Categorie: eseu

Religia sau nevoia stringentă a omului de Transcendent (1) (Elemente de filosofia religiei)

I.Homo religiosus

George PETROVAI

Lunga experiență religioasă a omului (de la primii fiori moral-spirituali și până în clipa de față), ca și rolul de prim rang al religiei în istoria omenirii, conferă definiției „Omul este singurul animal religios”, una din nenumăratele definiții date acestui căutător mereu neliniștit, o mult mai mare consistență decât bășcălioasa „Omul este singurul biped fără pene”.

Dar ce se înțelege prin experiență? În tratatul Filosofia religiei ((Editura Cartea Creștină, Oradea, 1999), Norman L. Geisler ne înștiințează că „Experiența este starea de conștiență a unui individ când își dă seama că ceva este altceva decât sine, indiferent dacă este sau nu cu adevărat altceva”. Pornind de la această definiție și de la cele două niveluri ale conștienței (primară sau elementar-nereflexivă și secundară sau conștiența de-a fi conștient), prin experiența religioasă (se are în vedere experiența primară în general, opusă celei religioase particulare) trebuie să se înțeleagă conștiența transcendenței în dublu sens: mai întâi ca proces logico-intuitiv de depășire a limitelor umane (transcendere în sine), apoi ca obiect al respectivei experiențe (Transcendentul).

Esențial în filosofia religiei este Transcendentul, al doilea aspect al transcendenței. Cu precizarea că Transcendentul nu numai că este o noțiune mai largă, mai generală și mai puțin specifică decât conceptul creștin de Dumnezeu, în sfera Transcendentului intrând Brahma hinduiștilor, Nirvana budiștilor, Dao daoiștilor, Daimonul platonician, Primul Motor aristotelic, Unul plotinian, Totul lui Friedrich Schleiermacher, Noumen-ul lui Rudolf Otto sau Existența dincolo de existență a lui Paul Tillich, dar că el poate fi exprimat și prin mai multe dimensiuni: poate fi „sus” sau „în adâncime”, după cum poate fi gândit ca „originea” transcendentă sau „țelul” transcendent al experienței religioase a cuiva.

Vasăzică, transcendentul (la modul general) înseamnă concomitența a două lucruri: în primul rând, ceva este transcendent dacă reprezintă mai mult decât conștiența imediată (subconștientul, eul transcendent, noumen-ul kantian, acel ceva mai mult decât ceea ce izbutim să știm din experiență, așa cum întregul este mai mare ca părțile sale componente, cum un cuvânt spune mai mult decât literele ce-l alcătuiesc sau cum tabloul, ca unitate conceptual-artistică, exprimă cu mult mai mult decât desenul și culoarea); în al doilea rând, ceva este transcendent în sens religios, ne spune Norman L. Geisler, „dacă despre el se crede că are caracter ultim” (acel „Maxim” în fața căruia omul nu mai simte trebuința de „mai mult” și „mai mare”, acel „Dincolo” în spatele căruia omul nu caută alți „dincolo” sau, așa cum susține Paul Tillich, „acel Ultim față de care omul se angajează în ultimă instanță”).

Transcendentul a fost conceptualizat și exprimat în diverse moduri de către cei care cred că el are o realitate proprie, situată dincolo de omenesc: Universul sau Totul (Schleiermacher), Noumenul sau Sfântul (Otto), Cu totul altul (Kirkegaard), Ființa însăși sau Ființa dincolo de fire (Tillich), Eul transcendental (Peter Koestenbaum), precum și cu alte multe realități personale și impersonale de natură deistă, panteistă sau panenteistă.

În schimb, cei care-i neagă existența obiectivă, dar adesea admit că credința în realitatea Transcendentului stă la baza religiei, cel puțin în parte îl identifică pe acesta cu subconștientul individului (William James), subconștientul colectiv al oamenilor (Carl Jung), proiecția imaginației omului (Ludwig Feuerbach), planul omului de a deveni cauză în sine (Jean-Paul Sartre), obiectul iluzoriu al unei psihoze universale (Sigmund Freud), sinele ideal al omului (Erich Fromm) etc.

Nu doar atât, căci în decursul istoriei umane, ne înștiințează Geisler, au fost elaborate șapte tipuri principale de transcendență religioasă:

a)Transcendența spre Început

În opinia lui Mircea Eliade, direcția înapoi (spre origini) pentru a ajunge la transcendent a fost însușirea caracteristică a omului primitiv sau preliterat (anterior inventării scrisului). Transcendentul lui Eliade este Sacrul, iar lumea aceasta constituie profanul. Fiind întotdeauna opusă profanului, manifestarea Sacrului este numită de către savantul român hierofanie, ceea ce înseamnă „Cu totul Altceva” decât lumea profană.

Timpul mitic al omului preliterat este continuu, dar el poate fi făcut prezent prin ritual, astfel că, prin intermediul ritualului, timpul religios devine prezent, ciclic și periodic, iar participantul – prin reactualizarea ritualică a creației sau mitul eternei reîntoarceri – ajunge contemporan cu timpul originii, adică un fel de prezent etern. Eliade ne asigură că acest mit al eternei reîntoarceri, care ilustrează dorul omului religios din vechime de transcendența retrospectivă, „Nu este pentru el o evadare în lumea visurilor, ci o întoarcere în lumea reală, în lumea originară”.

Atâta doar, ne avertizează Geisler, că dacă transcendența religioasă ar fi singura cale de transcendere, nu numai că „puțini oameni, în afară de preliterați, ar fi fost religioși”, dar filosofia greacă ar fi trebuit să pună capăt religiei mitice. Când colo, ea a fost începutul unei noi dimensiuni a transcendenței, asta deoarece filosofii antici greci se arătau foarte interesați de originile lumii. Însă, prin modificarea miturilor pe care le-au moștenit (le-au privit rațional și cu detașare, nicidecum emoțional sau prin implicare personală), „ei au înlocuit cosmogonia cu cosmologia”.

b)Transcendența în Sus

Este adevărat că, prin părăsirea lumii de umbre și ascensiunea spre lumea formelor pure, prima tendință de transcendere în sus se înregistrează la Platon. Dar transcendența verticală a lui Plotin va deveni nu doar mai clară, ci și „explicit religioasă”. Într-adevăr, căci fondatorul neoplatonismului a făcut din Unitatea supremă a lui Platon acel Unu din care toate lucrurile izvorăsc și toate se întorc înapoi la el. De fapt, în ordinea lor descendentă spre o mai mare multiplicitate (Materia, cea mai multiplă dintre toate, este locul unde unitatea atinge ultima stare dinaintea haosului), emanațiile formează cu Unul o triplicitate a unității, astfel că, după unitatea primară (Unul) urmează unitatea secundară (Unul-Mai Mulți sau Unul-ființă), numită de gânditor Nous sau Intelect (are caracteristicile Intelectului aristotelic), și unitatea terțiară (Unul-și-Mai Mulți sau concomitentul Unu și Multiplu), pe care Plotin o numește Sufletul Lumii și care are toate însușirile stoicului Suflet al lumii.

Prima mișcare plotiniană este descendentă – dinspre unitate spre multiplicitate. Cum spuneam, Materia constituie capătul de jos al lanțului emanației, respectiv nivelul unde „se stinge întregul proces al emanației dinspre simplitatea absolută (Unul)” (N. Geisler). În plus, ne spune Plotin, cu cât emanația se întinde mai mult în jos, iar în acest mod se situează mai departe de unitate, cu atât crește mai mult multiplicitatea și scade realitatea, căci îndepărtarea de unitate, fatalmente duce la o corespunzătoare îndepărtare de realitate.

Iată motivul pentru care jos de tot, ceea ce este totuna cu lumea obișnuită, omul se confruntă cu răul generat de o multiplicitate aproape totală și o lipsă de realitate aproape completă, rău căruia Plotin îi spune Materie sau Neființă. În contact cu răul material, se contaminează partea inferioară a sufletului omenesc. Dar, prin urcare spre o unitate din ce în ce mai înaltă, mai exact până la contopirea cu cel Suprem, sufletul are posibilitatea să se purifice. Și astfel, nesatisfăcuți de multiplicitatea răului, oamenii au șansa celei de-a doua mișcări plotiniene – mișcarea de reîntoarcere în sus, o mișcare spre înlăuntru, adică diametral opusă celei de la unitate spre multiplicitate, care este în jos și înspre afară.

