Categorie: Uncategorized

Floarea rușinii sau morcovul sălbatic

Pe vremea bunicilor și străbunicilor mei, dar și astăzi, omul se ghida după natură, ziceau

Mariuca Verdes
Mariuca Verdes

că natura le vorbea.
Astfel, în multe din decorațiunile interioare și exterioare pe care le mai vedem și astăzi pe porți, pe ștergare, cămeși etc. se poate regăsi cu ușurință legătura omului cu natura, omul era “una” cu natura.
Câteva exemple ar fi: coarnele cerbului- ele sunt folosite atât pe cămeșile tradiționale cât și pe porți sau alte decorațiuni interioare, unda apei pe țoluri, scoarțe, dinții de lup – se foloseau și încă se mai folosesc la ușa de la intrare în biserici, pe porți, la casele bătrânești, coada de rândunică- este folosită ca model la sindrilă în special la biserici, spicul de grâu- care era utilizat la impletitul gardului din nuiele, colacul care se pune când se termină de făcut claia, îl găsim pe porți. Asfel de exemple se mai pot da.
Plantele medicinale erau utilizate pentru sănătate, fiind denumite cu diferite regionalisme cum ar fi sunătoarea, cunoscută sub numele de „Sângele Domnului”. Se povestește că era o plantă folosită pentru dragoste și anume mătrăguna. Busuiocul era purtat de femei, fete, în locul parfumului de astăzi la biserică sau la joc.
Aș vrea să mă opresc la morcovul sălbatic, cunoscut prin aceste locuri ca “Floarea rușinii”.
Când eram cocoană, ajutam de pe atunci la treburule gospodărești. Vara, era sezonul de pregătire a nutrețului pentru animalele care le aveam în gospodărie. Așa se face că multe din secretele naturii am putut să le descopăr mergând pe câmpuri cu neamurile, văzând natura în toată splendoarea ei. Mama, mereu transmitea informațiile primite de la bunica dânsei și nouă. Cea mai bună metodă de a se păstra legătura între generații a fost informarea „pruncilor” „de cumnicuți” de când erau mici. Astfel s-au transmis din generație în generație, prin viu grai, multe din cunoștințele de astăzi.
Îmi amintesc de o întâmplare dintr-o vară, pe vremea fânului. Parcă o aud și astăzi pe mama spunându-mi: „ uite floarea rușinii, vai rară-i, se vede că s-o dus rușinea de pe pământ. Când eram eu cocoană, ca și tine, aiastă floare o înpânzât pământurile, șî mama me bătrână, mi-o zâs, draga mamii, când îi vide că aiastă floare n-a mai si, să știi că a zini sfârșîtu lumnii, că n-a mai si rușine între oameni”.
Această floare nu a dispărut, doar că și-a schimbat culoarea. Se spune că floarea rușinii avea culoare mov în loc de cea albă de astăzi. Fapul că floarea și-a schimbat culoarea, este semnul dispariției rușinii. Nu se mai cultivă acest sentiment.DSCN1027
Astăzi morcovul sălbatic alb, dacă este într-o cantitate mare pe pășuni, se știe că iarba respectivă, este slabă și seacă, un semn al secetei. Animale nu-l mânâncă, având un gust amar, iar oamenii din satul Călinești îl numesc “covrag”.
Rușinea este de mai multe feluri, se spune prin aceste locuri. Purtarea ta bună, era un semn că știai de rușine. Iar această purtare, deși nescrisă, era cunoscută în interiorul satului.
Îmbrăcămintea tradițională, de exemplu, era pe primul loc. Era o rușine ca femeia să iasă din rânduială. Atunci când îmbrăcai costumul tradițional, aveai niște reguli. Gândindu-mă la perioada de pe vremea bunicilor mei, știam că genunchii nu aveau voie să se vadă. Din acest motiv încinsătura tradițională la femeie, era până la pulpă, iar la cele mai bătrâne și mai jos. Și astăzi mai sunt bătrâne care cunosc această regulă și o respectă. Purtau portul tradițional zi de zi… bănuiesc că le era cald vara. Dar aceasta nu a fost un motiv pentru a renunța la el.
Constatăm că acest sentiment de rușine se interpreta ca făcând parte din cei 7 ani de acasă.
Un alt exemplu ar fi următorul: Un prunc care are rușine, este un prunc educat. Cel care nu are rușine consideră că este liber să facă ce dorește și să se comporte cum dorește, fără bariere sau limite. Fără rușine unii de alții, automat nu ne mai respectăm, distrugem prin comportamentul nostru oameni, tradiții, obiceiuri și respectul care era între generații.
Sunt foarte multe exemple legate de purtare. Obiceiul nunții, de odinioară, se baza foarte mult pe acest aspect. Fata când se mărita nu punea cunună pe cap dacă nu avut grijă de “fetia” ei. Chiar dacă nu știa nimeni acest lucru îi era rușine să-i mintă pe cei din jurul ei mergând cu cunună pe cap. Cununa era simbolul curățeniei, al purității. De asemenea, feciorul nu avea steag la nunta lui, tot așa steagul simbolizând puritatea feciorului.
Cum toată activitatea omului de nu cu mult timp în urmă era legată de munca în natură, fie la câmp, fie la pădure, era o rușine să nu lucrezi, dar să mergi să ceri, era și mai mare. De când începeai să stăpânești mersul în picioare, deja de la 3 anișori, aveai o furcuță mică pentru a învăța lucrul cu fânul. Mai întâi în joacă, treptat devenea o activitate pe care urma să o faci o viață întreagă. Se spune că un prunc, dacă nu învață de mic să lucreze, nu va mai putea să stăpânească cu ușurință treburile gospodărești.
Comportamentul copiilor, de la mic la mare, consta și prin felul în care vorbeai sau participai la viața în familie. Părinții erau cei care știau ce ar trebui să se facă în gospodărie, ei erau cei care luau decizii, chiar dacă generația tânără și de atunci vedea diferit lucrurile. Era o rușine ca să le comentezi părinților, spuneau bătrânii că era suficient să se uite la ei, că deja știau unde au greșit și știuau cum trebuie să se comporte.
Se făceau și strigături la joc, sau în clacă, pe seama acestui subiect.

