Etichetă: pamfil biltiu

INCURSIUNE ÎN BAIA MARE DE ALTĂDATĂ- Vrăjitoarea Nancsi

INCURSIUNE ÎN BAIA MARE DE ALTĂDATĂSONY DSC
Vrăjitoarea Nancsi

Era prin anul 1963. Pe vremea aceia eram student. În cadrul facultăţii aveam un curs de folclor. Cum folclorul mă pasiona de pe atunci şi începusem să adun material din gura ţăranilor, un frate mai mare Gheorghe mă atenţionează că are o vecină mare vrăjitoare, pe mătuşa Nancsi, care locuia pe strada Mărăşeşti. L-am informat de îndată pe profesorul meu de folclor Dumitru Pop.

Aflând de la fratele meu că bătrâna vrăjitoare ştie şi face multe, ba pe deasupra are şi multe cliente, zilnic, profesorul m-a sfătuit să o cercetez de îndată. M-a sfătuit să fiu discret, să mă dau şi eu client, să mă apropiu cât mai mult de ea, să-i intru pe sub piele ca să o pot descoase şi cerceta pe bază de observaţie directă.
O chema Anastasia, dar se maghiarizase un pic şi-i plăcea să amestece cuvinte ungureşti în vorbirea sa ţărănească, pitorească. Îşi pierduse un picior într-un accident, care i-a fost amputat şi purta proteză. Asta nu o împiedica să meargă noaptea câţiva kilometri până la cimitir, căci la ea unele vrăjuri asociau necromanţia. Era o femeie foarte cumsecade, blândă, de cea mai mare omenie şi primitoare. Această calitate o făcea să aibă priză la clienţi. Pe deasupra era o gospodină pricepută în prepararea de compoturi, gemuri şi dulceţuri. O cameră de locuit, din casa ei cam mică, o făcuse cămară şi era plină de astfel de bunătăţi. Nimeni nu prepara ca ea şi nimeni nu ştia câte feluri de dulceţuri şi gemuri prepara. Cămara ei îţi lua ochii cu borcanele multicolore. Nancsi neni, cum i se zicea, era bucuroasă să-şi servească oaspeţii care-i treceau pragul casei cu astfel de bunătăţi, dar mai ales pe clientele ei le servea cu prioritate, cu multă amabilitate pentru a le atrage. Zâcea că are o sută de ani, dar nu era aşa bătrână, cum se ţinea ea.
Când m-am prezentat în casa ei, m-am dat client spunându-i că m-a părăsit drăguţa şi mi-a suflat-o altul. Am întrebat-o dacă poate face ceva ca să o redobândesc. Mi-a răspuns în ungureşte „De hoghy nem” (cum să nu). M-a servit cu dulceaţă de zmeură şi compot de mure, alese de mine. Apoi într-o cămăruţă mi-o arătat ustensilele, multe la număr. Ustensile obişnuite pentru oricare vrăjitoare, cele pe care le folosea mai des: mătură părăsită, botă cu care a despărţit un şarpe de o broască, gâltanul de lup le ţinea la streşina casei sale, care era învelită cu paie. În recuzita ei am descoperit sul de război, cuţit de teacă cu plăsele de mai multe culori, iţe şi spată părăsite de la război, coarne de berbec, piele de şarpe năpârlit, topor, secere părăsită, oală de lut de făcut vrăjuri, rară în recuzita vrăjitoarelor, etc.
Când i-am spus că multe scule ai, tuşă Nancsi, mi-a răspuns:
-Multe dară că multe ştiu şi trebuie să fac io şi dracu’, că bag sama că năcazurile tăte le face dracu’. Ş-apoi tare multe vin la mine să le lecuiesc. Hai să mai mâncăm un compot până mai vine oarece clientă.
Şi nu trece mult până când o babă grasă, scundă, şchioapă de un picior o strigă tare de afară:
-Nancsi neni, Nancsi neni! Viu la mneta că-i bai.
-Nu-i niciun bai, gurucă, vină în casă, că tăte baiurile le ştii tomni baba Nancsi.
Femeia intră în casă, o serveşte şi pe ea cu o dulceaţă şi o întreabă:
-Ce-i băiucu?
-Apoi, Nancsi neni, tare mă sfădesc cu o vecină şi de tare multă, multă vreme. Fă bine şi fă ceva că ştiu că mneta poţi tomni orice. Că ştii şi toaca-n ceri cum stă.
Baba Nancsi scoate repede oala de făcut vrăjuri, o oală destul de mare, de lut, asemănătoare cu cea de fiert sarmale, prevăzută cu găuri pe toată suprafaţa. Bagă în ea cârpe, apoi o bagă în sobă. Ia cleştele de la sobă, scociorăşte în oală şi descântă: Foc, focuţule, / Fă-te şarpe balaur, / Du-te la Anuţa, / Nu-i da stare şi alinare, / Până la Mărie a vini, / Cu Mărie mâna a da / Şi cu Mărie s-a-mpăca.” După ce repetă descântecul de nouă ori, baba Nancsi scoate oala din sobă şi o duce afară, în vreme ce continuă descântecul. Apoi vine în casă, scoate o „racată” (lacăt) mare cât o taşcă, cum erau înainte pă temniţ’. Bagă o cheie mare la mijloc, apoi inchide şi deschide racata care făcea un zgomot „clanţ, clanţ”. Când o închidea, baba descânta: „Io nu-ncui racata, / Că încui gura Anuţî, / La ié să nu să ducă, / La Mărie să-i tignească / Şi laolaltă să nu să sfădească. / Aşé cum încui io racata, / Aşé să-i încuie Dumnezo gura la Anuţa. / La Mărie, în odoru’ ii să-i tignească / Şi cu vecina să nu să mai sfădească.” Apoi baba încheie: „No, gurucă, du-te acasă, că bine a fi şi nu ti-i mai sfădi cu ie în veci.”
-No, cât a fi plata, Nancsi neni?
-Cât îi vré, gurucă. I-a dat ceva bănuţ’ şi alimente: groştior, ouă, brânză de vaci, slănină.
Într-o altă zi, până ce mâncăm deliciosul compot de zmeură, vine un bărbat în floarea vârstei. Dă bună ziua şi-i spune:
-Nancsi neni, am un mare bai. Nu pot face la femeie. Ştii ceva, poţ’ face ceva?
Baba răspunde:
-De hoghi nu. Ce nu şti baba face. Ce nu poate dracu’, face baba. Baba scoate cărţile tarot, legate într-o basma, îi dă să tragă câte-o carte, de trei ori la bărbat, le înşiră pe masă şi-i spune că-i legat. Baba îi dă o peteică înnodată cu nouă noduri şi-i spune să o lege între picioare, dezbrăcat şi să treacă pântr-o vale. Şi până să treacă valea să întoarcă câte-o piatră şi când întoarce piatra să desfacă câte un nod de la peteică şi să descânte el: „Aşé să-m’ vie puterea în boarşele (testicule) mele, / Cum trece apa pă vale / Şi cum trec io pă cărare, / Până-n răsărit de soare, / Până-n prânzu’ cel mai mare.” Baba îi mai spune că dăcă „nu ţ-a vini puterea, să vii la mine iară, că ţ-oi da să sui on car pă vârvu’ şurii şi acolo să-l desfaci pă bucăţi.” Omul plăteşte, îşi scrie descântecul pe-o hârtie cu plăibazu’ babii, să uită lung la ea şi zâce:
-Oare mi-a fi de folos? Baba îl linişteşte:
-Du-te, gurucă, că am mai tomnit io de-aiestea. Îi face de-i gândi că nu eşti tu.
Într-o zi vine o femeie foarte agitată, care nici să şadă pe loc nu avea stare. Baba o întreabă:
-Da, ce-i cu ’mneta? Gândeşti că eşti cu „cuştiriţă” (neastâmpăr). Femeia îi spune:
-Nancsi neni, tare mult bé bărbatu’ meu şi după ce să-mbată s-apucă de bătut. Şi am mâncat atâta bătaie de aceie soră cu moartea. Baba iute scoate dintr-o ladă o „şcotuie” (cutie) şi din ea o piele de şarpe năpârlit. Strecoară horincă prin piele şi o sfătuieşte să pună băutura în sticla din care bé bărbatu’. În timp ce o strecoară baba şi descântă: „Tu, şerpe, laur-balaur, / Du-te, la Ion, / Cu limbile-l muşcă, / Cu coada-l împuşcă, / Să nu mai poată bé, / Marie să să hodinească / Şi în pace cu bărbatu’ să trăiască.”
Într-o zi, pe când mâncam deliciosul compot de vişine, intră în casa vrăjitoarei Nancsi o tânără frumoasă, tare supărată. Începe să plângă şi baba o întreabă:
-No, ce-i băiucu’, ce-ai păţât, gurucă? Nu plânge că baba pă tăte le tomneşte.
-Am fost logodită, da’ mi-a luat drăguţu’. Ce să mă ştiu face?
-No, nu-i bai, că fac io ce trebe şi bine a fi. Da unde şede cu ié?
-La Valea Borcutului.
-No, c-om mere acolo cu caru’, io m-oi face că am de vândut neşte haine, oi băga bota cu care am despărţât şarpele de broască pă mânecă şi gâltanu’ de lup la sân ş-oi trece pântre ii şi când n-a vidé nimeni oi sufla în gâltanu’ de lup ş-apoi despărţâţ or fi, pă veci ş-a vini iară la tine.
Fecioru’ a fost luat în armată după aceia. Şi acolo s-o însurat, da’ n-o stat cu femeia şi-o vinit înapoi la fosta drăguţă. S-o luat şi treaba o fost tomnită. I-o luat fata on cadou fain şi i l-o adus de zua ei.
Într-o altă zi, tot povestind cu vrăjitoarea, a intrat în casa babii un ofiţer. I-a spus că de la o vreme, cum este el tot plecat cu oastea, visează că nevasta lui ar umbla cu altu’.
-Oi cota în cărţ’ tomna amu şi om vidé ce zâc cărţâle. Baba scoate bocceluţa cu cărţâle, îi dă să tragă cu mâna dreaptă de tri ori şi-i spune, după ce înşiră cărţâle pă masă.
-Nevasta mnetale nu are pă nimeni, dar se arată aici că-i sta lângă sicriu’ ii, că-i moartă. Fugi repede acasă că trebe făcută înmormântarea.
Ofiţerul se-nfurie. Pune mâna pe cleştele de la sobă şi se răsteşte la babă:
-Când ţ-oi trage două, aici te lăs lată. Cum să moară nevasta mea?
-Du-te acasă repede şi vezi şi apoi om vorovi.
Ofiţerul se duce la Oradea, că era la grăniceri în Baia Mare. Şi stupoare … acasă îşi găseşte soţia moartă. Ce se întâmplase? Femeia fierbea rufe într-o căldare mare. Pirostriile se înclinaseră, un picior intrase în pământ. Femeia vrând să ridice şi să îndrepte pirostriile a răsturnat căldarea peste ea. Şi a murit opărită şi sufocată de rufele căzute peste ea. După înmormântare ofiţerul a mers la babă cu un cadou şi i-a mulţumit. Iar baba, primind cadoul, i-a spus:
-Văzut-ai, domnu’ ofiţer? Mai, mai să mă baţi. Amu vezi că io nu umblu cu minciuni, că îi spui drept la om, aşe cum îmi ajută şi mie Dumnezău la ce fac. Şi la alţî cu necazuri le-am spus, da numa’ drept.
Într-o altă zi intră la bătrâna o tânără nevastă, pe faţa căreia se citea multă suferinţă. I-a povestit babii că o părăsise soţul, care şi-a aflat o altă nevastă. Cum era din vecini, cealaltă soţie a fostului soţ o tot necăjea. Dădea cu pietre după ea, îi omora găinile, ba şi câinele i l-o omorât. Baba o linişteşte.
-Cu asta nu-i rând, numa’ aruncată în moarte. Pândeşte-o pă unde calcă, ié lut din urmele ii ş-apoi adă-l la mine, că ştiu io ce trebe să fac. Baba a făcut un chip de lut în formă de femeie, în care a împlântat apoi ace mari şi cuie, în vreme ce a descântat: „Rahila, să nu mai vieţuiască, / La casa ii să nu mai trăiască.”
S-a întâmplat ca iarna să aibă mult gheţuş la fântână. Şi când a mers să scoată apă, cum era câşiţa joasă, a căzut cu capu-n jos, în fântână şi a murit. Şi apoi femeia rivală a avut tihnă şi odihnă.