Primul pas al transcendenței verticale este trecerea de la simțuri, unde omul este preocupat de toate, la intelect sau unitatea imediată a sufletului, numită Nous, unde – în pofida faptului că cunoscătorul devine identic cu cunoscutul – încă persistă multiplicitatea de Forme sau Idei, prin care lucrurile sunt cunoscute. De-abia prin pasul următor, care face trecerea de la intelect la intuitiv, sufletul are intuiția Simplității absolute: aflat singur în fața celui Singur („Supremul nu este cunoscut pe cale intelectuală”), el trebuie să se contopească cu cel Suprem și să devină una cu El, așa încât centrul să coincidă cu Centrul. Altfel spus, transcendența verticală a omului se înfăptuiește doar atunci când este atins Vârful piramidei, „unde multele existențe se întâlnesc într-un izvor absolut simplu al întregii Existențe”.

Și iată cum prin Plotin „raționalismul grec s-a depășit pe sine, a depășit rațiunea și s-a întors la rădăcinile sale religioase” (N. Geisler). Dar la Plotin nu mai există mituri, așa că nu se merge spre Început printr-o transcendență retrospectivă, ci spe Vârf prin una verticală. În plus, transcendența plotiniană nefiind supranaturală, creștinii neoplatonici (Augustin, de plidă) cu greu vor izbuti să o împace cu harul divin…

c)Transcendența spre Dincolo sau în Afară

În transcenderea spre exterior, la modul cel mai general numită „Dincolo” sau „Afară”, omul religios se străduiește să treacă dincolo de limitele experienței umane, unde simte că se află Dumnezeu sau Transcendentul. Dar cum misticii nu și-au precizat întotdeauna direcția transcendenței lor în sus, iată motivul pentru care Maestrul Eckhart (aprox. 1260-1327) L-a conceput pe Dumnezeu ca „sfera infinită al cărei centru este oriunde și a cărei circumferință nu este niciunde”, adică Realitatea către care, din orice centru, omul poate transcende în afară și în toate direcțiile, fără ca vreodată să poată atinge vreo limită. Da, căci Dumnezeu situându-Se la circumferința infinită a vieții, ca să poată ajunge la El, omul trebuie să iasă în mod stăruitor-transcendent în afara sa.

Un veac mai târziu (1401-1464), Nicolaus Cusanus Îl va descrie pe Dumnezeu în chip asemănător: „Cel mai mare cerc posibil, cu cea mai mică curbură posibilă”, definiție din care rezultă, pe de o parte, că cercul de dimensiune infinită este o linie dreaptă sau că cercul infinit este identic cu linia dreaptă (maximul de drept este totuna cu minimul de curb), iar pe de altă parte că, fiind Dumnezeu „coincidența contrariilor”, transcenderea în afară sau spre circumferință este, în același timp, una în interior (spre centru). Altfel spus, că „Dincolo” este totodată „Înăuntru”.

Dar dacă filosofii greci căutau „realitatea logosului în mythos” (Geisler), în dorința de-a ajunge la un adevăr ontologic, gânditorii contemporani (ex. Rudolf Bultmann) se arată preocupați de realitatea situată dincolo de mit, de unde și reacția împotriva Dumnezeului de „acolo sus” sau de „acolo afară”. De pildă, susținând că întreaga concepție despre lume din Noul Testament este mitologică, Bultmann va pleda pentru demitologizarea chiar și a conceptului de transcendență verticală. Asta deoarece, ne spune gânditorul german, „a demitologiza înseamnă a respinge nu Scriptura sau mesajul creștin ca un întreg, ci concepția despre lume a Scripturii”. Adică o demitologizare care nu are ca scop să ajusteze textele biblice tradiționale și prin aceasta să facă religia „mai acceptabilă omului modern”, ci să-i arate acestuia mai clar ce este credința creștină.

Cum demitologizarea propusă de Bultmann nu este altceva decât combaterea obiectivării susținută/implicată de mitologie, fapt care evidențiază că procesul este într-o oarecare măsură „reversul raționalizării grecești” și că știința modernă poate fi tot atât de vinovată ca și mitologia antică, ea (demitologizarea) nu poate fi înțeleasă ca o negare a întregii transcendențe, chiar dacă, în lumina noilor descoperiri științifice, este un nonsens să se vorbească de „sus” și „jos” în Univers: Există un Dumnezeu sau un Transcendent, El există într-un sens independent de om, dar nicidecum nu există „acolo sus”!

Dacă așa stau lucrurile cum afirmă cugetătorul german, atunci în ce direcție trebuie să transceandă omul pentru ca El să poată fi găsit? În răspunsul său de bun creștin, Bultmann pledează în favoarea transcendenței escatologice: Întrucât Dumnezeu S-a revelat oamenilor prin Fiul Său întrupat, „a devenit din ce în ce mai clar că așteptarea și speranța escatologică sunt miezul întregii propovăduiri din Noul Testament” și că „modul cum este gândită de Iisus Împărăția lui Dumnezeu este escatologic”.

@George PETROVAI

Sighetu Marmației, mai-iunie 2017

Tractatus logico-philosophicus – noul mod în care Ludwig Wittgenstein face filosofie

Din totdeauna, ceea ce trebuie înțeles drept momentul când cugetarea antică greacă și cea orientală devin

George PETROVAI
George PETROVAI

sistemice și sistematizatoare pentru curiozitatea umană, filosofia a căutat să ofere explicații îndestulătoare și într-o manieră riguros-coerentă despre lume: natura înconjurătoare, societate și om. În acest sens, Aristotel a conceput logica formală sau gândirea care se gândește pe sine ca parte a amplului său tablou explicativ asupra lumii (cu nețărmurită admirație, I. Kant va spune despre logica aristotelică că singura ei însușire este aceea că-i eternă!), unde el ne prezintă formele și legile gândirii corecte.

Astfel, dată fiind strânsa legătură dintre gândire și limbaj (orice gândire se configurează și se exprimă în cuvinte rostite, cuvinte scrise sau în limbajul interior), rezultă că limba nu doar că a condiționat dezvoltarea rațiunii, dar deține și un important rol la fixarea și transmiterea ideilor. De unde justa concluzie: O idee clară se exprimă printr-un limbaj clar, pe când ideea confuză are parte de o exprimare pe măsură!

Întrucât noțiunile sau formele elementare ale logicii se exprimă în cuvinte (noțiunea poate fi redată prin unul sau mai multe cuvinte, vasăzică sferei și conținutului noțiunii le corespund semnificația și sensul cuvântului care o reflectă), iată de ce, pentru a nu fi obscure și confuze, ele (deopotrivă noțiunile și cuvintele) trebuie să fie clare și distincte. De altminteri, filosoful francez Réné Descartes (1596-1650) a considerat claritatea și distincția drept „cele mai însemnate calități ale gândirii”, iar Augustin, ne informează Eugen Munteanu în nota 104 a opusculului De dialectica, a conceput dezambiguizarea „nu ca pe o operație de echivalare sinonimică (verbis singulis), ci ca pe un proces inclus în dimensiunea pragmatică a comunicării”.

Foloasele de pe urma însușirii și apoi a respectării celor patru principii ale logicii formale sunt cu adevărat remarcabile: legea identității conferă gândirii noastre precizie, legea noncontradicției și a terțului exclus îi conferă consecvență, iar întemeierea sau fundamentarea cugetării este asigurată de legea rațiunii suficiente.

Dar iată că Ludwig Wittgenstein nu este de acord nici cu logica formală a Stagiritului și nici cu cea dialectico-hegeliană, așa că în lucrarea Tractatus logico-philosophicus ( de altminteri, singura publicată în timpul vieții), el – pe baza logicii matematice, în mod deosebit a logicii lui Bertrand Russell – va încerca să construiască un sistem filosofic. Dar nu un sistem oarecare, ci unul în care, ne informează tălmăcitorul Alexandru Surdu (Editura Humanitas, București, 1991), „urmau să fie abordate cele mai importante probleme teoretice ale vremii și chiar problema filosofiei înseși”.