Nu si omule un câne
Și să nu știi de rușine
Că rușîna-i ca floarea
Cine-o are o’ngrija
Cine nu știi de rușine
Să-l mânânce greu’n lume
Că așe-o vrut Dumnezeu
Să lasă la omu său
Ca să-l apere de rău.

@Măriuca Verdeș

Anunțuri

Sărbătoarea rădăcinilor străbune- De Sâmpietru, este la cea de a treia ediție

Sărbătoarea rădăcinilor străbune

În fiecare an, încercăm să unim rădăcinile de pretutindeni prin port, dans, meștegug și cânt, poezie. Chiar dacă ne învârtim într-o lume în care cântecul nu mai este transmis live, noi, Călineștenii Țării Maramureșului și biserica greco-catolică, vrem să readucem viața cântecului, vrem să încurajăm continuitatea portului autentic și a omului adevărat.

Noi am crezut mereu, că, dacă ne dorim să se continuie portul, trebuie să-l purtăm, dacă vrem să se horească doina, trebuie s-o doinim și așa mai departe.

Suntem conștienți că este greu să redeschizi suflete pentru frumosul care nu se mai vede ca fiind frumos. Încă mai credem în înțelepciunea nativă, mai ținem la acest pământ și vrem să-l cinstim călcându-l nu lăsându-l pustietății.

Rădăcinile se încâlcesc, așa se face că putem găsi asemănări și deosebiri între culturi.

Prin intermediul păstrătorilor din satele Maramureșene și nu numai, vrem să arătăm că rădăcinile nu ne-au murit, nu sunt lipsite de viață ci prin răbdare și încurajare, încet.. o să țâpe mlădițe.

Prin urmare :

În 28 iunie ne reîntâlnim la gospodăria lui Victorul Știrbuțului, unde simpozionul din acest an, se va axa, pe vopsitul vegetal. O să facem și o expoziție pe această temă, cu țoluri foarte vechi din acest sat, plus alte produse din lână. Dar și o demostrație de vopsit vegetal, având alături diferiți oameni de specialitate din zonă care o vă vină cu diferite teme pe acest subiect.

