INCURSIUNE ÎN BAIA MARE DE ALTĂDATĂ
Vrăjitoarea Nancsi
Era prin anul 1963. Pe vremea aceia eram student. În cadrul facultăţii aveam un curs de folclor. Cum folclorul mă pasiona de pe atunci şi începusem să adun material din gura ţăranilor, un frate mai mare Gheorghe mă atenţionează că are o vecină mare vrăjitoare, pe mătuşa Nancsi, care locuia pe strada Mărăşeşti. L-am informat de îndată pe profesorul meu de folclor Dumitru Pop.
Aflând de la fratele meu că bătrâna vrăjitoare ştie şi face multe, ba pe deasupra are şi multe cliente, zilnic, profesorul m-a sfătuit să o cercetez de îndată. M-a sfătuit să fiu discret, să mă dau şi eu client, să mă apropiu cât mai mult de ea, să-i intru pe sub piele ca să o pot descoase şi cerceta pe bază de observaţie directă.
O chema Anastasia, dar se maghiarizase un pic şi-i plăcea să amestece cuvinte ungureşti în vorbirea sa ţărănească, pitorească. Îşi pierduse un picior într-un accident, care i-a fost amputat şi purta proteză. Asta nu o împiedica să meargă noaptea câţiva kilometri până la cimitir, căci la ea unele vrăjuri asociau necromanţia. Era o femeie foarte cumsecade, blândă, de cea mai mare omenie şi primitoare. Această calitate o făcea să aibă priză la clienţi. Pe deasupra era o gospodină pricepută în prepararea de compoturi, gemuri şi dulceţuri. O cameră de locuit, din casa ei cam mică, o făcuse cămară şi era plină de astfel de bunătăţi. Nimeni nu prepara ca ea şi nimeni nu ştia câte feluri de dulceţuri şi gemuri prepara. Cămara ei îţi lua ochii cu borcanele multicolore. Nancsi neni, cum i se zicea, era bucuroasă să-şi servească oaspeţii care-i treceau pragul casei cu astfel de bunătăţi, dar mai ales pe clientele ei le servea cu prioritate, cu multă amabilitate pentru a le atrage. Zâcea că are o sută de ani, dar nu era aşa bătrână, cum se ţinea ea.
Când m-am prezentat în casa ei, m-am dat client spunându-i că m-a părăsit drăguţa şi mi-a suflat-o altul. Am întrebat-o dacă poate face ceva ca să o redobândesc. Mi-a răspuns în ungureşte „De hoghy nem” (cum să nu). M-a servit cu dulceaţă de zmeură şi compot de mure, alese de mine. Apoi într-o cămăruţă mi-o arătat ustensilele, multe la număr. Ustensile obişnuite pentru oricare vrăjitoare, cele pe care le folosea mai des: mătură părăsită, botă cu care a despărţit un şarpe de o broască, gâltanul de lup le ţinea la streşina casei sale, care era învelită cu paie. În recuzita ei am descoperit sul de război, cuţit de teacă cu plăsele de mai multe culori, iţe şi spată părăsite de la război, coarne de berbec, piele de şarpe năpârlit, topor, secere părăsită, oală de lut de făcut vrăjuri, rară în recuzita vrăjitoarelor, etc.
Când i-am spus că multe scule ai, tuşă Nancsi, mi-a răspuns:
-Multe dară că multe ştiu şi trebuie să fac io şi dracu’, că bag sama că năcazurile tăte le face dracu’. Ş-apoi tare multe vin la mine să le lecuiesc. Hai să mai mâncăm un compot până mai vine oarece clientă.
Şi nu trece mult până când o babă grasă, scundă, şchioapă de un picior o strigă tare de afară:
-Nancsi neni, Nancsi neni! Viu la mneta că-i bai.
-Nu-i niciun bai, gurucă, vină în casă, că tăte baiurile le ştii tomni baba Nancsi.
Femeia intră în casă, o serveşte şi pe ea cu o dulceaţă şi o întreabă:
-Ce-i băiucu?
-Apoi, Nancsi neni, tare mă sfădesc cu o vecină şi de tare multă, multă vreme. Fă bine şi fă ceva că ştiu că mneta poţi tomni orice. Că ştii şi toaca-n ceri cum stă.