Potrivit propriei destăinuiri, ambiția lui Wittgenstein era să elaboreze o lucrare în care rosturile lumii noastre să le explice nu semenilor, ci unor ființe extraterestre, adică acelora cărora avea intenția să le-o dedice. Având în vedere puținele cunoștințe filosofice de care dispunea autorul la vremea respectivă (doar studiul operelor lui Russell și Gottlob Frege, la care se adaugă audierea cursurilor lui Russell, Whitehead, Moore, Keynes, Hardy, Pinsent și Johnson la Cambridge), compatriotul nostru apreciază că din partea lui a fost „un act temerar”, chiar dacă Wittgenstein privea filosofia ca pe o problemă personală, în sensul proprie-i elucidări, fapt care, potrivit unei mărturisri ulterioare, făcea ca fiecare propoziție din această carte să fie „expresia unei suferințe, a unei boli”!

Cum a apărut Tratatul? Născut la Viena pe data de 29 aprilie 1889 (tatăl său, evreu cu origini saxone, era nu numai unul dintre fondatorii industriei siderurgice din Austria, ci și un mare admirator al artei în general, al celei muzicale în special), tânărul Ludwig Josef Johann Wittgenstein dovedește reale aptitudini atât ca interpret la clarinet, cât și pentru matematici, aeronautică și propulsie. Timp de doi ani (1906-1908) urmează la Berlin cursurile Facultății Tehnice, apoi la Manchester (1908-1911) pe cele de inginerie mecanică. Dar, așa cum spuneam mai sus, între timp el prinde gust pentru logica matematică prin intermediul tratatului Principiile matematicii (1903) al lui B. Russell, apoi începe studiul operei lui G. Frege. În 1911 îl vizitează la Jena pe Frege și tot atunci, pentru a putea urma sfatul acestuia cu audierea cursurilor la Cambridge, Wittgenstein abandonează studiile de mecanică, însă va rămâne pasionat de motoare pentru tot restul vieții lui.

După numai doi ani (toamna anului 1913) are loc prima izolare de lume a tânărului Ludwig: se retrage în localitatea norvegiană Skojden, aici își construiește de unul singur o cabană unde se dedică meditației, iar rezultatul meditației se concretizează în această stranie carte, care – din pricina primului război mondial (autorul participă ca voluntar, fiind luat prizonier în 1918 pe frontul din Italia) –apare în limba germană de-abia în 1921, pentru ca anul următor, cu o prefață semnată de B. Russell, să fie tipărită la Londra în limba engleză și în scurt timp să devină una dintre cele mai populare lucrări din filosofia contemporană (până în anul 1968 fusese tradusă în limbile franceză, italiană, spaniolă, rusă, suedeză, daneză, sârbă și chineză) sub numele Tractatus logico-philosophicus, nume sugerat de G.E.Moore.

În pofida succesului înregistrat de tratatul său, Wittgenstein cunoaște după război o perioadă de profundă criză spirituală. Considerându-și încheiată activitatea filosofic-științifică, el – ne înștiințează Al. Surdu în Cuvânt introductiv – „înclină spre viața monahală”, drept urmare „se apucă de studiul evangheliilor și consacră mult timp scrierilor religioase ale lui Tolstoi”. În plan scocial, din 1920 și până în 1926 se mulțumește cu postul de simplu învățător într-un sat, iar din toamna anului 1926 cu acela de ajutor de grădinar la o mănăstire de lângă Viena.

Revine în orașul natal, aici i se retrezește interesul pentru matematici și cercetarea științifică (se pare că hotărâtoare în acest sens a fost audierea în martie 1928 a unei conferințe susținută de matematicianul olandez L.E.J. Brouwer), așa încât se întoarce la Cambridge, unde în anul 1929 își ia doctoratul cu Tratatul și în 1930 este numit fellow la Trinity College.

Urmează a doua perioadă din viața gânditorului, care, la fel ca prima, culminează cu retragerea în Norvegia în anul 1936, unde-și redactează Philosophical Investigations (Cercetări filosofice), lucrare tipărită la Oxford în 1953, adică după moartea autorului (1951).

Cea de-a treia etapă din viața lui Wittgenstein se derulează după 1937, an în care se reîntoarce la Cambridge: în anul 1939 este desemnat succesorul lui Moore la catedra de filosofie, participă la al doilea război mondial ca brancardier la un spital din Londra și, pe urmă, ca laborant la un laborator medical din Newcastle, după război își reia activitatea la catedră, dar în anul 1947 își dă demisia, din nou trăiește izolat la o fermă din Irlanda, apoi – în totală singurătate – într-o locuință pe malul oceanului, efectuează în 1949 o călătorie în Statele Unite, după care, mai înainte de-a fi răpus de cancer, își vizitează rudele la Viena și mai face o călătorie în Norvegia…

Întrucât Ludwig Wittgenstein este genul de filosof care nu poate fi pe deplin înțeles doar din operă (de altminteri o operă restrânsă ca întindere, la cele două tratate deja amintite mai adăugându-se Observații asupra fundamentelor matematicii, carte apărută în anul 1956 la Oxford, în schimb o operă extrem de incitantă prin dezinhibiția cu care autorul ei abordează problematica filosofică), iată motivul pentru care am insistat asupra celor trei etape din viața sa, fiecare dintre ele cu momentul de vârf al recluziunii voluntare și, desigur, cu câștigurile spirituale plămădite în aceste revitalizante solitudini autoimpuse.

Tot ce se poate ca Wittgenstein să-l fi avut ca model pe Nietzsche, filosoful-artist complet lipsit de respect față de cutume și coordonatele cugetării disciplinate, însă sigur este faptul că, în ceea ce-l privește, omul și opera formează o unitate indestructibilă și, tocmai de aceea, mereu vie și provocatoare pentru acela care se apleacă asupra ei.

Aminteam mai sus despre încercarea lui Wittgenstein de a construi un sistem explicativ al lumii pe baza logicii matematice, cu toate că, ne avertizează Al. Surdu, este o certitudine că „diversitatea realității nu poate fi epuizată (reprodusă și construită) numai pe cale logică și cu atât mai puțin numai pe cale logico-matematică”.

În faza de început, adept al idealismului epistemologic schopenhauerian, pe care ulterior l-a abandonat „în favoarea realismului conceptual inspirat de lucrările lui Frege și Russell” (Surdu), se constată că, în deplin acord cu precizarea „logico-filosofic” din titlu, logica este axul tratatului lui Wittgenstein și că interpretarea propoziției este într-o atare măsură tema ei centrală, încât autorul nu ezită să identifice gândirea cu semnul propozițional.

Dar, în istoria cugetării omenești, gândirea a fost identificată și cu alte forme. Astfel, în logica aristotelică sau clasico-tradițională, gândirea (adevărată sau falsă) se exprimă cu ajutorul judecăților (la rândul lor adevărate sau false), care sunt redate prin propoziții. Relația logico-aristotelică dintre judecată și propoziție este următoarea: Orice judecată se exprimă printr-o propoziție, dar nu orice propoziție este o judecată! De pildă, propozițiile interogative, imperative și optative exprimă idei, ca atare pot să fie juste sau injuste. Însă, întrucât nu afirmă și nu neagă ceva despre ceva, ele nu sunt adevărate sau false și, drept urmare, nu sunt judecăți. S (subiectul logic, respectiv obiectul despre care se afirmă sau se neagă ceva) și P (predicatul logic, respectiv noțiunea care reflectă însușirea afirmată sau negată despre obiectul judecății), constituie cei doi termeni ai judecății. Vasăzică, structura judecăților și a propozițiilor din logica aristotelică este de tipul S-P, cratima reprezentând copula (verbul „a fi” numai la modul indicativ), explicit sau subînțeles, fie la forma afirmativă („Toți oamenii sunt muritori”), fie la forma negativă („Unele metale nu sunt radioactive”).