În 29 iunie la biserica Adormirea Maicii Domnului din Călinești Susani- ne vom bucura de pricesne și cântece religioase prin intermediul invitațiilor noștri, ulterior, într-un alai, ca de nuntă, ne îndreptăm spre casa Iurca unde vrem să sărbătorim maramureșenește.

Nu te poți încărca de frumos, de bucurie, de energie pozitivă, decât scoțând din tine energia negativă. Iar dansul, ne dă acest prilej, ca să ne scuturăm de rău și să ne încărcăm de energia bună.

@Măriuca Verdeș

Frumusețea incitant-ermetică și captivant-poetică a daoismului

George PETROVAI
George PETROVAI

Despre daoism am mai scris de câteva ori până acuma (vezi Cap. III din amplul studiu Filosofia chineză, respectiv textul intitulat Taoismul – filosofie și religie de rang imperial). Da, căci filosofia valoroasă se constituie în ghidul rațional-conceptual și moral-atitudinal al omului de pretutindeni, din totdeauna și pentru totdeauna. Cu atât mai mult atunci când vine vorba de gândirea chineză în general, de daoism în special, o filosofie contemporană cu cea antică greacă, ba în anumite privințe chiar devansând cu autoritate prima cugetare sistematică a Europei.
Așa cum arătam în Filosofia chineză, asemănările frapante până la buimăcire dintre cele două mari și distincte capitole ale cugetării universale, nu pot fi explicate acceptabil decât prin prisma sincronismului cultural-artistic, mai bine spus ale inspirației și revelației specifice momentului istoric. Iar când afirm acest lucru, mai am în vedere atât surprinzătoarele coincidențe dintre piramidele faraonice, ziguratele asiro-babiloniene și monumentalele edificii ale aztecilor sau incașilor, cât și formidabilele apropieri dintre mitologia vechilor egipteni și cea polineziană, în ambele credințe astrul zilei fiind zeitatea supremă cu numele de Ra.
Revenind la oile noastre, adică la daoism sau taoism (în limba chineză „d” se citește „t”), încep prezentul text cu următoarele precizări:
1)Pentru Șerban Toader, remarcabilul traducător din chineza veche și comentator al cărții de căpătâi a daoismului, carte atribuită legendarului Lao Zi (traducerea a apărut în limba română în anul 1999 la Editura Științifică, Bibliotheca Orientalis, cu titlul Lao Zi – Cartea despre Tao și virtuțile sale), Dao De Jing este „un poem filosofic neasemuit” și „regele tuturor scripturilor”. Iar pentru Dinu Luca, excepționalul traducător și comentator al acestui poem filosofic (Lao Zi – Cartea despre Dao și putere, cu ilustrări din Zhuang Zi a apărut în anul 1993 la Editura Humanitas), „Dao De Jing a ajuns cel mai tradus text din lume după Biblie, numai în engleză apărând peste o sută de traduceri, aproximări sau parafrazări, cam una la un an și jumătate”. Nu trebuie pierdut din vedere faptul că în anul 1788 ajunge în Europa prima traducere a acestei cărți, ea fiind opera unui misionar englez anonim, că în 1842 Stanislas Julien o traduce în franceză și că Victor von Strauss realizează în anul 1870 prima ei traducere în germană. La noi, ne informează D. Luca, prima traducere (după o versiune franceză, posibil după cea din 1842) datează din 1932, în anii 50 are loc a doua traducere după o versiune rusească (în nici una din cele două cazuri nu este menționat numele traducătorului), iar în anul 1992, cartea este tradusă de Tao Jianwen, Florin Brătilă și Dan Mirahorian.
N.B.: Mulți cărturari sunt de părere că cea mai tradusă carte după Biblie ar fi Imitatio Christi, fabuloasa creație atribuită călugărului Thomas din Kempis, carte apărută în românește sub numele Urmarea lui Hristos