@Pamfil Bilţiu

AMINTIRI DIN VIAŢA NOASTRĂ DE CERCETĂTORI

AMINTIRI DIN VIAŢA NOASTRĂ DE CERCETĂTORI

A fi cercetător de teren înseamnă a parcurge spaţii şi a trăi evenimente, întâmplări, alături de oameni simpli, alături de oameni frumoşi, care te fac să te întorci şi să rememorezi file ale acestei vieţi.
Eram în Ţara Lăpuşului. Un performer cu suflet bun, văzându-mă cu aparate grele după mine, mi-a împrumutat un cal mare şi frumos. Mi-a spus că mă duce el oriunde, iar până îmi fac treaba să-l leg de gard şi să-i pun traista cu merinde ce-o avea legată la gât. N-am apucat să merg decât vreo câteva sute de metri, că la un hop, când a călcat într-un şanţ, am alunecat de pe cal, jos. Nu m-am lovit, dar să mai încalec nici vorbă să mai pot. Am luat calul de căpăstru şi m-am dus către performerii programaţi pentru a-i cerceta. Un cetăţean mai hâtru, mă întreabă:

Biltiu-foto-007
Biltiu-foto-007

„-Da nu mergeţi călare? Că văd că-i un cal zdravăn.
-Am căzut de pe el şi nu-l pot încăleca că-i înalt.
-Apoi, domnule, îl văd bucuros pe cal. Şi parcă îşi zice în sinea lui: Te-am dus şi eu, du-mă şi tu.”
Descind cu treburi la Bârsana. Era cam seară şi nu am observat o baltă, aşa că am căutat-o cu picioarele cât îi de afundă. Cum eram ud şi era cam rece m-am băgat în cooperativă să îmi cumpăr o pereche de ciorapi. Întreb boldaşul dacă are ciorapi bărbăteşti şi îmi răspunde că are, dar ca să îi cumpăr, trebuie să ieu pe lângă ei şi o broşură cu o cuvântare de-a lui Ceauşescu. Sunt avertizat că dacă nu o iau nu capăt ciorapii. Îi răspund că o cumpăr, că de musai, sus sai. Mă uit apoi prin cooperativa, cu mărfuri aşezate dezordonat, puse ca şi cu furca. Şi mă înfundă un râs că era să mă prăpădesc. Adică printre hârleţe, sape, furci şi lopeţi , ba şi cuie şi lanţuri, erau împrăştiate şi „opirile” tovarăşului. Mă tot întreabă nedumerit:
„-De ce râdeţi, domnule, cu hişcot (zgomot)? Apoi râsul aista cu poftă îi sănătate curată, da’ să-mi spuneţi şi mie, să râd şi io.” Până la urmă îi spun.
-Îmi place cum îi rându’ în bold la ’mneta, că ai pus la loc de cinste „opirile” şi cuvântările tovarăşului pântre lopeţi, sape şi lanţuri. Ce îi pui „opirile” în lanţuri? Vezi să nu te vadă cineva, că fundu’ puşcăriei te mănâncă.
Omul se sperie, tremură tot şi mă întreabă că unde trebuie puse şi îi spun că la vedere, nu printre sape şi lopeţi. Goleşte o poliţă, mai sus, o şterge de praf şi după ce le şterge de praf şi cărţile, le aşează pe raft. Îmi mulţumeşte şi îmi dă în sacoşă, în dar, o sticlă cu bere, drept mulţumire.
„-Să nu spuneţi la nime’, doamne feri!” mai zâce boldaşul.
Făceam cercetări la Bârsana pe „Calea Săpată”. Am descoperit acolo performeri înzestraţi, care nu mai sunt, acum, printre noi. Eram la o bătrână, care era o enciclopedie de folclor, nu alta. Am stat multişor acolo. A venit o ploaie mare, turna ca din găleată. Şi o vale se prefăcu toată uliţa. Bătrâna se arată îngrijorată şi ne întreabă:
„-Cum îţi trece pân valea asta? N-am cisme de gumă să vă dau.” Iar eu i-am răspuns:
-Cu helicopterul. Mi-am luat soţia în cârcă, aparatele în mână şi dăi zor pân apa până deasupra genunchiului. Când am reuşit să trecem, Maria mi-a mulţumit că a scăpat neudată şi era tare bucuroasă. Când am ajuns la gazdă, capul casei se uită lung la mine şi-mi zice:
„-Da, aţi făcut o baie zdravănă la picioare?! Să vă puneţi hainele la uscat, că nu cred că aveţi haine de schimb. Apoi, botezul cu apă îi bun, că şi babele fac bugăte vrăjuri cu apă şi la ape. Apa are mare putere, zâceau babele.” Şi l-am ascultat.
Da, cercetările de teren nu s-au făcut nici cu flori la pălărie, nici cu chiote de veselie, căci ai parte de greutăţi şi multe capcane.
La Rozavlea am cercetat un bătrân, veritabil depozitar de comori străbune, mai ales, în materie de legendă. Ne-a povestit cât îşi mai amintea legenda Rozei Rozalina, o variantă mai complexă decât cea arhicunoscută. În naraţiunea ei cupridea un personaj fantastic, un monstru fioros, Selizan, care a răpit-o pe Rozalina, fiica ultimului uriaş din sat, de lângă iubitul ei Pătru Pătrovan, între ei fiind o mare dragoste. Selizan, până la urmă, a fost omorât de-o vrăjitoare şi îngropat în vârful dealului Gogoşa. Bătrânul ne spunea că tot dealul îi mormântul lui Selizan. Şi acum are două cocoaşe, aşa cum i le-a pus pe mormânt vrăjitoarea. Moşul a ieşit afară la un moment dat şi-a venit cu două târnăcoape, două hârleţe, două lopeţi şi ne-a propus să luăm un rând de scule şi să mergem să săpăm pe Gogoşa, să aflăm osemintele lui Selizan.
„-Dacă vom dezgropa măcar o mână, tătă lumea a vui la Rozavlea, că n-o să te poţi nici întoarce de ei” spunea bătrânul.
-Moşule, astea îs poveşti. Sunt scornite de imaginaţia omului. Nu spun adevărul.
– Ba îs drepte aiestea, că p-aici o trăit urieşi, da’ o murit că vremea lor o trecut. Io mă duc să săp.
-Nu te duce, că ce-or zâce cei ce te-or vidé. Or zâce că n-ai minte. Or râde tăţ’ de ’mneta, că strâci iarba şi ţălina di pă Gogoşa.” Aşa era bătrânul din Rozavlea, credea nesmintit în poveşti.
Un bătrân din Ieud mă conduce pe câmpul numit „Fieş”, să cercetez măiastra troiţă făcută de marele meşter popular Găvrilă Hotico Herenta –Vâju. Apoi bătrânul începe să povestească.
„-Cât îi câmpu’ aista de lung îi mormântu’ unui urieş. Nu ştiu unde o vrut să margă că aici o picat jos şi-o murit. Şi-aicea i-o săpat groapa şi l-o astupat. Mereţ’ cât de iute la muzeu şi spuneţ’ la acia care sapă, să vie iute pă Fieş, să sape mormântu’ şi să dezgroape oasăle uriaşului. Cine şti ce mânuri mari o avut şi ce cap poznit! Dacă l-ar dezgropa, câtă lume ar vini la Ieud. N-ai avé unde ţâpa on pai.
-Îs poveşti, bade. Ştii ’mneta ce-s poveştile? Acia de la muzeu nu sapă după poveşti.
-Îs drepte aiestea, nu-s poveşti. Că şi la noi şi la Rozavlea o trăit urieşi. Ai auzât ’mneta de Roza Rozalina? Ş-aceie o fo’ fată de urieş, din Rozavlea.”
Când rememorez clipele trăite alături de astfel de oamei mă gândesc câtă rezonanţă nu capătă versurile atât de ilustrative ale unui străvechi cântec popular „Maramureş, ţară veche, / Cu oameni fără pereche.”