În logica dialectică a lui Hegel, unde judecata, respectiv propoziția, „reprezintă stabilirea determinabilității conceptului” (Surdu), apar forme de tipul „Singularul este general”, „Generalul este singular” etc., fiecare având pretenția că epuizează formele propoziționale și, prin aceasta, gândirea.

Așadar, dacă propoziția tradițional-aristotelică este prin excelență o formă de reflectare, iar cea dialectică o formă de reproducere a realității, propoziția logico-matematică din interpretarea lui Wittgenstein, considerată drept un model al realității, este o formă de modelare. Ca formă de modelare, propoziția este cu adevărat proiecția unui fapt sau a unei stări de lucruri, iar în structura aRb (a în relație cu b) a unei relații dintre obiecte. Dar, ne avertizează din nou Al. Surdu, „aceasta nu însemnă că realitatea se reduce la fapte, că lumea se compune numai din astfel de fapte, indiferent în ce context se afirmă acest lucru”, motiv pentru care lui Wittgenstein i se poate imputa o considerabilă sărăcire a lumii prin omiterea proprietăților și claselor din rândul faptelor, respectiv a relațiilor dintre obiecte și clase și a celor dintre clase de obiecte.

Concepând propoziția ca proiecție sau imagine, aceasta i-a permis cugetătorului nostru ca, „asemenea unui inginer care se uită la o proiecție și vede ceea ce semnifică”, să facă în chip firesc abstracție „de evenimente, întâmplări, procese, în genere de timp, de succesiune, de cauzalitate” (Al. Surdu).

Dar iată ce afirmă, în stilul său cripto-aforistic, însuși autorul despre chestiunile evidențiate mai sus: „Propoziția este o imagine a realității, căci dacă înțeleg propoziția, atunci cunosc situația pe care o reprezintă (4.021), „Propoziția reprezintă descrierea unei stări de lucruri” (4.023), „Credința în relații cauzale este o superstiție” (5.1361).

Însă chiar dacă se admite construcția logico-sistemică a lumii, ea nu poate fi făcută numai dintr-o perspectivă logică, iar din perspectiva celei matematice cu atât mai puțin, lucru cu care Tratatul nu consimte să fie de acord. Dovada în acest sens ne este oferită de însăși filosofia clasică germană, unde relaționalitatea și funcționalitatea formelor de modelare plasează logica matematică în sfera intelectului. Kant era convins că, prin intelect și rațiune pură, este posibilă construcția lumii materiale (natura) și a celei spirituale (arta și morala), domenii cărora le corespund științele naturii, respectiv estetica și etica. Dar în felul acesta (prin limitare la intelect și rațiune pură), Kant omite domeniul dialecticii, ceea ce în chip obligatoriu duce la sărăcirea realului. Filosofia hegeliană a devenirii elimină această carență din kantianism, însă introduce alte limite: izgonește din lume statornicia pentru lipsa sa de interes speculativ și identitatea din gândire și limbaj!

În ceea ce privește Tratatul, în el întâlnim categoria limitelor dorite și a celor nedorite de autor. Prima categorie, devenită unul dintre scopurile de prim rang urmărite în această lucrare, ne este înfățișată în Prefață de către Wittgenstein: „Cartea urmărește, deci, să traseze gândirii o limită, sau, mai degrabă, nu gândirii, cât expresiei gândirii: căci pentru a putea trasa o limită gândirii, ar trebui să putem gândi ambele părți ale acestei limite (ar trebui, deci, să putem gândi ceea ce nu se poate gândi). Limitele vor putea fi trasate, așadar, numai în cadrul limbajului, iar ceea ce se află de cealaltă parte a limitei va fi pur și simplu absurditate”.

A doua categorie de limite, cele nedorite de autor, decurg din structura cărții. În pofida faptului că ea constituie punctul de plecare pentru două curente filosofice (pozitivismul logic și Școala analitică engleză), cartea nefiind adoptată ca atare de nici unul dintre aceste curente și fără ca autorul să adere la vreunul dintre ele, totodată, în pofida interpretărilor contradictorii ale unor teze/afirmații, cărora în acest mod li s-au atribuit semnificații nici măcar bănuite de autor, acesta și-a dat seama că Tratatul trebuie depășit, rolul lui fiind acela de-a oferi cititorului o scară, pe care trebuie s-o arunce după ce s-a urcat, adică „Trebuie să depășească aceste propoziții, apoi vede lumea corect” (6.54). Cu certitudine că ăsta-i motivul pentru care Tratatul se încheie brusc cu cea de-a șaptea propoziție de bază („Despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă”), neurmată ca toate celelalte de propoziții-observații, astfel ea constituindu-se și mai abitir în închiderea care se deschide înspre interpretările ulterioare…

Dacă Wittgenstein caută ca prin Tratat să impună limite gândirii sau, mă rog, limbajului, tot el, prin așa-numitul „act de arătare” (perfect motivabil la nivelul formelor de modelare, dar lipsit de sens în afara lor), încearcă întrucâtva să justifice existența celor ce se situează dincolo de limitele pe care tocmai le-a trasat. Astfel, în propoziția 6.522 ni se spune că „Există fără îndoială inexprimabil” și că acesta se arată, dar nu ni se spune cum se arată, ci doar că „el este elementul mistic”. În schimb, Dumnezeu nu se arată (6.432), dar din moment ce se vorbește despre El, se poate spune. În sfârșit, susținând că „nu se poate spune, ci se arată” (5.62), Wittgenstein consideră că-i corect ceea ce crede solipsistul. Atâta doar, completează Al. Surdu, că modul acesta de a arăta ceea ce nu se poate spune, „pare să încalce însuși fundamentul actului de modelare, căci ceea ce se arată, ar trebui să se vadă și, deci, să fie un obiect sau un fapt, să poată constitui semnificația unui semn sau sensul unei propoziții”.

Cum, vrând-nevrând, Tratatul ne duce pe „tărâmul arid al intelectului pur”, unde se adaugă tăcerea spirituală la izolarea și nemișcarea din lumea obiectuală, iată de ce pentru Wittgenstein există și lucruri din acelea care se arată fără să se vadă.

Dar astfel de afirmații/propoziții surprinzătoare, în familia cărora pot fi incluse și următoarele: „Definiția este o regulă de semne” (4.241), „Probabilitatea este o generalitate” (5.156), „Eica și estetica sunt același lucru” (6.421) și „Voința ca fenomen interesează numai psihologia” (6.423), potrivit logicii Tratatului nu pot fi taxate drept absurde, din moment ce pentru autor sunt absurde doar expresii ca „1 este număr” sau „există numai un zero”, respectiv „există numai un 1” sau „2+2=4 la ora 3” (4.1272).

Despre tautologie și contradicție, cărora le acordă un spațiu generos, el afirmă că nu sunt absurde („aparțin simbolismului, tot așa cum zero aparține simbolismului aritmeticii”) (4.4611), ci că „nu spun nimic”, iar prin aceasta „sunt lipsite de sens” (4.461). Asta nu înseamnă că sunt lipsite și de adevăr: „Adevărul tautologiei este cert, al propoziției probabil, al contradicției imposibil” (4.464).

În final, doar câteva cuvinte despre originala alcătuire a Tratatului. Nota autorului de pe prima pagină ne lămurește „taina” numerotării propozițiilor: „Cifrele din fața propozițiilor indică importanța lor logică, locul pe care îl ocupă în expunerea mea. Propozițiile n.1, n.2, n.3 etc. sunt observații la propoziția n; n.m1, n.m2 etc. sunt observații la propoziția n.m; și așa mai departe”.

Așa cum spuneam mai sus, tema centrală a Tratatului o constituie interpretarea propoziției. Dar nu o propoziție în sens gramatical, ci – ne informează tălmăcitorul – „numai cu sensul propozițional astfel conceput, deci fără a face distincții între subiect și predicat, substantiv și verb etc.”.Cele șapte propoziții de bază nu formează structura lucrării, asta deoarece ele nu pot fi considerate nici măcar titluri de capitole – exprimă numai în parte cuprinsul propozițiilor subordonate, însă contribuie la mascarea structurii clasice a sistemelor tradiționale.