2)Piedicile, ne spune D. Luca, apar în calea traducătorului atât din pricina chinezei clasice (polisemia foarte extinsă a aproape fiecărui cuvânt, pluralitatea de relații gramaticale generate de una și aceeași particulă, numărul mare de variante grafice ale unui singur caracter, totala lipsă de orice punctuație), cât și din pricina textului (aproape incoerent, ambiguu și extrem de concis), fapt pentru care transpunerile în altă limbă sunt simțitor diferite de la un tălnăcitor la altul. Bunăoară, ele sunt lesne sesizabile la Dinu Luca și Șerban Toader încă de la prima din cele 81 de părți ale poemului (capitole pentru primul traducător, versete pentru celălalt). „Astfel/ întru totul lipsit de dorință,/ îi poți contempla ascunzișurile,/ întru totul aflat în dorință,/ îi poți contempla înfățișările” este traducerea lui Dinu Luca, pe când la Șerban Toader, aceeași frază are următoarea alcătuire: „[De aceea], cel ce nu are niciodată dorințe, îi va cuprinde taina, iar cel împovărat de dorințe îi va păzi hotarul [numai]”.
Însuși De, conceptul strâns legat de Dao, mai exact arta sau metoda care-i permite Suveranului „să asigure eficacitatea ritualurilor orientate către perpetuarea corespondențelor cu Cosmosul”, capătă la cei doi traducători români valențe diferite: Dinu Luca optează pentru „Putere” (este adevărat că tot el în Introducere menționează că, având înțelesul de „virtute” în sensul elanului vital bergsonian, conceptul De desemnează spontaneitatea tuturor lucrurilor), pe când Șerban Toader optează cu hotărâre pentru „Virtute”.
3)Neunitară (înglobează maxime, pasaje de sorginte mitică și materiale de proveniență târzie), cartea Dao De Jing, suntem înștiințați de Dinu Luca, „s-a cristalizat pe o perioadă ce se întinde pe parcursul mai multor secole, probabil în perioada 650-350 î.e.n., fiind fixată în scris abia la sfârșitul secolului trei î.e.n.”. Având numele tradițional Lao zi și pe cel canonic Canonul despre Dao și De, sinologii încă nu s-au pus de acord asupra datei la care a avut loc canonizarea textului Dao De Jing, respectiv ridicarea lui la rangul de carte clasică sau canon (jing). Potrivit tradiției, acest lucru s-ar datora împăratului Jing (156-141 î.e.n.) din dinastia Han de Apus (206 î.e.n.-23 e.n.), dar cert este că „denumirea de Dao De Jing a început să fie folosită extensiv abia în timpul dinastiilor Sui (581-618) și Tang (618-907)” (D. Luca).
În Însemnări istorice, marele istoric Sima Qian (145-90 î.e.n.) îi atribuie lui Lao Zi compunerea unui text în două părți, care ulterior au fost numite Dao Jing (Canonul despre Dao), respectiv De Jing (Canonul despre De). Ba mai mult, unii sinologi susțin cu probe destul de credibile că „ordinea în care erau așezate părțile avea o semnificație bine definită”, că, adică, plasarea la început a lui Dao Jing accentua dimensiunea metafizică a textului, dimensiune specifică școlii daoiste, în timp ce așezarea lui De Jing pe prima poziție, specifică școlii legiste, cea care „a preluat din daoism ontologia de care avea nevoie pentru a deveni o filosofie comprehensivă” (D. Luca), sublinia caracterul politic al cărții.
Structurarea textului în 81 de capitole sau versete este atribuită de tradiție lui Heshang Gong, personaj legendar despre care se presupune că ar fi trăit în timpul domniei lui Wen din dinastia Tan (202-157 î.e.n.), unul dintre primii și, totodată, unul dintre cei mai faimoși comentatori ai textului, autorul versiunii ce a circulat printre oamenii de rând. Din secolul al III- lea e.n. ne-au parvenit două variante complete, cea comentată de Heshang Gong și cea comentată de filosoful neodaoist Wang Bi (226-249), a cărui versiune a circulat în mediile literare și oficiale, precum și versiunea incompletă cunoscută cu numele de Xiang’Er.
Și cum „potrivit tradiției cărturărești a Chinei clasice, comentariul ocupă (…) cel puțin o jumătate din economia oricărei ediții la Dao De Jing” (Șerban Toader), iată de ce compatriotul nostru nu se abate de la regulă, ci își susține explicațiile cu suculentele comentarii ale lui Heshang Gong, în vreme ce Dinu Luca, cu un aparat critic-explicativ mult mai dezvoltat, recurge la comentariile lui Wang Bi și ale altor erudiți chinezi și europeni, dar mai cu seamă la subtilitatea și frumusețea nepereche a ilustrărilor din Zhuang zi, cu siguranță „cel mai poetic text al înțelepciunii chineze”.
