Cetatea fantastică de pe Solovan

Poza pe care o postez astăzi reprezintă o parte din Solovan, dealul emblematic al Sighetului.  Solovanul învăluit de ceaţa lăptoasă generată de Iza şi aruncată ca un văl al misterelor este imaginea pe care mi-o asociez cel mai des poveştii pe care am auzit-o cu mai mulţi ani în urmă despre fantomatica cetate de pe deal.

Întâmplarea a făcut să întreb un cunoscut dacă a auzit de vestigiile presupusei  cetăţi dacice care se pare că străjuia Sighetul de pe culmea cunoscută sub numele de Dealul Cetăţii şi acesta mi-a relatat că a auzit o bătrână din neamul Feher care locuia, de generaţii  chiar în coasta Solovanului, vorbind despre o cetate, poate chiar despre cetatea care mă interesa. Mi-a explicat cum ajung la ea acasă şi am hotărât să-i fac o vizită cât de curând, dornic să  aflu povestea care individualiza Solovanul printre zecile de dealuri ce înconjoară oraşul ca un laborios sistem de apărare. O poveste, cel puţin pentru mine inedită. Soarta nu a vrut să o întâlnesc pe bătrâna care cunoştea  misterul nerelevat al cetăţii dar discuţia purtată cu interlocutorul meu a schiţat o parte din poveste.

Despre cetate a aflat de la bunica dânsei care a şi dus-o  pe deal şi i-a arătat o movilă  susţinând că este tot ce a mai rămas din imensa zidire din lut şi piatră şi reprezenta de fapt unul dintre stâlpii porţilor de intrare în incintă. Când bunica bătrânei era încă doar o copilă şi păştea oile pe deal poarta marii cetăţi exista încă dar cetatea în sine era doar o amintire, deosebit de vie insă. Porţile erau imense, din fier şi aproape tot anul erau închise. Doar de două ori pe an, primăvara şi toamna,  de marile sărbători,  porţile  cetăţii se deschideau singure pentru o zi, cu un scârţâit lugubru iar de dinăuntru păreau să se audă sunete ciudate care îngânau o melodie, un descântec poate.

Cetatea, chiar dacă nu mai avea ziduri vizibile, era acolo şi în ea sălăşuiau oameni cu puteri magice pe care era bine să nu-i deranjezi de aceea bunica, doar o copilă pe atunci,  era mereu sfătuită de părinţi şi de bătâni să nu lase oile să intre în cetate şi să nu se joace în imediata ei apropiere.

Dar într-o primăvară, absorbită de dansul fluturilor şi îmbătată de parfumul florilor a uitat de oiţe şi acestea s-au apropiat de porţile metalice. Deodată acestea s-au deschis şi oile au năvălit înăuntru, dispărând într-o negură groasă  ridicată din senin. Fetiţa a rămas hipnotizată în faţa porţilor neîndrăznind să păşească înăuntru însă îşi aducea aminte că prin negură păreau să plutească  siluete cu cămeşoaie albe, lungi până la pământ şi o muzică bizară răzbătea ca prin vis până la ea.

Nu mai ştie cât a stat în faţa porţilor dar după o vreme i-au venit toate oile behăind fericite. Iniţial nu a observat nimic ciudat la ele dar când a mângâiat-o pe una, mâna i  s-a albit de făină. Verificând, toate mioarele aveau făină albă pe spate, dovadă clară că în cetate locuiau oameni chiar dacă nu puteau fi văzuţi de localnici şi aceştia doreau astfel să-şi facă cunoscută prezenţa dar şi să le reamintească de interdicţia de a pătrunde în spaţiul sacru al cetăţii.

Povestea misterioasei cetăţi mă face să cred că Solovanul era dealul sacru al vechilor locuitori de la poalele lui,  vestigiile „cetăţii” dacice studiate de arheologi fiind probabil ale unui foarte vechi templu. De altfel, nu cred că Solovanul era vatra unei aşezări timpurii permanente deoarece era dificil de urcat şi coborât pantele lui abrupte pentru a ajunge la platoul mănos, pretabil pentru agricultură ori creşterea animalelor, delimitat de cele trei ape marmaţiene: Iza, Tisa şi Ronişoara. Mai degrabă rolul de aşezare permanentă putea reveni Dobăieşului, un deal mai domol şi mai apropiat de resursele vitale, ferit totuşi de a fi descoperit de la mare distanţă datorită amplasamentului strategic şi pădurilor ce străjuiau probabil arealul locuit.

Relatarea conform căreia porţile se deschideau cu ocazia marilor sărbători creştine de primăvară şi de toamnă cred că ascunde prezenţa unui cult solar/agrar semnificând  marile prefaceri ale naturii în cele două anotimpuri. Probabil că relatări similare, mai amănunţite poate decât ceea ce am reuşit eu  să culeg, ar fi de natură să contribuie la o mai substanţială cunoaştere şi înţelegere  a vechilor populaţii ce au trait pe aceste meleaguri cu mii de ani în urmă.