Prima parte (1-2.063) este o ontologie, urmată de o gnoseologie (2.1-2.174), care la rândul ei este urmată de o teorie generală a modelării și de o teorie a modelării logice (2.18-3.05). Cea mai întinsă parte din Tratat revine logicii (3.1- 6.13), după care, cu referiri la matematică și fizică, vine rândul epistemologiei (6.2- 6.3751) și, la urmă, al eticii, esteticii și misticismului (6.4-7).

Dar cum expunerea ideilor în Tratat este nesistematică (simplă transcriere de însemnări disparate, așa cum i-au venit autorului în minte) și cum el nu procedează nici deductiv și nici demonstrativ, ci explicativ, comentatorii au dedus că ontologia (prima parte), în realitate a fost scrisă ultima, ea fiind consecința gnoseologiei, aceasta la rândul ei fiind subordonată direct logicii. Citind lucrarea în ordinea logică→gnoseologie→ontologie, dificultățile de înțelegere se reduc simțitor…

Stilul utilizat de Wittgenstein este unul simplu și concis (considera că trebuie spus în puține cuvinte ceea ce poate fi spus), cel mai adesea criptico-aforistic, fapt care necesită nenumărate explicitări. La aceasta contribuie atât întrebuințarea de către autor a unor termeni neconsacrați și cu semnificații imprecise, termeni pe care chiar el îi considera pseudoconcepte, cât și faptul că anumite chestiuni sunt doar enunțate, prin aceasta lăsându-se cale liberă interpretărilor adesea contradictorii. Vasăzică o simplitate aparentă, doar unele enunțuri și propoziții putând fi înțelese fără o cultură adecvată.

Un alt deziderat urmărit de Wittgenstein a fost claritatea expunerii. Dar insistând cu stilul cripto-aforistic pe linia simplității, autorul compromite claritatea nu numai prin frecventa revenire asupra unora dintre propoziții (de pildă, „Propoziția este o imagine a realității” și „Propoziția arată forma logică a realității”), ci și prin construirea de propoziții obscure.

Sighetu Marmației, George PETROVAI

2-4 mai 2017

„De dialectica” sau începutul discursului semiologic al lui Augustin de Hipona

George PETROVAI

Fiind De dialectica opera de tinerețe a celui ce avea să devină unul dintre cei mai importanți filosofi și teologi creștini și a cărui operă se va constitui în puntea de legătură dintre filosofia antică și cea medievală (după toate probabilitățile, opusculul în discuție a fost scris între anii 387-391, adică în aceeași perioadă când apare opera certă De musica și, ca atare, mai înainte de momentul crucial al convertirii sale la creștinism, fapt care explică absența din micul tratat a oricărei trimiteri sau aluzii la învățăturile creștine), iată de ce m-am ferit ca, pentru această etapă din viața faimosului gânditor și autor, să-i spun, precum catolicii, Sfântul Augustin sau, precum ortodocșii, Fericitul Augustin.

Pesemne că unii cititori se vor întreba de ce în fraza de mai sus am întrebuințat sintagma „operă certă”. Pentru că nu numai că tratatul Principia rhetorices, elaborat în această perioadă, are o autenticitate îndoielnică, dar – ne informează Eugen Munteanu, tălmăcitorul scrierii De dialectica (Editura Humanitas, București, 1991) – înșiși benedictinii maurini, în celebra lor ediție, „includ opusculul în Appendix, printre alte spuria, considerându-l inautentic”. Două sunt motivele pentru care benedictinii pun sub semnul întrebării paternitatea lui Augustin asupra opusculului:

a)În el, așa cum era obiceiul lui Augustin în opere de acest gen, „nu este indicat în mod explicit drumul de la cele corporale către cele spirituale”;

b)Lucrarea nu a fost elaborată sub formă de dialog, adică așa cum Augustin menționează în Retractationes că, în scopul educării fiului său Adeodatus, în tinerețe a scris mai multe lucrări (retorică, muzică etc.), printre care și una , sub formă de dialog, despre dialectică, lucrări care au rămas doar niște fragmente incipiente din vastitatea operelor proiectate.

Dar, ne înștiințează mai departe E. Munteanu, argumentele de factură textuală, filologică și ideatică fac ca astăzi să nu se mai îndoiască nimeni de „certa paternitate a lui Augustin asupra lucrării”: absența indicațiilor privind drumul de la cele corporale către cele spirituale se explică prin caracterul neterminat al lucrării (dovadă că în De musica respectivul aspect este prezentat la urmă), iar faptul că De dialectica nu este un dialog, decurge – așa cum a explicat Augustin în Retractationes – din caracterul de schiță al acestei opere. Însă tonul predominant al discursului, ilustrat prin abundența adresării la persoana a II-a singular, este cela al magistrului către discipolul său, ceea ce face dovada evidentă că, într-adevăr, autorul avea intenția să-i dea forma unui dialog.

În sfârșit, argumentul cel mai concludent în sprijinul paternității este prezența în Capitolul VII a indicației asupra numelui autorului, Augustin folosindu-și propriul nume pentru a arăta modalitățile de impresionare a auditoriului prin semnul verbal: „(…) așa cum, la rostirea numelui Augustinus, cel căruia îi sunt cunoscut se gândește la mine și nimic altceva”.

Pentru corecta încadrare a opuscului De dialectica în sistemul conceptual-semiotic al celui care, alături de Ambrozie, Ieronim și Grigore cel Mare, este considerat unul din cei Patru Părinți ai Bisericii occidentale și a cărui gândire eminamente logică a inrâurit într-un mod copios întreaga cugetare europeană (Descartes, Thomas dAquino, Luther, Calvin etc.), trebuie făcute în prealabil următoarele trei precizări:

1)Fiu al păcatului în tinerețe și mai târziu profesor de retorică, în cele din urmă, ceea ce înseamnă mai înainte de convertire, Augustin se dedică filosofiei, trecând de la maniheism la scepticism (lui îi revine celebra formulare „Dubito ergo cogito” – Mă îndoiesc, deci gândesc, care l-a influențat hotărâtor pe Descartes) și apoi la neoplatonism, școala contemporană cu el. Firește că în aceste condiții propice enciclopedismului și necontenitei desăvârșiri spirituale, tânărul Augustin asimilează în primul rând platonismul și stoicismul din îmbelșugata filosofie antică greacă și, totodată, demonstrează că și-a însușit la perfecție logica aristotelică (în cele zece capitole ale micului tratat De dialectica, el face la tot pasul dovada că stăpânește atât formele logice – silogismul, judecata și noțiunea cu conținutul și sfera ei, respectiv sensul și semnificația cuvântului prin care aceasta este exprimată, cât și operațiile logice, precum ampla și amănunțita clasificare a ambiguităților din capitolele IX și X, dar mai ales definiția: „Dialectica este știința de a purta bine dezbaterile”, „Cuvintele sunt semne ale lucrurilor atunci când își primesc puterea de semnificare de la ele”, „Vis verbi sau ‘puterea de semnificare a cuvântuluieste ceva prin care ne dăm seama de valoarea cuvântului (…) și care impresionează pe ascultător fie prin el însuși, fie prin ceea ce semnifică, fie prin amândouă deopotrivă”, „Omul este un animal rațional muritor”, „Echivocurile sunt noțiuni care nu se pot cuprinde într-o singură definiție în aceeași măsură în care se pot totuși cuprinde într-un singur nume”), astfel încât, din plin înzestrat cu toate cele necesare cugetării inspirate, el se impune nu numai ca „cel mai mare semiotician al Antichității”, iar prin aceasta drept „un precursor direct și imediat al teoriilor moderne ale lui Saussure și Pierce” (Eugen Munteanu), ci și ca gânditorul care în filosofia europeană a făcut trecerea de la timpul ciclic la cel linear-istoric, respectiv ca teologul referențial, care în lucrarea De civitate Dei, identifică Cetatea lui Dumnezeu cu Biserica, drept urmare pledează pentru separarea Statului de Biserică.