4)Pentru a putea fi deosebit de daoismul filosofic, ale cărui texte fundamentale sunt, în chip tradițional, Dao De Jing, Zhuang zi și Lie zi, „extrem de sincreticul fenomen” (Luca) ce poartă astăzi numele de daoism religios, se originează în practicile șamanice și divinatorii ale vechilor chinezi, de-abia în secolul al II-lea e.n. el constituindu-se în religie organizată. Nu trebuie omis faptul că, pe lângă adorarea unui mare număr de zeități, inclusiv Lao Zi, în cadrul diverselor secte daoiste se studiază clasicele menționate mai sus și se practică alchimia, precum și complicate exerciții ce vizează longevitatea, ba chiar nemurirea.
Dar ce este în definitiv Dao (Tao)? Chiar din primul verset suntem înștiințați că „Tao poate fi rostit, [însă acesta] nu este Tao cel veșnic. Numele [său] poate fi numit, [însă acesta] nu este numele veșnic”. Iar în Scriptura Liniștii se spune: „Desăvârșitul Tao nu are formă: [el] s-a întrupat în Cer și Pământ; desăvârșitul Tao este nepărtinitor: [el] pune în mișcare Soarele și Luna [deopotrivă]; desăvârșitul Tao nu are nume: [el] hrănește ̕cele zece mii de ființe și lucruri̕ . Eu nu-i cunosc numele – mă străduiesc să-l numesc și îi spun Tao”.
Fac precizarea că prin ̕cele zece mii de ființe și lucruri̕ , în taoism se desemnează infinitatea lumii înconjurătoare (fie – uneori – totalitatea cosmică, fie – alteori – numai ființele vii sau exclusiv ființele umane/poporul) și că Unu indică unitatea, ansamblul. Adică, la fel ca în filosofia antică greacă, el este tot un principiu fundamental-ontologic, dar un principiu mai puțin înzestrat din punct de vedere gnoseologic și axiologic ca Unul grecesc. Raportul dintre Unu și Tao ne este dezvăluit de comentariul lui Heshang Gong din Versetul XIV: „Dacă omul poate pătrunde Unul, ce viețuia la începuturi, se va chema că a înțeles rânduiala lui Tao”. Versetul XVI ne lămurește cum stă treaba cu rânduiala: „Redobândirea vieții” se cheamă rânduială, iar a cunoaște rânduiala se numește „a fi luminat”.
Dar luminat nu poate să fie decât omul smerit, iertător, modest și cumpătat, adică acela care, prin redobândirea naturii primare (xing), pe care Zhuang Zi o consideră egală cu „temelia vieții”, se prezintă înaintea semenilor aidoma lemnului neprelucrat (pu): „̕ Lemn nelucrat̕ vrea să spună ̕trunchi ce n-a fost încă despicat̕ – înlăuntru ascunde spirit, iar pe dinafară este lipsit de strălucire” (Heshang Gong). Acesta, ne spune taoismul, este Omul Sfânt, acel om care dobândește natura lui Tao prin biruirea egoismului și care ascultă sfatul înțeleptului de a se preschimba cu fiecare zi în vid prin alungarea emoțiilor și dorințelor (Versetul XV). Iar următorul verset ne face cunoscut că vidul este „trupul” lui Tao și că Tao este „adevărul ultim, unitatea nediferențiată, nemișcarea și netulburarea”.
Vasăzică, Tao este neființa și originea Universului în calitate de „suflu originar” (Yuan qi), din care s-a zămislit ființa (cuplul Yin-Yang). La rândul lor, Yin și Yang au zămislit „suflul limpede” (Cerul), „suflul tulbure” (pământul) și „suflul îngemănat” care-l caracterizează pe om.
Lao Zi ne dezvăluie în Versetul XL: „Ființele aflate sub Cer se zămislesc din ființă, iar ființa se zămislește din neființă”. Aceasta fiind filiația plăsmuirii, iată de ce Zhuang Zi afirmă în Cap. 22 din scrierea Înțelepciunea călătorește spre nord: „Eu pot să înțeleg că neființa există, dar nu și că neființa nu există”.
Neființa (wu) „nu are formă sau înfățișare, nu are culoare, sunet, gust sau miros, nu are început și sfârșit, nu se află sus sau jos, înăuntru sau afară, nu cunoaște binele sau răul”. Pe scurt, neființa este vidul desăvârșit, fapt pentru care ea nu poate fi numită. Cu toate astea, pentru a-și face cunoscută învățătura, Lao Zi a numit-o Tao!
Neființa (wu) este reprezentată prin simbolul wuji, iar ființa (you) este reprezentată prin simbolul taiji. Întrucât vidul, una din însușirile fundamentale ale lui Tao, ascunde în sine „pivotul nașterilor” (Versetul VI), taiji se naște din wuji și se reîntoarce la wuji. Tao, prin urmare, nu înseamnă inexistență, ci non-manifestare. În plus, neființa atotcuprinzătoare și omnipotentă se cheamă desăvârșita armonie dintre suflurile/principiile Yin și Yang.