@Pamfil Bilţiu

IULIU POP SAU FOTOGRAFIA CA ARTĂ ŞI DOCUMENT

IULIU POP SAU FOTOGRAFIA CA ARTĂ ŞI DOCUMENT
(O sută de ani de la naştere)

În marea lui modestie Iuliu Pop nu vorbea despre sine, considerând că este cu mult mai nimerit ca în locul său să vorbească arta sa. Acest artist al fotografiei s-a născut la Negreşti, la 6 iulie 1915, fiind unul dintre cei cinci copii ai preotului Andrei Pop, care a fost capelan la Şişeşti, în vremea când păstorea Vasile Lucaciu. În memoria copilului de atunci s-a întipărit chipul tribunului, pe care îl evoca cu veneraţie: „De câte ori se întorcea din lume îşi făcea vreme să adune copiii în jurul său, să-i întrebe de carte şi să le-mpartă bănuţi de argint.”
Iuliu Pop a urmat liceul la Satu Mare şi facultatea la Cluj, devenind jurist, profesie pe care a slujit-o cu pasiune şi devotament peste patru decenii.
Pasiunea pentru fotografie îşi are începuturile în anii de liceu, la Satu Mare, unde a beneficiat de îndrumările lui Ioniţă Andron, şi el oşan din Racşa, mare pasionat şi artist al fotografiei.
În 1942 izbuteşte primele fotografii artistice care i-au aprins o mare pasiune pentru fotografie. Prima participare la o expoziţie de fotografii artistice are loc la Bucureşti în 1964. I-a urmat cea de la Tg. Mureş din 1965, apoi urmată de o alta la Bucureşti în 1967. În anul 1968 Iuliu Pop devine membru al Asociaţiei Artiştilor Fotografi din România (AAFR), iar din 1976 devine membru al Federaţiei Internaţionale a Artiştilor Fotografi.
Începând cu 1960 lucrările sale au început să facă ocolul pământului românesc, numărul expoziţiilor pe care le deschide în oraşele mari din ţară ridicându-se la peste 40. A expus la Bucureşti, Cluj-Napoca, Iaşi, Timişoara, Tg. Mureş, Braşov, Craiova, Ploieşti şi multe altele.
Treptat arta lui Iuliu Pop elaborată cu trudă a început să facă înconjurul globului pământesc. A expus în China, Cehoslovacia, Olanda, Austri, Portugalia, grecia, Ungaria, America, Rusia, Italia şi altele.
În discuţiile purtate Iuliu Pop mi s-a destăinuit, împărtăşindu-mi câte ceva din culisele pasiunii sale. Am reţinut că tainele artei fotografice au fost cucerite de către artist în trepte urcate succesiv, până ce a atins perfecţiunea. Până în 1950 a fotografiat ca toţi amatorii, rezultatele fiind când mai bune, când mai slabe. După ce şi-a cumpărat un aparat Rolleiflex şi-a început ucenicia. A comandat revista Fotografia, pe o perioadă de zece ani şi a studiat-o cu atenţie toată colecţia, dobândind multiple cunoştinţe de optică, tehnică şi de laborator. A început să vadă cu alţi ochi subiectul fotografiat, realizând imagini artistice.
Vorbind de tematica fotografiilor lui Iuliu Pop ne convingem că în concepţia lui fotografia nu este numai artă ci şi document. Aşa ne putem explica varietatea conţinutului fotografiilor sale. Pe Iuliu Pop l-au atras tradiţiile, cu care era înfrăţit din copilărie, căci ele aparţineau vieţii satului în care a copilărit şi trăit o parte din viaţă. A imortalizat secvenţe din datini şi obiceiuri, artă populară, vestigii arheologice, documente istorice vechi, portrete de bătrâni. Multe imagini cuprind aspecte ale artei şi arhitecturii populare. Personal l-am văzut pe teren cum fotografia în casele oamenilor covoare, obiecte ornamentate de lemn, ceramică sau alte piese de textilărie populară.
Fiind un om de omenie se apropia cu multă căldură de ţărani, mai ales de aceia ale căror case erau veritabile muzee de artă populară de familie. Era îndrăgostit pur şi simplu de bisericile de lemn şi de meşterii populari cei mai iscusiţi. Împreună i-am vizitat pe marii meşteri Ion Stan Pătraş din Săpânţa, Gheorghe Borodi din Vadu Izei, Ion Ţîplea din Fereşti, Găvrilă Utan din Călineşti.
Pentru Iuliu Pop fotografia a constituit un bun mijloc de conservare, mai ales, unele aspecte ale culturii populare aflate pe drumul dispariţiei: port popular, case vechi, instalaţii ţărăneşti, etc. Era ferm convins că dinamica vieţii moderne, aplicarea descoperirilor ştiinţifice se răsfrâng asupra vieţii satului şi contribuie la ştergerea şi dispariţia unor aspecte ale culturii populare. De aceea, spunea el, fotografia peste vreme poate sluji ca un preţios document.