2)Dialectica este concepută de către Augustin ca o metadisciplină, care se împarte în cuvinte și semnificații, altfel spus în „lucruri despre care se vorbește și cuvinte prin care se vorbește”. Opusculul în discuție „încearcă delimitarea sferei de interes a dialecticii de cele ale gramaticii și retoricii, cu care se află strâns îmbinată prin obiectul comun, limbajul uman (definit dintr-o perspectivă constant semiotică)” (Munteanu), așa încât cele trei discipline alcătuiesc împreună trivium sau stadiul elementar în sistemul educațional al celor „șapte arte liberale” (gramatica, retorica, dialectica, muzica, geometria, aritmetica, filosofia), sistem imitat după modelul paidetic grecesc și care va funcționa în lumea apuseană încă multă vreme.

3)În cartea a II-a din tratatul De doctrina christiana, filosoful nostru înțelege prin dialectică o preocupare pozitivă din punct de vedere creștin, recomandând/autorizând ca ea să fie utilizată (alături de retorică, științele naturii, știința numerelor și știința definițiilor) în hermeneutica scripturală, o hermeneutică ce respinge astrologia, divinația și alte forme de gândire magică. De asemenea, în De magistro el ne atrage atenția asupra „vanității cercetării pur formale a comportamentului semiotic al omului”, convins fiind că totul s-ar reduce la un joc pueril atunci când scopul suprem al acestei cercetări n-ar fi „găsirea căilor optime spre achiziții filosofice și teologice superioare”. Iată motivul pentru care, ne spune E. Munteanu, prin „interesul aproape obstinat arătat de Augustin studiului semnelor”, teza sa fundamentală „Nicio cunoaștere nu se poate dobândi sau transmite fără a recurge la ajutorul semnelor” este înfiptă în gândirea europeană medievală și modernă „mult mai mult decât ar părea la prima vedere”, dar că el nu cade niciodată în cursa ce-i amenință îndeosebi pe cercetătorii moderni, anume aceea „de a studia semnele în sine, pentru ele însele”.

Cu convingerea nestrămutată că „doctrina conținută și vehiculată de semne este mult mai însemnată decât semnele în sine” (De magistro, IX), totodată puternic influențat de neoplatonism, este întru totul firesc ca în De civitate Dei adevărul să-i apară ca o iluminare divină, iar cunoașterea, acest ultim temei al ființei, să fie condiționată de Dumnezeu. Această concepție, dezvoltată ulterior de Thomas dAquino până la ultimele ei resurse, va deveni clasică în gândirea teologică. Cu completarea că, întrucât este dat și preexistent, adevărul nu se dobândește în mod progresiv, ci „în simultaneitatea iluminării lui noetice”!

Dacă așa stau lucrurile, atunci care este rostul semnelor și de ce Augustin le acordă atâta importanță? Răspunsul la această întrebare, îl aflăm în dialogul De magistro: „Cunoașterea semnelor asigură punctul de plecare din exterior (foris) către interiorul spiritului cunoscător (intus)”.Vasăzică, semnele nu produc cunoaștere, ci doar declanșează mișcarea dinspre exterior către interior. Da, căci „Omul interior” este sediul adevărului, care se exteriorizează prin semne și astfel se lasă cunoscut. Regula este următoarea: Deoarece orice lucru este un semn prin care Dumnezeu vrea să ne învețe ceva (semnele sunt fie naturale, bunăoară așa ca fumul, fie date, precum cuvintele), „toate semnele converg spre acel Magister interior, care singur discerne adevărul de falsitate”.

Această idee devine o adevărată profesiune de credință la preotul și apoi la episcopul din nordul Africii (s-a născut în anul 354 e.n. în fosta provincie romană Numidia și a murit în anul 430), după cum scrie în De Genesi contra Manichaeos („Însăși utilizarea semnelor a fost o consecință a păcatului”, căci dacă înainte de căderea în păcat, omul putea să-L cunoască direct pe Dumnezeu, după aceea semnele i-au fost date omului pentru a putea lua legătura cu El), respectiv în De musica: Instituind comunicarea indirectă prin semne, Dumnezeu a limitat posibilitatea omului de a-i subjuga pe ceilalți.

Deosebit de important pentru concepția și atitudinea umanisto-creștină a lui Augustin este faptul că acesta recunoaște tuturor limbilor „dreptul și capacitatea de a primi mesajul scriptural” (anticii păgâni ignorau toate celelalte limbi în afară de latină și greacă). De altminteri, în amplul tratat De doctrina christiana, care din toate punctele de vedere constituie „o sinteză a concepțiilor sale lingvistice, retorice și filosofice și în care perspectiva semiologică se deschide spre un orizont mai larg” (E. Munteanu), el arată că păcatul trufiei, al cărui semn este Turnul Babel, a avut drept rezultat diversificarea limbilor în urma scindării limbii originare.

Conștient de complexitatea raporturilor dintre semne și cei ce le utilizează, Augustin ajunge la concluzia că trebuie disociată dialectica de retorică, cele două ramuri conexe ale unei metadiscipline concepută și perfect articulată ca doctrină a semnelor.

Apropierea epistemologică dintre dialectică și retorică nu este nouă, deoarece ea se constată atât la stoici cât și în Retorica lui Aristotel. Pe urmele stoicilor (etimologia acestora este subordonată științei definițiilor), Augustin la rândul lui include etimologia în dialectica sa, fapt care se explică prin caracterul pronunțat semiologic al investigațiilor întreprinse. Dar contrar opiniei stoicilor că „nu există cuvânt căruia să nu i se poată da o explicație”, gânditorul nostru crede că „ar fi fără rost să abordăm o astfel de activitate, căci n-am mai termina niciodată” (De dialectica, VI).

Tot așa, în comparație cu Aristotel, filosoful care a acordat o importanță minoră semnelor în raport cu lucrurile desemnate (în Retorica, Stagiritul consideră că „numele sunt imitații, iar vocea cea mai imitativă dintre toate facultățile noastre”), Augustin conferă semnelor demnitate, „singura în măsură să explice succesele epistemologice, precizia terminologică, exactitatea și profunzimea stratificărilor taxonomice, rafinamentul conceptual din speculația scolastică de mai târziu” (E. Munteanu).

Punctul de vedere al lui Ludwig Wittgenstein este că Augustin „descrie un sistem de comunicare; numai că nu tot ceea ce numim limbaj este reprezentat de acest sistem”.

