Categorie: Uncategorized

„Maramureşul… intrând pe furiş în Moldova”

DSC01179Conferință susținută de domnul Academician Ioan Aurel Pop, Rectorul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca în Aula Magna a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, la ceremonia aniversară din 24 octombrie 2014.

Sursa: Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, Acad. Ioan Aurel Pop – „Maramureşul… intrând pe furiş în Moldova”

Reclame

Albastru de Maramures

Albastru de Maramures

De acolo dragă soţie,
Sunt puţini care să vie,
Că acolo care se duc,
Nu mai pun mâna pe plug.
Şi de-acolo care vin,
Nu mai sunt oameni deplin.
Primăvara care vine,
Nu ne cântă cucu bine.
Vin sfintele sărbători,
Cu lacrămi şi cu fiori.
Iar în Ziua Învierii,
Suntem pe pragul durerii,
Mulţi plâng soartea lor amară,
Că sunt pribegiţi prin ţară
Şi mai mulţi ce plâng acasă,
Pe care doru-i apasă,
Plâng nevestile cu dor,
După scumpii soţii lor,
Că s-o dus şi le-o lăsat,
Cu jeale şi cu bănat.
Plâng copiii după taţi,
Neveste după bărbaţi,
Plâng şi eu nevastă, dragă,
Plânje astăzi lumea întreagă.
Că nu ştim care din noi,
Ne-om mai vedia doi cu doi,
Mulţi copii pe vremi odată,
Nu ştiu cine le-o fo tată,
Tot or aştepta cu dor,
Să le vie tata lor
Dar se trece ani pe rând
Până le-a ieşi din gând
Tot aşa multe neveste,
Or uita ca din poveste.

Folclor din Maramures/ Memoria ethnologica

Biserica Nașterea Maicii Domnului din Călinești Căieni

Biserica Nașterea Maicii Domnului din Călinești Căieni

*

Satul Călinești este așezat în mijlocul Văii Cosău.
În prezent, acest sat, se bucură de două biserici vechi foarte frumoase, construite din lemn de stejar și brad, dar din păcate nici una nu este inclusă în patrimoniul UNESCO.
Aș dori să mă opresc la una din cele două și anume la Biserica Nașterii Maicii Domnului din Căieni, cum este cunoscută de întreg satul, care este în prezent înscrisă în Patrimoniul Național.
Această biserică construită inițial din lemn de stejar, acoperită cu șindrilă, a fost cercetată de nenumeroși oameni de specialitate. Totuși oamenii din sat, mai păstrează și astăzi transmiterea informaților pe cale orală, așa am reușit și eu să aflu multe din istoria acestei biserici fără a ignora informațiile adunate de către cercetători.
După unele documente se amintește despre existența unei mânăstiri în anul 1390, se pare că de călugări, așezată în Mânăștiuriul Mare denumire păstrată și astăzi. Din spusele unei bătrâne, locul unde era așezată pe atunci nu prezenta siguranță, motiv pentru care călugării au cerut de la Dumnezeu un semn care să le indice unde să o poată muta. Aici apare legenda Călinei. Se povestește despre o fată care se îndrepta spre o altă mânăstire din satul Văleni, având în mână o prescură și o lumânare. Legenda spune că acestei fete i s-ar fi aprins lumânarea în mână, într-un mod miraculos, de trei ori.
La auzul acestei întâmplări, călugării și cu oamenii din sat au hotărât să mute această mânăstire pe locul unde este astăzi, loc în care s-a aprins acea lumânare. Untheșu Bdhirăului din Vale, la vârsta de 84 de ani, mi-a povestit dar mi-a și arătat locul unde știe dânsul că ar fi fost înnainte această mânăstire. Mi-a povestit cum a fost cărată pe acel drum care și astăzi este utilizat de către săteni.
Cercetând și informațiile adunate de către cercetători, multe din istorisirile sătenilor se regăsesc și în materialele dumnealor.
Totuși sunt cercetători care susțin că această biserică ar fi fost construită în anul 1628, 1630, chiar în acel loc. Dar această variantă este refuzată de către bătrânii satului, care cred mai departe cele spune de moșii lor și anume că bisericuța de astăzi este mânăstirea care a fost adusă din Mânăștiurul Mare
O altă bătrână din sat, mi-a povestit cum un străbunic de-al dânsei, care a trăit aproape 100 de ani, i-a spus cum a fost mutată această mânăstire cu 18 boi, aducând-o întreagă, trasă pe cobdhile. Povestește cum întreg satul de atunci a fost prezent la mutarea acestei mânăstiri. A încheiat spunându-mi cum le-a dat Dumnezeu înțeleciune și putere ca să o poată muta. Pentru cei de atunci a fost o mninune!
Pictura și astăzi este foarte bine conservată, astfel că sătenii și turiștii se pot încă bucura de o capodoperă lăsată de pictorul Alexandru Zugravu Ponehalschi, pictată în anul 1754. Pictorul a fost plătit de către oamenii din sat, în 9 august, lăsând mărturie scrisă în chirilică, la intrare în partea dreaptă și după ușă în partea stângă.
Pictura vorbește de vechiul și noul testament, având unele particularități aparte, pe care le vom trata într-un alt material.