Iată, potrivit taoismului, cele zece însușiri esențiale ale lui Tao: vidul (etern și nemărginit, totul purcede de la vid și se reîntoarce la vid), imanența, netulburarea (natura primordială a lui Tao, care în alți termeni se cheamă puritate și nemișcare – puritatea corespunde Cerului, iar nemișcarea corespunde Pământului), nonacțiunea (nu semnifică lipsa acțiunii, pasivitatea sau nihilismul, ci acțiunea desăvârșită, adică aceea care întotdeauna este sortită izbânzii), neîntinarea (Tao este permanent pur), deplinătatea (Tao este etern nepreschimbat), simplitatea (întotdeauna Tao este simplu și firesc), pacea (lipsa dorințelor), blândețea și moliciunea (sub Cer, ceea ce este moale și slab, învinge ceea ce este dur și puternic), nelupta (Tao își desăvârșește lucrarea fără a lupta sau a se împotrivi firii lucrurilor). Când toate aceste însușiri, ne spune Șerban Toader, sunt încorporate în om, ele „poartă numele de virtuți ale lui Tao (De)”!
Dar în Versetul IX ni se aduce la cunoștință că „excesul, lăcomia, preamărirea și trufia sunt potrivnice lui Tao” și că „desfătarea nemăsurată este urmată de-ntristare” (Heshang Gong).
În concluzie, Tao este pretutindeni prezent, de la metoda de guvernare și până la sensul direct de cale sau drum. Zhuang Zi ne asigură că este atât de răspândit, încât „nu e loc în care să nu se afle”, până și „în balegă și scârnă”…
În triada Cer-Pământ-Om, hiba aparține în totalitate omului, îndeosebi atunci când acesta are calitatea de Suveran. Da, căci dacă există un Tao al Cerului și unul al Pământului, se poate vorbi doar de un Tao al Omului Sfânt, singurul în măsură să guverneze eficient și armonios (Versetul XIX: „Cârmuirea desăvârșită se înfăptuiește numai prin mijlocirea lui Tao), altfel spus să procedeze în conformitate cu suprema înțelepciune a Versetului XXV: „Omul să urmeze pilda Pământului, Pământul să urmeze pilda Cerului, Cerul să urmeze pilda lui Tao. Tao lucrează prin el însuși”.
Vasăzică, neîntrerupta punere în corespondență a sferei cosmice cu cea umană se poate realiza numai printr-un Tao al oamenilor, norma etică de origine cosmică, „structurată și manifestă într-un set de atitudini și însușiri pe care numai omul ideal, omul ales, îl stăpânește cu desăvârșire, dar la care fiecare trebuie să aspire” (Dinu Luca).
În final, câteva caracteristici ale gândirii chineze în general, ale taoismului în mod deosebit: laconismul exprimării situează aceste scrieri în vecinătatea ermetismului, de unde tulburătoarea și neîncetata fascinație exercitată asupra cititorului; în locul dialecticii opoziției și conflictului din gândirea europeană, gândirea chineză impune o dialectică a complementarității, în cadrul căreia „Yin și Yang realizează (…) împreună un binom în care paritățile inverse se reunesc, pe baza logicii duale a coexistenței și alternanței” (D. Luca); Dao De Jing ne prezintă două din temele favorite ale taoiștilor: „Coexistența și alternanța contrariilor” și ”Conflictul dintre esență și aparență” sau relativitatea cunoașterii.
Dar iată și câteva cugetări taoiste, realmente irezistibile prin concizie, simplitate, subtilitate și claritatea adevărului pe care-l găzduiesc: „Cine știe nu spune, cine spune nu știe”; „Cine își dă seama de propria prostie e departe de a fi prost, iar cine pricepe că e cu totul dezorientat nu e chiar atât de dezorientat” (Zhuang Zi în lucrarea „Cerul și pământul”); „Un câine nu este bun pentru că știe să latre, iar un om nu este vrednic pentru că e bun de gură” (Zhuang Zi în „Xu Wugui”); „Cel știutor nu se arată învățat, iar cel care se arată învățat nu este știutor” (Versetul LXXXI).
Tot taoiștii ne explică în felul lor fermecător de lapidar ce înseamnă a ști: „A ști dar a te crede neștiutor este cel mai bine; a nu ști dar a te crede atotștiutor este o adevărată boală”.

