Pornesc din Ţara Mureşului, călător cu paşi uşor timizi şi-mi iau din marama de nord a ţării, prima rostire, ca să pot trece în Ţara Maramureşului.
După ce îmi potrivesc paşii cu ritmul prăvălirii dinspre iarnă îmi iau picioarele la spinare şi pornesc spre oameni şi locuri, spre ape de început curgătoare şi spre pământurile care, cândva, se vor desface-n amintiri. Doar aşa îmi voi putea umple desaga de călător cu drumuri şi lumi tainice.
La subsioară duc mirări şi neastâmpăr. În braţe port o cruce vegheată de porumbei călăuzitori pentru că ştiu că acolo unde voi merge este un alt tărâm, o altă zare şi o altă legănare.
În Ţara Maramureşului nu se poate ajunge oricum. Trebuie să înveţi tăcerea pământului, glasul ploilor, poveştile din ascunzişul pădurii, neliniştea pietrelor ajunse în râuri, freamătul busuiocului din grădini, drumul melcilor spre veşnicie, clipele din rugăciunile nopţii şi liniştea albastră a cerului.
Doar aşa poţi înţelege vatra locurilor, cântărind în balanţa bunătăţii şi a sfinţeniei, viaţa, care face rotocolul vremii, într-o mărturisire de pătrundere a gândului curat şi a basmului care trece din „a fost odată ca niciodată”, în este…aici, ca niciodată…sau ca întotdeauna.
Mai întâi aştept să-mi mărturisesc păcatele pentru că nu poţi păşi altfel în locul în care se poate atinge cerul. Învăţ să fac pâine de casă şi să strivesc struguri pentru împărtăşania care-mi îngenunchează nepătrunsul. Îmi fac cruce cu mâna celor ce pot atinge creştetul luminii, lumină ieşită la vedere, poposind pe pragul fiecărei case.
Şi ajung…şi merg…şi tot merg…
După neobositele cărări de la margine de hotar ale satului maramureşean mi-am aşezat ostoirea pe un vechi trunchi de copac, ce-şi măsoară statornicia prin semnele de vânt, ploaie şi trecere, îngăduite de timp. Aici, odihna şi munca locuiesc pe aceeaşi cărare. Din palma hotarului muncit se poate adulmeca truda iar din căuşul duminicii se soarbe liniştea înrâuratelor gânduri.
Simt că mă-nvăluie într-o maramă de poveste, ocrotitor, o mână care a atins clopotul, o mână cu degetele care se alungesc pentru a atinge fruntea Golgotei, aplecată spre Duminica ce trece prin Vinerea Mare.
Aici, oamenii aşteaptă o rânduială fără arginţi, aici se ascultă vremea, aici se strânge durerea cântecului necântat, aici se înţelege neînflorirea florii, aici cocoşul îşi aşteaptă cântecul în blidul din grindă, aici se prăvălesc în poeme nescrise chipurile strămoşilor, aici ploile bune vor şterge răul, aici vorbele nevorbite se prefac în înţelesuri, aici marginea de zi poate să răstoarne lumea.
Nimic nu se pierde şi nimic nu aşteaptă. Timpul, poposind la poarta înţelepciunii caută cheia de lemn încrustată cu rozetă pentru a deschide cu mlădiţa de gând speranţa, nădejdea şi psalmul din şoapta blândă a Luminii.
În Ţara Maramureşului, dorul nu are hotar. Sub fiecare fir de iarbă este un umblet şi va răspunde mereu câte un soldat plecat, al cărui glas veghează la fiecare început de veşnicie sau câte un străbun, într-un ceas de smerenie, pentru a întregi istoria neamului. Stau şi privesc veşnicia, care, aşa cum spunea un mare poet „e la ea acasă”.
Deja mi-e dor! Mi-e dor de dorul de păduri, cărări, ape, dimineţi, oameni, poveşti, duminici şi dor de ducă.
Mai caut şi tresalt a bucurie atinsă de îngerul locului care-mi arată drumul spre fântâna care s-a întors acasă. Şi din ochiul ei izvorăşte liniştea, rugăciunea şi binecuvântarea.
M-am întors.
Şi e atât de bine!
Tata îşi bătea coasa
pînă cînd se tocea muntele.
După ce tăia capul şarpelui,
lăsa iarba la dospit
şi făcea adăpost mestecenilor,
apoi pleca să cînte,
jertfindu-şi silabele
în Glasul lui Dumnezeu.
Mama gătea merinde
cu sfîntă sare,
pentru toate amiezile noastre
şi apoi…tăcea.
Îşi purta cîntecul
ascuns în flori
şi aşeza mere
sub tălpile pămîntului.
Din cînd în cînd
uda rădăcinile răchitei
cu lacrima rugăciunii
rămasă de la vremea Liturghiei.
Din locul acela rotund,
cu adînc de binecuvîntare ,
dacă pleci,
te vei întoarce
la Înviere.
Despre M a r a m u r e s 