Două zone etnofolclorice l-au atras în mod deosebit: Maramureşul şi Ţara Oaşului. „Am fost convins că în aceste zone se mai păstrează valori autentice ale folclorului şi artei populare într-o perioadă în care transformările şi drumul spre progres şi civilizaţie îşi spun cuvântul, iar schimbările din viaţa socială modifică şi imaginaţia artistică.”
Iuliu Pop a caracterizat plastic ce înseamnă a fi un bun fotograf. Considera că unui bun fotograf îi sunt necesare multiple calităţi, căci „el calculează ca un inginer, gândeşte ca un filozof, dar priveşte lumea ca un poet”. Era şi adeptul celor spuse de Eugen Iarovici: „Eu cred că a fi artist fotograf înseamnă că, pe lângă talent şi pasiune, hărnicie, cultură generală bună, pregătire bună şi multă experienţă.”
În fotografie Iuliu Pop vedea un mijloc eficient de educaţie a semenului şi asta pentru că „ea este un mijloc de comunicare între oameni. Fotografii, de orice categorie, fie profesionişti, fie amatori, caută să stăpânească tainele artei, ale tehnicii fotografice, cumulează cunoştinţe de optică, chimie, estetică, experienţă de viaţă şi cultură generală. Ei caută să reţină pe lângă imagini, amintiri, şi imagini care să le exprime gândurile şi sentimentele filtrate prin prisma sensibilităţii lor”.
Secretele remedierii greşelilor săvârşite în arta fotografică stăteau la acest artist în felul cum ştia „să primească insuccesele ca o parte integrantă a succeselor. Trebuie să fii conştient că nu există drum pietruit care să te ducă la succes, iar atunci când ai greşit, prin perseverenţă şi tenacitate să ştii să iei totul de la început, până ce obţii rezultatul dorit. Mulţumirea e mai profundă decât în cazul când obţii rezultate fără greutăţi.”
Iuliu Pop a fost, printr-o activitate neobosită, un propagator al artei fotografice şi al frumosului în rândul semenilor. Formele de propagare a trudei sale în rândul iubitorilor de frumos au fost multiple. În afara expoziţiilor a folosit cu succes diaporama, diapozitivul, care au ilustrat tematica diferitelor expuneri, comunicări, conferinţe, fiind combatant al multor simpozioane, sesiuni de comunicări, mese rotunde. Activitatea lui s-a desfăşurat în şcoli, cămine culturale, universităţi. Cu fotografiile sale s-au ilustrat un număr impresionant de ziare şi reviste.
Stimularea tinerilor artişti fotografi, amatori sau profesionişti, a fost la Iuliu Pop o preocupare constantă şi pasionantă. Împreună am făcut parte din diverse jurii la expoziţii de fotografii, în care au expus profesionişti şi amatori. Pe toţi i-a încurajat cu o căldură părintească.
Fotografia artistică i-a descoperit lui Iuliu Pop şi alte pasiuni, între care dragostea pentru arta populară. Rezultatele acestei pasiuni le-a materializat în lucrările: „Ceramica de Seini”. Studiu publicat în: Marmaţia, III, 1977, „Pecetare maramureşene”, Editura Cybela, 1995, iar lucrarea „Motive ornamentale pe ceramica din Ţara Oaşului” a rămas în manuscris. Lucrarea lui monumentală „Arhitectura Maramureşului”, elaborată împreună cu un colectiv de specialişti arhitecţi, în care au fost investigate peste 150 de monumente de arhitectură din mediul rural şi urban, de lemn şi zid, a rămas în manuscris. Dacă s-ar fi găsit bani să se publice, ar fi rezultat o enciclopedie a arhitecturii culte şi populare din colţul nordic de ţară.
Fototeca rămasă în urma artistului reprezintă o comoară fără de preţ, care în timpul vieţii a fost prea puţin valorificată. Cât a trăit nu a avut bucuria să-şi vadă măcar u album publicat. O machetă a unui album rămasă în arhiva particulară este o intenţie de a-şi fi valorificat, chiar şi sumar, truda sa artistică, dar nici această intenţie nu a izbutit.
Acesta a fost artistul, cercetătorul şi omul de cultură Iuliu Pop, un om minunat, un truditor neobosit pentru cauza artei fotografice de calitate, menită a bucura inimile şi sufletele semenilor.