*
*
*
*

Fiind construită de mici dimensiuni inițial, ulterior în secolul XIX –lea, s-a hotărât lărgirea ei. A fost tăiat peretele dinspre est al bisercii, pierzându-se o parte din pictură, dar nu în totalitate și adăugându-se și un pridvor, denumit locul babelor.
Biserica mai are un alt element inedit, anume acela că pe două laterale ale acestei biserici s-a decolorat lemnul în formă de cruce.
Această biserică, stă de sute de ani în picioare vrând parcă să ne mărturisescă ceva. Lemnul de oarecând a avut ceva deosebit în el. Oare să fie credința moșilor? Oare să fi ajutat respectul pe care îl aveau înnaintașii față de natură?
Oarecând oamenii locului respectau și prețuiau lemnul. Îl cătau cu mult timp inainte de tăiere, căutându-l să fie drept, gros și sănătos. Atunci când voiau să-l taie, îmi povestea un bătrân, mergeau și vorbeau cu el, îl rugau în primul rând să-l lase să-l taie, și îl rugau ca acolo unde îl vor duce să facă o construcție, să aivă grijă de oamenii din ea și să reziste în timp. Oare să fie o explicație pentru faptul că nefiind tratate ele se păstrează și astăzi foarte bine? Totuși, puterea gândului, oarecând a avut rezultate foarte bune, deoarece strămoșii ne-au lăsat o lume plină de frumos, de înțelepciune dar și o protecție aparte.

*

@Măriuca Verdeș
Foto: Peter Lengyel

Floarea rușinii sau morcovul sălbatic

Pe vremea bunicilor și străbunicilor mei, dar și astăzi, omul se ghida după natură, ziceau