Sighetu Marmației, George PETROVAI

27-28 aprilie 2017

Frumusețea incitant-ermetică și captivant-poetică a daoismului

George PETROVAI
George PETROVAI

Despre daoism am mai scris de câteva ori până acuma (vezi Cap. III din amplul studiu Filosofia chineză, respectiv textul intitulat Taoismul – filosofie și religie de rang imperial). Da, căci filosofia valoroasă se constituie în ghidul rațional-conceptual și moral-atitudinal al omului de pretutindeni, din totdeauna și pentru totdeauna. Cu atât mai mult atunci când vine vorba de gândirea chineză în general, de daoism în special, o filosofie contemporană cu cea antică greacă, ba în anumite privințe chiar devansând cu autoritate prima cugetare sistematică a Europei.
Așa cum arătam în Filosofia chineză, asemănările frapante până la buimăcire dintre cele două mari și distincte capitole ale cugetării universale, nu pot fi explicate acceptabil decât prin prisma sincronismului cultural-artistic, mai bine spus ale inspirației și revelației specifice momentului istoric. Iar când afirm acest lucru, mai am în vedere atât surprinzătoarele coincidențe dintre piramidele faraonice, ziguratele asiro-babiloniene și monumentalele edificii ale aztecilor sau incașilor, cât și formidabilele apropieri dintre mitologia vechilor egipteni și cea polineziană, în ambele credințe astrul zilei fiind zeitatea supremă cu numele de Ra.
Revenind la oile noastre, adică la daoism sau taoism (în limba chineză „d” se citește „t”), încep prezentul text cu următoarele precizări:
1)Pentru Șerban Toader, remarcabilul traducător din chineza veche și comentator al cărții de căpătâi a daoismului, carte atribuită legendarului Lao Zi (traducerea a apărut în limba română în anul 1999 la Editura Științifică, Bibliotheca Orientalis, cu titlul Lao Zi – Cartea despre Tao și virtuțile sale), Dao De Jing este „un poem filosofic neasemuit” și „regele tuturor scripturilor”. Iar pentru Dinu Luca, excepționalul traducător și comentator al acestui poem filosofic (Lao Zi – Cartea despre Dao și putere, cu ilustrări din Zhuang Zi a apărut în anul 1993 la Editura Humanitas), „Dao De Jing a ajuns cel mai tradus text din lume după Biblie, numai în engleză apărând peste o sută de traduceri, aproximări sau parafrazări, cam una la un an și jumătate”. Nu trebuie pierdut din vedere faptul că în anul 1788 ajunge în Europa prima traducere a acestei cărți, ea fiind opera unui misionar englez anonim, că în 1842 Stanislas Julien o traduce în franceză și că Victor von Strauss realizează în anul 1870 prima ei traducere în germană. La noi, ne informează D. Luca, prima traducere (după o versiune franceză, posibil după cea din 1842) datează din 1932, în anii 50 are loc a doua traducere după o versiune rusească (în nici una din cele două cazuri nu este menționat numele traducătorului), iar în anul 1992, cartea este tradusă de Tao Jianwen, Florin Brătilă și Dan Mirahorian.
N.B.: Mulți cărturari sunt de părere că cea mai tradusă carte după Biblie ar fi Imitatio Christi, fabuloasa creație atribuită călugărului Thomas din Kempis, carte apărută în românește sub numele Urmarea lui Hristos
2)Piedicile, ne spune D. Luca, apar în calea traducătorului atât din pricina chinezei clasice (polisemia foarte extinsă a aproape fiecărui cuvânt, pluralitatea de relații gramaticale generate de una și aceeași particulă, numărul mare de variante grafice ale unui singur caracter, totala lipsă de orice punctuație), cât și din pricina textului (aproape incoerent, ambiguu și extrem de concis), fapt pentru care transpunerile în altă limbă sunt simțitor diferite de la un tălnăcitor la altul. Bunăoară, ele sunt lesne sesizabile la Dinu Luca și Șerban Toader încă de la prima din cele 81 de părți ale poemului (capitole pentru primul traducător, versete pentru celălalt). „Astfel/ întru totul lipsit de dorință,/ îi poți contempla ascunzișurile,/ întru totul aflat în dorință,/ îi poți contempla înfățișările” este traducerea lui Dinu Luca, pe când la Șerban Toader, aceeași frază are următoarea alcătuire: „[De aceea], cel ce nu are niciodată dorințe, îi va cuprinde taina, iar cel împovărat de dorințe îi va păzi hotarul [numai]”.
Însuși De, conceptul strâns legat de Dao, mai exact arta sau metoda care-i permite Suveranului „să asigure eficacitatea ritualurilor orientate către perpetuarea corespondențelor cu Cosmosul”, capătă la cei doi traducători români valențe diferite: Dinu Luca optează pentru „Putere” (este adevărat că tot el în Introducere menționează că, având înțelesul de „virtute” în sensul elanului vital bergsonian, conceptul De desemnează spontaneitatea tuturor lucrurilor), pe când Șerban Toader optează cu hotărâre pentru „Virtute”.
3)Neunitară (înglobează maxime, pasaje de sorginte mitică și materiale de proveniență târzie), cartea Dao De Jing, suntem înștiințați de Dinu Luca, „s-a cristalizat pe o perioadă ce se întinde pe parcursul mai multor secole, probabil în perioada 650-350 î.e.n., fiind fixată în scris abia la sfârșitul secolului trei î.e.n.”. Având numele tradițional Lao zi și pe cel canonic Canonul despre Dao și De, sinologii încă nu s-au pus de acord asupra datei la care a avut loc canonizarea textului Dao De Jing, respectiv ridicarea lui la rangul de carte clasică sau canon (jing). Potrivit tradiției, acest lucru s-ar datora împăratului Jing (156-141 î.e.n.) din dinastia Han de Apus (206 î.e.n.-23 e.n.), dar cert este că „denumirea de Dao De Jing a început să fie folosită extensiv abia în timpul dinastiilor Sui (581-618) și Tang (618-907)” (D. Luca).
În Însemnări istorice, marele istoric Sima Qian (145-90 î.e.n.) îi atribuie lui Lao Zi compunerea unui text în două părți, care ulterior au fost numite Dao Jing (Canonul despre Dao), respectiv De Jing (Canonul despre De). Ba mai mult, unii sinologi susțin cu probe destul de credibile că „ordinea în care erau așezate părțile avea o semnificație bine definită”, că, adică, plasarea la început a lui Dao Jing accentua dimensiunea metafizică a textului, dimensiune specifică școlii daoiste, în timp ce așezarea lui De Jing pe prima poziție, specifică școlii legiste, cea care „a preluat din daoism ontologia de care avea nevoie pentru a deveni o filosofie comprehensivă” (D. Luca), sublinia caracterul politic al cărții.
Structurarea textului în 81 de capitole sau versete este atribuită de tradiție lui Heshang Gong, personaj legendar despre care se presupune că ar fi trăit în timpul domniei lui Wen din dinastia Tan (202-157 î.e.n.), unul dintre primii și, totodată, unul dintre cei mai faimoși comentatori ai textului, autorul versiunii ce a circulat printre oamenii de rând. Din secolul al III- lea e.n. ne-au parvenit două variante complete, cea comentată de Heshang Gong și cea comentată de filosoful neodaoist Wang Bi (226-249), a cărui versiune a circulat în mediile literare și oficiale, precum și versiunea incompletă cunoscută cu numele de Xiang’Er.
Și cum „potrivit tradiției cărturărești a Chinei clasice, comentariul ocupă (…) cel puțin o jumătate din economia oricărei ediții la Dao De Jing” (Șerban Toader), iată de ce compatriotul nostru nu se abate de la regulă, ci își susține explicațiile cu suculentele comentarii ale lui Heshang Gong, în vreme ce Dinu Luca, cu un aparat critic-explicativ mult mai dezvoltat, recurge la comentariile lui Wang Bi și ale altor erudiți chinezi și europeni, dar mai cu seamă la subtilitatea și frumusețea nepereche a ilustrărilor din Zhuang zi, cu siguranță „cel mai poetic text al înțelepciunii chineze”.
4)Pentru a putea fi deosebit de daoismul filosofic, ale cărui texte fundamentale sunt, în chip tradițional, Dao De Jing, Zhuang zi și Lie zi, „extrem de sincreticul fenomen” (Luca) ce poartă astăzi numele de daoism religios, se originează în practicile șamanice și divinatorii ale vechilor chinezi, de-abia în secolul al II-lea e.n. el constituindu-se în religie organizată. Nu trebuie omis faptul că, pe lângă adorarea unui mare număr de zeități, inclusiv Lao Zi, în cadrul diverselor secte daoiste se studiază clasicele menționate mai sus și se practică alchimia, precum și complicate exerciții ce vizează longevitatea, ba chiar nemurirea.