@Pamfil Bilţiu

FOLCLOR ŞI ISTORIE (1950-1989)

FOLCLOR ŞI ISTORIE (1950-1989)

Foto Pamfil Biltiu
Foto Pamfil Biltiu

Este bine cunoscut că fiecare etapă a istoriei îşi are evenimentele ei, cu tot ce au ele caracteristic. Cercetările ne argumentează că nici una dintre ele, mai niciun eveniment nu rămâne nereprezentat în creaţia populară. Ba, mai mult, în creaţia populară întâlnim reflectate şi evenimente locale mărunte, atari producţii fiind unicele documente legate de ele. Poporul imortalizează tot ce consideră important să fie reţinut şi transmis către viitorime pe cale orală.
Perioada 1945-1989, cu toate evenimentele ei, a intrat şi ea în circuitul creaţiei orale, fiind caracterizată de instaurarea comunismului, cu consecinţe dramatice în viaţa populaţiei de la oraşe şi sate. Această etapă a istoriei contemporane a fost marcată de evenimente, ce au avut consecinţe dezastruoase pentru viaţa social-economică a poporului, care s-au ţinut lanţ ca-ntr-un scenariu cinematografic. Prima mare „binefacere” s-a produs mai înainte şi a constituit prologul celor ce au urmat. La 11 iunie 1948 s-a produs naţionalizarea mijloacelor de producţie, urmată de desfinţarea Bisericii greco-catolice, culminând apoi cu colectivizarea agriculturii, prin care ţărănimea, această pătură socială cândva talpa ţării, intră într-un proces de pauperizare în urma căruia devine cea mai umilită categorie socială. Prin deposedarea de avere a ţăranilor, mai mult sau mai puţin avuţi, ce făceau parte din clasa „chiaburimii”, regimul a instaurat împotriva acestei pături sociale un control deplin, o supunere totală, dar şi o umilinţă totală.
Transformarea omului într-un robot al regimului implica şi debarasarea lui de biserică, izolarea lui de credinţă, pentru a îmbrăţişa cât mai uşor ideologia regimului dictatorial. Pe fondul izolării omului de instituţiile comunitare, a ateismului agresiv, propagat cu tărie de regimul comunist, Biserica greco-catolică condusă de un suveran influent, din Occident, trebuia desfiinţată, mai ales că era într-un moment de vârf al activităţii, o biserică bine organizată, condusă de personalităţi cu prestigiu pe plan mondial.
Evenimentul nu a rămas fără ecou pe planul creaţiei populare. Poetul anonim a surprins acest abuz, cu toate consecinţele ce au urmat: opoziţia credincioşilor, opoziţia preoţilor şi ierarhilor acestui cult, refuzul enoriaşilor de a trece la Biserica Ortodoxă, pusă sub controlul sever al regimului. Ce a urmat se ştie: condamnarea şi maltratarea capilor Bisericii Unite, acapararea lăcaşurilor de cult şi averii bisericii unite, cu toată rezistenţa dârză a opozanţilor. Toate aceste consecinţe ne sunt redate în producţii folclorice-document, prin versuri populare bine şlefuite. Pentru exemplificare se evidenţiază un Cântec al martirilor, comunicat nouă de către Anuţa Chindriş, din Ieud. Întregul poem este o veritabilă avertizare. Motivul-prolog este un pios îndemn la reculegere în faţa mormintelor martirilor, care s-au sacrificat pe altarul sacru al credinţei lor, care le-a fost, pe nedrept şi abuziv, confiscată. „Noi vinim cu dor fierbinte, / La a martirilor morminte. / Ţoţi creştinii să îi plângă, /Inimile să şi le frângă.”
Motivaţia îndemnului la pioşenie este tratată de autorul anonim ca un act de solidaritate cu cauza lor, pentru care au îndurat cele mai cumplite umilinţe, maltratări sau chiar şi-au sacrificat viaţa. „Pântru a noşti martiri, cu jele, / Ce-au murit în chinuri grele.”
Preoţii, credincioşii, ierarhii Bisericii Unite erau consideraţi, nu numai uneltitori contra regimului, ci şi duşmani ai poporului. Tocmai de aceea au avut parte de închisorile şi pedepsele cele mai grele cu putinţă: „La Canal şi la Gherla, la închisoarea cea mai grea, / la Jilava şi Aiud, / C-acolo o stat mai mult. / În celule, fără soare, / Tăt cu lanţuri, la picioare / Şi, la mâni, cătuşe grele, / Cu greu o trecut pân ele. / În închisori o suferit, / Pântru credinţă o murit.”
Regimul dictatorial a făcut tot posibilul ca la aceşti opozanţi ai regimului, care s-au sacrificat pentru credinţă, să li să ştergă total urma. Multora nu li se mai ştie astăzi nici măcar locul unde au fost înhumaţi. Piesa pe această linie este ilustrativă. „Dacă sufletu’ şi-o dat, / S-o dus şi i-o îngropat, / Tăţ’ într-o groapă comună, / Ca să nu le dăm de urmă, / Tăţ’ într-o groapă pustie, / De-a lor nume să nu ştie.”
Versurile redau o realitate istorică. Cimitirul săracilor din Sighetu Marmaţiei are o suprafaţă întinsă. Este un cimitir cu foarte mulţi morţi, dar foarte puţini au morminte, morţii de la închisoarea din Sighet, rezervată deţinuţilor politici, erau îngropaţi pe ascuns. Defuncţii au fost daţi pe mâna unor indivizi de la spitalul de nebuni, inconştienţi, care nu ştiau pe cine îngroapă şi nici nu-i interesau. Pentru ei, orice erou era un mort oarecare de la închisoare.
Creatorul anonim ne redă plastic tenacitatea acestor martiri, pe care nimic nu i-a putut opri din calea credinţei lor, nici măcar suferinţele cumplite la care au fost supuşi în temniţele cele mai grele, care au durat mai multe decenii. „În temniţă la Gherla, / Nu şi-o lăsat credinţa. / În închisori grele-o suferit, / Pentru credinţă-o murit.” Multă vreme preoţii şi credincioşii au avut parte comună de suferinţele cele mai cumplite, deoarece au refuzat să se debaraseze de biserica lor. „Cât au suferit cu toţii, / Credincioşii şi preoţii. / Suferit-au pentru tine, / Patruzeci de ai mai bine.”