Mariuca Verdes
Mariuca Verdes

că natura le vorbea.
Astfel, în multe din decorațiunile interioare și exterioare pe care le mai vedem și astăzi pe porți, pe ștergare, cămeși etc. se poate regăsi cu ușurință legătura omului cu natura, omul era “una” cu natura.
Câteva exemple ar fi: coarnele cerbului- ele sunt folosite atât pe cămeșile tradiționale cât și pe porți sau alte decorațiuni interioare, unda apei pe țoluri, scoarțe, dinții de lup – se foloseau și încă se mai folosesc la ușa de la intrare în biserici, pe porți, la casele bătrânești, coada de rândunică- este folosită ca model la sindrilă în special la biserici, spicul de grâu- care era utilizat la impletitul gardului din nuiele, colacul care se pune când se termină de făcut claia, îl găsim pe porți. Asfel de exemple se mai pot da.
Plantele medicinale erau utilizate pentru sănătate, fiind denumite cu diferite regionalisme cum ar fi sunătoarea, cunoscută sub numele de „Sângele Domnului”. Se povestește că era o plantă folosită pentru dragoste și anume mătrăguna. Busuiocul era purtat de femei, fete, în locul parfumului de astăzi la biserică sau la joc.
Aș vrea să mă opresc la morcovul sălbatic, cunoscut prin aceste locuri ca “Floarea rușinii”.
Când eram cocoană, ajutam de pe atunci la treburule gospodărești. Vara, era sezonul de pregătire a nutrețului pentru animalele care le aveam în gospodărie. Așa se face că multe din secretele naturii am putut să le descopăr mergând pe câmpuri cu neamurile, văzând natura în toată splendoarea ei. Mama, mereu transmitea informațiile primite de la bunica dânsei și nouă. Cea mai bună metodă de a se păstra legătura între generații a fost informarea „pruncilor” „de cumnicuți” de când erau mici. Astfel s-au transmis din generație în generație, prin viu grai, multe din cunoștințele de astăzi.
Îmi amintesc de o întâmplare dintr-o vară, pe vremea fânului. Parcă o aud și astăzi pe mama spunându-mi: „ uite floarea rușinii, vai rară-i, se vede că s-o dus rușinea de pe pământ. Când eram eu cocoană, ca și tine, aiastă floare o înpânzât pământurile, șî mama me bătrână, mi-o zâs, draga mamii, când îi vide că aiastă floare n-a mai si, să știi că a zini sfârșîtu lumnii, că n-a mai si rușine între oameni”.
Această floare nu a dispărut, doar că și-a schimbat culoarea. Se spune că floarea rușinii avea culoare mov în loc de cea albă de astăzi. Fapul că floarea și-a schimbat culoarea, este semnul dispariției rușinii. Nu se mai cultivă acest sentiment.DSCN1027
Astăzi morcovul sălbatic alb, dacă este într-o cantitate mare pe pășuni, se știe că iarba respectivă, este slabă și seacă, un semn al secetei. Animale nu-l mânâncă, având un gust amar, iar oamenii din satul Călinești îl numesc “covrag”.
Rușinea este de mai multe feluri, se spune prin aceste locuri. Purtarea ta bună, era un semn că știai de rușine. Iar această purtare, deși nescrisă, era cunoscută în interiorul satului.
Îmbrăcămintea tradițională, de exemplu, era pe primul loc. Era o rușine ca femeia să iasă din rânduială. Atunci când îmbrăcai costumul tradițional, aveai niște reguli. Gândindu-mă la perioada de pe vremea bunicilor mei, știam că genunchii nu aveau voie să se vadă. Din acest motiv încinsătura tradițională la femeie, era până la pulpă, iar la cele mai bătrâne și mai jos. Și astăzi mai sunt bătrâne care cunosc această regulă și o respectă. Purtau portul tradițional zi de zi… bănuiesc că le era cald vara. Dar aceasta nu a fost un motiv pentru a renunța la el.
Constatăm că acest sentiment de rușine se interpreta ca făcând parte din cei 7 ani de acasă.
Un alt exemplu ar fi următorul: Un prunc care are rușine, este un prunc educat. Cel care nu are rușine consideră că este liber să facă ce dorește și să se comporte cum dorește, fără bariere sau limite. Fără rușine unii de alții, automat nu ne mai respectăm, distrugem prin comportamentul nostru oameni, tradiții, obiceiuri și respectul care era între generații.
Sunt foarte multe exemple legate de purtare. Obiceiul nunții, de odinioară, se baza foarte mult pe acest aspect. Fata când se mărita nu punea cunună pe cap dacă nu avut grijă de “fetia” ei. Chiar dacă nu știa nimeni acest lucru îi era rușine să-i mintă pe cei din jurul ei mergând cu cunună pe cap. Cununa era simbolul curățeniei, al purității. De asemenea, feciorul nu avea steag la nunta lui, tot așa steagul simbolizând puritatea feciorului.
Cum toată activitatea omului de nu cu mult timp în urmă era legată de munca în natură, fie la câmp, fie la pădure, era o rușine să nu lucrezi, dar să mergi să ceri, era și mai mare. De când începeai să stăpânești mersul în picioare, deja de la 3 anișori, aveai o furcuță mică pentru a învăța lucrul cu fânul. Mai întâi în joacă, treptat devenea o activitate pe care urma să o faci o viață întreagă. Se spune că un prunc, dacă nu învață de mic să lucreze, nu va mai putea să stăpânească cu ușurință treburile gospodărești.
Comportamentul copiilor, de la mic la mare, consta și prin felul în care vorbeai sau participai la viața în familie. Părinții erau cei care știau ce ar trebui să se facă în gospodărie, ei erau cei care luau decizii, chiar dacă generația tânără și de atunci vedea diferit lucrurile. Era o rușine ca să le comentezi părinților, spuneau bătrânii că era suficient să se uite la ei, că deja știau unde au greșit și știuau cum trebuie să se comporte.
Se făceau și strigături la joc, sau în clacă, pe seama acestui subiect.