Sighetu Marmației, George PETROVAI
12-15 martie 2017

Toponime mai mult sau mai puțin derutante

George PETROVAI
George PETROVAI

Nu cu mult timp în urmă am întâlnit pe internet o încercare de deslușire etimologică a denumirii județelor noastre. Jos cu pălăria pentru străduință! Și – cine știe? – poate că multe dintre acele afirmații/presupuneri chiar au temei științific. Ce m-a frapat pe mine ca om al locului a fost explicația dată Maramureșului: Cică ar fi un toponim compus din „mara” și Mureș, cuvântul de origine traco-dacică „mara” însemnând stâncă.
După cum se va vedea în continuare, nu numai că-i o explicație nesatisfăcătoare (îndată voi argumenta), dar chiar de-a binelea jignitoare pentru suculența fanteziei noastre toponimice, care – cu substanțialul ajutor venit dinspre hidronimie și oronimie – se constituie în cea mai trainică punte de legătură dintre lumea traco-getică și lumile de pe aceste meleaguri (daco-romană, obștile sătești, medievală, modernă) situate în timp mai aproape de noi.
Documentându-mă nițel, iată ce am aflat: Maramureșul are înțelesul foarte vechi de apă mare! Da, căci se raportează la Mureșul numit de traco-geți Maris, tocmai ca prin intermediul termenului tracic „mara”, cu sensul „mare”, să sugereze existența Tisei, râul mare sau apa mare a zonei. Iar această explicație mi se pare cu atât mai logic-acceptabilă, cu cât în Maramureșul Voievodal al zilelor noastre curge râul Mara, afluent al Izei, aceasta la rândul ei fiind afluentul Tisei. Prin urmare, având la îndemână (ca să zic așa in actu) hidronimul cu pricina, logica bunului simț ne obligă să atribuim termenului traco-getic „mara” nu sensul de stâncă, ci acela de mare (apă), mai exact de mare (apă curgătoare). Și astfel toate se leagă, iar Maramureșul poartă în el înțelesul profund istoric de apă mare…
Vine la rând toponimicul Sighetu Marmației. Apropo, deși pentru Tîrgu Lăpuș, Vișeu de Sus sau Vadu Izei toată suflarea este de acord că acestea sunt denumirile corecte (nearticulate și în scriere fără cratimă), se pare că regula nu funcționează în raport cu Sighetu Marmației, deoarece aici se acceptă (sic!) patru feluri de grafiere: Sighetu Marmației, Sighetu-Marmației, Sighetul Marmației, Sighetul-Marmației. Iată de ce vin cu următoarea propunere: Orașul să se numească de-acu înainte Sighet Marmațios, căci prin necontenita raportare la sintagma „copil năbădios”, de pildă, va fi ferit de mutilare…
Întrucât prima atestare documentară a localității înconjurată de râurile Iza, Tisa și Ronișoara datează în forma Sziget (Máramarossziget în maghiară) din anul 1326, foarte mulți sunt înclinați să admită explicația cu ungurescul sziget=insulă. De parcă până la pătrunderea ungurilor în Ardeal, respectiv în Maramureș, locuitorii din zonă n-ar fi avut harul necesar să perpetueze vechile denumiri dacice și să-și boteze inspirat noile sălașe!
Unii, nu prea mulți, înclină spre rutenescul „sihot”, termen utilizat în vechime pentru loc de târg. Întrebarea în acest caz este următoarea: Cum cuvântul târg este cu certitudine mai vechi decât „sihot” și cum influența ruteană la vremea respectivă era practic nulă vizavi de cea maghiară, ce sens avea ca uniunea obștilor sătești din acest areal traco-getic să împrumute un termen inexpresiv pentru semnificația sa constitutivă, când avea la îndemână acele concepte care exprimau îndeletnicirile sale multimilenare, cu ajutorul cărora localitatea putându-se numi Târgul Oilor sau Târgul Oierilor, de pildă?!…