Dar ce este în definitiv Dao (Tao)? Chiar din primul verset suntem înștiințați că „Tao poate fi rostit, [însă acesta] nu este Tao cel veșnic. Numele [său] poate fi numit, [însă acesta] nu este numele veșnic”. Iar în Scriptura Liniștii se spune: „Desăvârșitul Tao nu are formă: [el] s-a întrupat în Cer și Pământ; desăvârșitul Tao este nepărtinitor: [el] pune în mișcare Soarele și Luna [deopotrivă]; desăvârșitul Tao nu are nume: [el] hrănește ̕cele zece mii de ființe și lucruri̕ . Eu nu-i cunosc numele – mă străduiesc să-l numesc și îi spun Tao”.
Fac precizarea că prin ̕cele zece mii de ființe și lucruri̕ , în taoism se desemnează infinitatea lumii înconjurătoare (fie – uneori – totalitatea cosmică, fie – alteori – numai ființele vii sau exclusiv ființele umane/poporul) și că Unu indică unitatea, ansamblul. Adică, la fel ca în filosofia antică greacă, el este tot un principiu fundamental-ontologic, dar un principiu mai puțin înzestrat din punct de vedere gnoseologic și axiologic ca Unul grecesc. Raportul dintre Unu și Tao ne este dezvăluit de comentariul lui Heshang Gong din Versetul XIV: „Dacă omul poate pătrunde Unul, ce viețuia la începuturi, se va chema că a înțeles rânduiala lui Tao”. Versetul XVI ne lămurește cum stă treaba cu rânduiala: „Redobândirea vieții” se cheamă rânduială, iar a cunoaște rânduiala se numește „a fi luminat”.
Dar luminat nu poate să fie decât omul smerit, iertător, modest și cumpătat, adică acela care, prin redobândirea naturii primare (xing), pe care Zhuang Zi o consideră egală cu „temelia vieții”, se prezintă înaintea semenilor aidoma lemnului neprelucrat (pu): „̕ Lemn nelucrat̕ vrea să spună ̕trunchi ce n-a fost încă despicat̕ – înlăuntru ascunde spirit, iar pe dinafară este lipsit de strălucire” (Heshang Gong). Acesta, ne spune taoismul, este Omul Sfânt, acel om care dobândește natura lui Tao prin biruirea egoismului și care ascultă sfatul înțeleptului de a se preschimba cu fiecare zi în vid prin alungarea emoțiilor și dorințelor (Versetul XV). Iar următorul verset ne face cunoscut că vidul este „trupul” lui Tao și că Tao este „adevărul ultim, unitatea nediferențiată, nemișcarea și netulburarea”.
Vasăzică, Tao este neființa și originea Universului în calitate de „suflu originar” (Yuan qi), din care s-a zămislit ființa (cuplul Yin-Yang). La rândul lor, Yin și Yang au zămislit „suflul limpede” (Cerul), „suflul tulbure” (pământul) și „suflul îngemănat” care-l caracterizează pe om.
Lao Zi ne dezvăluie în Versetul XL: „Ființele aflate sub Cer se zămislesc din ființă, iar ființa se zămislește din neființă”. Aceasta fiind filiația plăsmuirii, iată de ce Zhuang Zi afirmă în Cap. 22 din scrierea Înțelepciunea călătorește spre nord: „Eu pot să înțeleg că neființa există, dar nu și că neființa nu există”.
Neființa (wu) „nu are formă sau înfățișare, nu are culoare, sunet, gust sau miros, nu are început și sfârșit, nu se află sus sau jos, înăuntru sau afară, nu cunoaște binele sau răul”. Pe scurt, neființa este vidul desăvârșit, fapt pentru care ea nu poate fi numită. Cu toate astea, pentru a-și face cunoscută învățătura, Lao Zi a numit-o Tao!
Neființa (wu) este reprezentată prin simbolul wuji, iar ființa (you) este reprezentată prin simbolul taiji. Întrucât vidul, una din însușirile fundamentale ale lui Tao, ascunde în sine „pivotul nașterilor” (Versetul VI), taiji se naște din wuji și se reîntoarce la wuji. Tao, prin urmare, nu înseamnă inexistență, ci non-manifestare. În plus, neființa atotcuprinzătoare și omnipotentă se cheamă desăvârșita armonie dintre suflurile/principiile Yin și Yang.
Iată, potrivit taoismului, cele zece însușiri esențiale ale lui Tao: vidul (etern și nemărginit, totul purcede de la vid și se reîntoarce la vid), imanența, netulburarea (natura primordială a lui Tao, care în alți termeni se cheamă puritate și nemișcare – puritatea corespunde Cerului, iar nemișcarea corespunde Pământului), nonacțiunea (nu semnifică lipsa acțiunii, pasivitatea sau nihilismul, ci acțiunea desăvârșită, adică aceea care întotdeauna este sortită izbânzii), neîntinarea (Tao este permanent pur), deplinătatea (Tao este etern nepreschimbat), simplitatea (întotdeauna Tao este simplu și firesc), pacea (lipsa dorințelor), blândețea și moliciunea (sub Cer, ceea ce este moale și slab, învinge ceea ce este dur și puternic), nelupta (Tao își desăvârșește lucrarea fără a lupta sau a se împotrivi firii lucrurilor). Când toate aceste însușiri, ne spune Șerban Toader, sunt încorporate în om, ele „poartă numele de virtuți ale lui Tao (De)”!
Dar în Versetul IX ni se aduce la cunoștință că „excesul, lăcomia, preamărirea și trufia sunt potrivnice lui Tao” și că „desfătarea nemăsurată este urmată de-ntristare” (Heshang Gong).
În concluzie, Tao este pretutindeni prezent, de la metoda de guvernare și până la sensul direct de cale sau drum. Zhuang Zi ne asigură că este atât de răspândit, încât „nu e loc în care să nu se afle”, până și „în balegă și scârnă”…
În triada Cer-Pământ-Om, hiba aparține în totalitate omului, îndeosebi atunci când acesta are calitatea de Suveran. Da, căci dacă există un Tao al Cerului și unul al Pământului, se poate vorbi doar de un Tao al Omului Sfânt, singurul în măsură să guverneze eficient și armonios (Versetul XIX: „Cârmuirea desăvârșită se înfăptuiește numai prin mijlocirea lui Tao), altfel spus să procedeze în conformitate cu suprema înțelepciune a Versetului XXV: „Omul să urmeze pilda Pământului, Pământul să urmeze pilda Cerului, Cerul să urmeze pilda lui Tao. Tao lucrează prin el însuși”.
Vasăzică, neîntrerupta punere în corespondență a sferei cosmice cu cea umană se poate realiza numai printr-un Tao al oamenilor, norma etică de origine cosmică, „structurată și manifestă într-un set de atitudini și însușiri pe care numai omul ideal, omul ales, îl stăpânește cu desăvârșire, dar la care fiecare trebuie să aspire” (Dinu Luca).
În final, câteva caracteristici ale gândirii chineze în general, ale taoismului în mod deosebit: laconismul exprimării situează aceste scrieri în vecinătatea ermetismului, de unde tulburătoarea și neîncetata fascinație exercitată asupra cititorului; în locul dialecticii opoziției și conflictului din gândirea europeană, gândirea chineză impune o dialectică a complementarității, în cadrul căreia „Yin și Yang realizează (…) împreună un binom în care paritățile inverse se reunesc, pe baza logicii duale a coexistenței și alternanței” (D. Luca); Dao De Jing ne prezintă două din temele favorite ale taoiștilor: „Coexistența și alternanța contrariilor” și ”Conflictul dintre esență și aparență” sau relativitatea cunoașterii.
Dar iată și câteva cugetări taoiste, realmente irezistibile prin concizie, simplitate, subtilitate și claritatea adevărului pe care-l găzduiesc: „Cine știe nu spune, cine spune nu știe”; „Cine își dă seama de propria prostie e departe de a fi prost, iar cine pricepe că e cu totul dezorientat nu e chiar atât de dezorientat” (Zhuang Zi în lucrarea „Cerul și pământul”); „Un câine nu este bun pentru că știe să latre, iar un om nu este vrednic pentru că e bun de gură” (Zhuang Zi în „Xu Wugui”); „Cel știutor nu se arată învățat, iar cel care se arată învățat nu este știutor” (Versetul LXXXI).
Tot taoiștii ne explică în felul lor fermecător de lapidar ce înseamnă a ști: „A ști dar a te crede neștiutor este cel mai bine; a nu ști dar a te crede atotștiutor este o adevărată boală”.

Sighetu Marmației, George PETROVAI
12-15 martie 2017

Umanismul confucianist și misticismul daoist, cei doi poli între care a oscilat îndelung filosofia chineză

(Partea a VII-a) 9.Neoconfucianismul „Neoconfucianismul”, punctează Kaltenmark, care este echivalentul sintagmei chinezești Dao xue (Știința lui Dao), „acoperă de fapt două curente de gândire destul de distincte”: realismul școlii Rațiunii … Continuă să citești Umanismul confucianist și misticismul daoist, cei doi poli între care a oscilat îndelung filosofia chineză