurilor amoroase ale Aglaei, Paraschivei și Amalteiei cu același poștaș-amorez), din echivoc (domnul Jorj și-a primit pastilele și… s-a culcat… odată cu găinile mele). Mi-a reținut atenția tenta de comic absurd din secvența cu prezentarea tabloului bunicii, pe care, când îl vede Caranfil, nu-l văd, pe rând, cei doi frați și invers.
La rându-i, comicul de limbaj devine vizibil în rostirile de variantă fonetică sau lexicală maramureșeană a unor termeni literari (bătu-o-ar Dumnezeu de șulhetică sau nici în grajd nu intră magopața), în polisemia termenilor „mă culc cu găinile”, în omonimiile lexico-gramaticale – chiar cu riscul frizării vulgarului – substantivul iobag versus structura verbală i-o bag, în etimologiile populare, ceva mai savuroase „…e pictat de un auto-strungar de acesta, lăcătuș mecanic, sudor sau ce naiba o fi.” Altminteri, autorul ține umorul sub control, ferindu-se vizibil să nu alunece primejdios nici spre șarjă, nici spre vulgar.
Gama procedeelor comice nu omite comicul onomastic, de sorginte mai savantă, Amalteia, de exemplu, de sorginte mai ridicolă, precum Jorj și Tom cu originile neaoșe Gheorghe și Toma, mai aluzivă ca în cazul țapinarului purtând nume de arbore, Gorun, al pădurarului numit Codru Topor sau al oierului amorez, sugerând antinomic inamicul numărul unu al oilor, lupul.
Odată cu publicarea acestui volum de teatru, autorul s-a oprit, bănuiesc, într-o primă stație a parcursului său dramaturgic experimental, cea de feed-back, de control al receptării mesajului de către un segment sau altul de public, de deducții proprii și de instalare, în funcție de realitatea estetică, exprimată critic, a unor noi ținte auctoriale. Mai înalte, desigur!
prof. C-tin Voinescu
Despre M a r a m u r e s 