Dar, îndeosebi în ultimul timp și în lumina noilor descoperiri arheologice, tot mai mulți cercetători leagă toponimul Sighet de cuvântul traco-getic „zeget” cu înțelesul de cetate. Două argumente în acest sens:
1)Sarmisegetusa este rezultatul contopirii a doi termeni traco-getici: Sarmis și Zegetusa, adică Cetatea lui Sarmis, acest Sarmis fiind unul din predecesorii lui Burebista (secolul al IV-lea î.e.n., potrivit celor cinci monezi descoperite până în prezent, ce poartă inscripția „Sarmis Basileus”);
2)Dealul Cetății de pe Solovan, deal la poalele căruia se întinde Sighetul, nu este o ficțiune, aici fiind vizibile ruinele unei cetăți din perioada traco-dacică.
Vasăzică ungurii, așa cum le stă și astăzi în fire, au maghiarizat acel străvechi „zeget”, care în actele oficiale a primit forma prescurtată Sziget, iar mai apoi în documentele românești a devenit Sighet.
Codița Marmația a fost adăugată în secolul al XV-lea în onoarea unui istoric italian, care scriind despre Maramureș, implicit a făcut istoria Sighetului. Și astfel avem astăzi Sighetu Marmației…
N.B.La capitolul presupuneri vin cu următoarea ofertă, nu în totalitate fantezistă: Dacă tot avem localitatea Sângeorz, de ce n-ar fi cu putință ca actualul Sighet să fi avut înainte de maghiarizare numele Sânget sau Sînget, fie cu înțelesul de „sunt get”, fie – mai degrabă – cu acela de „sfântul get”. A nu se uita faptul că vocalele ă și î (â) sunt de origine traco-getică și că aceeași origine o are forma „sânt” cu înțelesul de sfânt.
Vorbeam mai sus de fantezia toponimică a românilor. Iată două mostre convingătoare:
a)Suprafața arabilă a municipiului Sighetu Marmației (după Decembriadă parte lăsată în paragină, parte acoperită de diverse construcții și brăzdată de drumuri), poartă numele Ciredi. Adică nici cireadă (turmă de vite) și nici cirezi, ci între singular și plural;
b)Într-una din zile, un neam de-al meu îmi spune că-i atât de cătrănit, încât îi vine să meargă în Ciripeș. Termenul mi-a plăcut, așa că m-am pus pe capul lui cu întrebările, astfel aflând că Ciripeșul desemnează poalele unei păduri oarecare. Vasăzică un loc ndefinit și împădurit, cel mai adesea un deal sau munte, unde ai șansa să fii doar tu și ciripitul păsărelelor…

Sighetu Marmației, George PETROVAI
17 mai 2016

Oglinda

La prima oră a făcut plinul şi a pornit pe drumul amintirilor.
S-a oprit din loc în loc şi a privit gânditor. Îl încercau sentimente contradictorii. Lumea nu mai era aşa cum o ştia. Nici el.
La fiecare popas îşi nota ceva într-un caiet studenţesc. Apoi se privea într-un ciob de oglindă. De regulă zâmbea chipului reflectat. Uneori trist, alteori melancolic doar.
Până la urmă s-au adunat suficiente versuri pentru un mic volum.
Noaptea a privit stelele până a adormit învăluit de aromele florilor.
O vreme a dormit prin parcuri şi a rătăcit pe anumite străzi.
A urmărit umbre alunecând după perdele, a simţit arome cunoscute, a văzut becuri chioare luminând încăperi străine, acum.
Într-o altă dimineaţă şi-a cumpărat un caiet studenţesc, o sticlă de vin ieftin şi o pereche de adidas torsion.