Nu si omule un câne
Și să nu știi de rușine
Că rușîna-i ca floarea
Cine-o are o’ngrija
Cine nu știi de rușine
Să-l mânânce greu’n lume
Că așe-o vrut Dumnezeu
Să lasă la omu său
Ca să-l apere de rău.

@Măriuca Verdeș

Sărbătoarea rădăcinilor străbune- De Sâmpietru, este la cea de a treia ediție

Sărbătoarea rădăcinilor străbune

În fiecare an, încercăm să unim rădăcinile de pretutindeni prin port, dans, meștegug și cânt, poezie. Chiar dacă ne învârtim într-o lume în care cântecul nu mai este transmis live, noi, Călineștenii Țării Maramureșului și biserica greco-catolică, vrem să readucem viața cântecului, vrem să încurajăm continuitatea portului autentic și a omului adevărat.

Noi am crezut mereu, că, dacă ne dorim să se continuie portul, trebuie să-l purtăm, dacă vrem să se horească doina, trebuie s-o doinim și așa mai departe.

Suntem conștienți că este greu să redeschizi suflete pentru frumosul care nu se mai vede ca fiind frumos. Încă mai credem în înțelepciunea nativă, mai ținem la acest pământ și vrem să-l cinstim călcându-l nu lăsându-l pustietății.

Rădăcinile se încâlcesc, așa se face că putem găsi asemănări și deosebiri între culturi.

Prin intermediul păstrătorilor din satele Maramureșene și nu numai, vrem să arătăm că rădăcinile nu ne-au murit, nu sunt lipsite de viață ci prin răbdare și încurajare, încet.. o să țâpe mlădițe.

Prin urmare :

În 28 iunie ne reîntâlnim la gospodăria lui Victorul Știrbuțului, unde simpozionul din acest an, se va axa, pe vopsitul vegetal. O să facem și o expoziție pe această temă, cu țoluri foarte vechi din acest sat, plus alte produse din lână. Dar și o demostrație de vopsit vegetal, având alături diferiți oameni de specialitate din zonă care o vă vină cu diferite teme pe acest subiect.

În 29 iunie la biserica Adormirea Maicii Domnului din Călinești Susani- ne vom bucura de pricesne și cântece religioase prin intermediul invitațiilor noștri, ulterior, într-un alai, ca de nuntă, ne îndreptăm spre casa Iurca unde vrem să sărbătorim maramureșenește.

Nu te poți încărca de frumos, de bucurie, de energie pozitivă, decât scoțând din tine energia negativă. Iar dansul, ne dă acest prilej, ca să ne scuturăm de rău și să ne încărcăm de energia bună.

@Măriuca Verdeș