Baba Nancsi scoate repede oala de făcut vrăjuri, o oală destul de mare, de lut, asemănătoare cu cea de fiert sarmale, prevăzută cu găuri pe toată suprafaţa. Bagă în ea cârpe, apoi o bagă în sobă. Ia cleştele de la sobă, scociorăşte în oală şi descântă: Foc, focuţule, / Fă-te şarpe balaur, / Du-te la Anuţa, / Nu-i da stare şi alinare, / Până la Mărie a vini, / Cu Mărie mâna a da / Şi cu Mărie s-a-mpăca.” După ce repetă descântecul de nouă ori, baba Nancsi scoate oala din sobă şi o duce afară, în vreme ce continuă descântecul. Apoi vine în casă, scoate o „racată” (lacăt) mare cât o taşcă, cum erau înainte pă temniţ’. Bagă o cheie mare la mijloc, apoi inchide şi deschide racata care făcea un zgomot „clanţ, clanţ”. Când o închidea, baba descânta: „Io nu-ncui racata, / Că încui gura Anuţî, / La ié să nu să ducă, / La Mărie să-i tignească / Şi laolaltă să nu să sfădească. / Aşé cum încui io racata, / Aşé să-i încuie Dumnezo gura la Anuţa. / La Mărie, în odoru’ ii să-i tignească / Şi cu vecina să nu să mai sfădească.” Apoi baba încheie: „No, gurucă, du-te acasă, că bine a fi şi nu ti-i mai sfădi cu ie în veci.”
-No, cât a fi plata, Nancsi neni?
-Cât îi vré, gurucă. I-a dat ceva bănuţ’ şi alimente: groştior, ouă, brânză de vaci, slănină.
Într-o altă zi, până ce mâncăm deliciosul compot de zmeură, vine un bărbat în floarea vârstei. Dă bună ziua şi-i spune:
-Nancsi neni, am un mare bai. Nu pot face la femeie. Ştii ceva, poţ’ face ceva?
Baba răspunde:
-De hoghi nu. Ce nu şti baba face. Ce nu poate dracu’, face baba. Baba scoate cărţile tarot, legate într-o basma, îi dă să tragă câte-o carte, de trei ori la bărbat, le înşiră pe masă şi-i spune că-i legat. Baba îi dă o peteică înnodată cu nouă noduri şi-i spune să o lege între picioare, dezbrăcat şi să treacă pântr-o vale. Şi până să treacă valea să întoarcă câte-o piatră şi când întoarce piatra să desfacă câte un nod de la peteică şi să descânte el: „Aşé să-m’ vie puterea în boarşele (testicule) mele, / Cum trece apa pă vale / Şi cum trec io pă cărare, / Până-n răsărit de soare, / Până-n prânzu’ cel mai mare.” Baba îi mai spune că dăcă „nu ţ-a vini puterea, să vii la mine iară, că ţ-oi da să sui on car pă vârvu’ şurii şi acolo să-l desfaci pă bucăţi.” Omul plăteşte, îşi scrie descântecul pe-o hârtie cu plăibazu’ babii, să uită lung la ea şi zâce:
-Oare mi-a fi de folos? Baba îl linişteşte:
-Du-te, gurucă, că am mai tomnit io de-aiestea. Îi face de-i gândi că nu eşti tu.
Într-o zi vine o femeie foarte agitată, care nici să şadă pe loc nu avea stare. Baba o întreabă:
-Da, ce-i cu ’mneta? Gândeşti că eşti cu „cuştiriţă” (neastâmpăr). Femeia îi spune:
-Nancsi neni, tare mult bé bărbatu’ meu şi după ce să-mbată s-apucă de bătut. Şi am mâncat atâta bătaie de aceie soră cu moartea. Baba iute scoate dintr-o ladă o „şcotuie” (cutie) şi din ea o piele de şarpe năpârlit. Strecoară horincă prin piele şi o sfătuieşte să pună băutura în sticla din care bé bărbatu’. În timp ce o strecoară baba şi descântă: „Tu, şerpe, laur-balaur, / Du-te, la Ion, / Cu limbile-l muşcă, / Cu coada-l împuşcă, / Să nu mai poată bé, / Marie să să hodinească / Şi în pace cu bărbatu’ să trăiască.”