Celor osândiţi nu le mai rămăsese decât rugăciunile la Maica Sfântă, tratate drept cale de ieşire din această cumplită suferinţă. „Maică Sfântă, sii miloasă, / Vezi năcazu’ ce ne-apasă, / Nu căta că suntem răi, / Că toţi suntem fiii tăi, / Încercaţi în lupte grele, / Scapă-ne, Maică, de ele.”
Aşa cum am amintit creaţia folclorică imortalizează şi fapte ale unor personalităţi locale, din rândul preoţilor, care, prin ceea ce au realizat, au intrat adânc în memoria şi conştiinţa colectivităţii. Dunca Ioan Joldea, din Ieud, ne slujeşte drept exemplu ilustrativ. Mai întâi el a jucat un rol hotărâtor în bătălia dusă de maramureşeni împotriva alipirii Maramureşului la Ucraina Subcarpatică. A fost un preot învăţat, foarte apreciat, ale cărui liturghii şi predici, pline de iddei şi vibrante prin nota de patriotism, făceau să vuiască lumea la biserică. Fidel credinţei Bisericii unite, opunându-se cu tărie la trecerea forţată la ortodoxie, a fost silit să ia drumul pribegiei, petrecând un timp în ascunzătorile de la Romuli, din judeţul Bistriţa-Năsăud. Mult prea vigilenţi securiştii, mascaţi în călugări, au reuşit să acosteze câţiva ţărani care îi ducea de mâncare la ascunzătoarea unde se afla preotul. Odată ajunşi la locul acela, a fost arestat şi condamnat la paisprezece ani de închisoare. După mulţi ani de detenţie a fost eliberat, dar, slăbit şi bolnav, nu a mai trăit decât puţin. Cărţile din marea sa bibliotecă, multe în limbi străine, au fost cărate de un grup de copii din casa parohială afară, în curte, unde au fost făcute un rug şi aprinse. Versurile unei piese anonime-document sunt sugestive pe linia suferinţei îndurate, ca urmare a sacrificiului său pe altarul credinţei. „Vai, părinte, şi bun tare, / Mult ai fost şi la-nchisoare. / Închisoarea-i tare gré, / De tânăr te bătrâné(şte) / Şi de tare te slăbé(şte). /Poate şi amu-ai si trăit, / Dacă nu ai si robit.”
Versurile devin sugestive şi pe linia a ceea ce a însemnat părăsirea bisericii de către slujitorul ei, a credinţei şi credincioşilor, ceea ce a constituit o veritabilă dramă. „Măi, părinte, bun şi drag, / Beserica o ai lăsat, / Beserica şi pă noi, / Părasiţi ca neşte oi. / Nu-ţ’ aduci, părinte, aminte, / De-acele zâle amărâte?” Versurile se individualizează ca un veritabil rechizitoriu.
Cea mai mare tragedie, în timpul regimului dictatorial, aveau s-o îndure ţăranii în perioada colectivizării agriculturii. După suprimarea adversarilor politici şi naţionalizarea activităţii economice, autorităţile comuniste îşi propun ca obiectiv strategic controlul asupra ţărănimii, singura clasă socială reprezentativă rămasă în afara procesului de comunizare. În prim planul obiectivului se situa lichidarea proprietăţilor rurale şi înlocuirea lor cu structuri colectiviste, care a atras după sine confiscarea totală a bunurilor ţărănimii, de care depindea propria lor existenţă. „N-or mai avea turme de oi, / Nici-n grajduri patru boi, / Nici la cai n-or fi căruţă, / Nici în grajd câte-o văcuţă, / Num-o biată de căpruţă.”(Petrova).
Prin folosirea intimidării, a forţei, bătăii şi umilinţei, realizarea obiectivului s-a îndeplinit uşor, iar ţăranul a fost debarasat de tot ce avea. „Măieran, cu frunza creaţă, / Cât am făcut într-o viaţă, / Am dat într-o dimineaţă / Şi n-am dat pă băutură, / Ce pânt-o iscălitură / Şi nu le-am dat pântru zloţi, / Ce le-am băgat în colhoz.”(Ieud).
Procesul de colectivizare a însemnat ştergerea semnelor de proprietate privată. Reacţia poporului este realizată de către creatorul anonim prin blestemul-protest împotriva acestui sistem. „Focu’, te ardă, colhoz, / Nu cunosc pământu’ nost. / De mult, când găzdăluiam, / Pământu’ mi-l cunoşteam.”(Ieud).
Gospodăriile colective s-au dovedit, în marea lor majoritate, incapabile să asigure resursele pentru propria lor supravieţuire. Aceasta a generat umilirea totală a ţăranului, care se vedea nevoit să lucreze de pomană, din greu. Prin produsele ce li se dădeau la zile-muncă, nu se urmărea decât să-i umilească până la maximum pe bieţii truditori de pe ogoare. Ceea ce li se dădea erau nişte deşeuri cerealiere, care nu erau bune nici pentru hrana animalelor. Unele producţii folclorice sunt ilustrative pe această linie. „Ne dau grâu şi cu homoară / Şi-apoi, na şi du la moară. / Cu mohoară, măzăriche / Şi-apoi, na şi fă plăcinte.”(Ieud).
Prin forţa împrejurărilor structurile colectiviste au favorizat exodul ţăranilor spre zonele industrializate sau spre cele prielnice unei agriculturi de calitate, de care să poată profita în urma muncii sale şi ţăranul. Exodul acesta a însemnat dereglări în planul vieţii sociale a satelor, resimţite şi pe planul vieţii sentimentale, aşa cum ne sugerează unele producţii anonime, în care reacţia poporului se realizează prin acelaşi blestem-protest. „Focu’ te ardă, colhoz, / Că pă mulţ’ din sat i-ai scos. / Mi-ai scos şi mândrele mele, / De ele mi-e dor şi jele. / Departe le-ai depărtat / Şi le-ai scos din a lor sat, / În fundu’ Banatului, / La colhozu’ statului.”(Ieud).
Documentele folclorice surprind drama trăită de variatele categorii de vârstă din rândul ţărănimii, ca urmare a stării de lucruri care domnea în colective. Munca bătrânilor era exploatată cu brutalitate, fără a se ţine cont de nimic, nici de vârsta înaintată, nici de starea de sănătate, nici de incapacitatea de muncă a vârstinicilor truditori pe ogoare. „Brigaderii mă tăt mână, / Nu mă văd că nu-s stăpână, / Mă tăt mână de la spate, / Să-m’ puie norme dublate.”(Ieud). Iată cât sunt de ilustrative aceste versuri care exprimă plenar umilinţa şi batjocura la care a fost supusă ţărănimea.

@Pamfil Bilţiu