Într-o zi, pe când mâncam deliciosul compot de vişine, intră în casa vrăjitoarei Nancsi o tânără frumoasă, tare supărată. Începe să plângă şi baba o întreabă:
-No, ce-i băiucu’, ce-ai păţât, gurucă? Nu plânge că baba pă tăte le tomneşte.
-Am fost logodită, da’ mi-a luat drăguţu’. Ce să mă ştiu face?
-No, nu-i bai, că fac io ce trebe şi bine a fi. Da unde şede cu ié?
-La Valea Borcutului.
-No, c-om mere acolo cu caru’, io m-oi face că am de vândut neşte haine, oi băga bota cu care am despărţât şarpele de broască pă mânecă şi gâltanu’ de lup la sân ş-oi trece pântre ii şi când n-a vidé nimeni oi sufla în gâltanu’ de lup ş-apoi despărţâţ or fi, pă veci ş-a vini iară la tine.
Fecioru’ a fost luat în armată după aceia. Şi acolo s-o însurat, da’ n-o stat cu femeia şi-o vinit înapoi la fosta drăguţă. S-o luat şi treaba o fost tomnită. I-o luat fata on cadou fain şi i l-o adus de zua ei.
Într-o altă zi, tot povestind cu vrăjitoarea, a intrat în casa babii un ofiţer. I-a spus că de la o vreme, cum este el tot plecat cu oastea, visează că nevasta lui ar umbla cu altu’.
-Oi cota în cărţ’ tomna amu şi om vidé ce zâc cărţâle. Baba scoate bocceluţa cu cărţâle, îi dă să tragă cu mâna dreaptă de tri ori şi-i spune, după ce înşiră cărţâle pă masă.
-Nevasta mnetale nu are pă nimeni, dar se arată aici că-i sta lângă sicriu’ ii, că-i moartă. Fugi repede acasă că trebe făcută înmormântarea.
Ofiţerul se-nfurie. Pune mâna pe cleştele de la sobă şi se răsteşte la babă:
-Când ţ-oi trage două, aici te lăs lată. Cum să moară nevasta mea?
-Du-te acasă repede şi vezi şi apoi om vorovi.
Ofiţerul se duce la Oradea, că era la grăniceri în Baia Mare. Şi stupoare … acasă îşi găseşte soţia moartă. Ce se întâmplase? Femeia fierbea rufe într-o căldare mare. Pirostriile se înclinaseră, un picior intrase în pământ. Femeia vrând să ridice şi să îndrepte pirostriile a răsturnat căldarea peste ea. Şi a murit opărită şi sufocată de rufele căzute peste ea. După înmormântare ofiţerul a mers la babă cu un cadou şi i-a mulţumit. Iar baba, primind cadoul, i-a spus:
-Văzut-ai, domnu’ ofiţer? Mai, mai să mă baţi. Amu vezi că io nu umblu cu minciuni, că îi spui drept la om, aşe cum îmi ajută şi mie Dumnezău la ce fac. Şi la alţî cu necazuri le-am spus, da numa’ drept.
Într-o altă zi intră la bătrâna o tânără nevastă, pe faţa căreia se citea multă suferinţă. I-a povestit babii că o părăsise soţul, care şi-a aflat o altă nevastă. Cum era din vecini, cealaltă soţie a fostului soţ o tot necăjea. Dădea cu pietre după ea, îi omora găinile, ba şi câinele i l-o omorât. Baba o linişteşte.
-Cu asta nu-i rând, numa’ aruncată în moarte. Pândeşte-o pă unde calcă, ié lut din urmele ii ş-apoi adă-l la mine, că ştiu io ce trebe să fac. Baba a făcut un chip de lut în formă de femeie, în care a împlântat apoi ace mari şi cuie, în vreme ce a descântat: „Rahila, să nu mai vieţuiască, / La casa ii să nu mai trăiască.”
S-a întâmplat ca iarna să aibă mult gheţuş la fântână. Şi când a mers să scoată apă, cum era câşiţa joasă, a căzut cu capu-n jos, în fântână şi a murit. Şi apoi femeia rivală a avut tihnă şi odihnă.
@Pamfil Bilţiu
Despre M a r a m u r e s 