Categorie: Uncategorized

Frumusețea incitant-ermetică și captivant-poetică a daoismului

George PETROVAI
George PETROVAI

Despre daoism am mai scris de câteva ori până acuma (vezi Cap. III din amplul studiu Filosofia chineză, respectiv textul intitulat Taoismul – filosofie și religie de rang imperial). Da, căci filosofia valoroasă se constituie în ghidul rațional-conceptual și moral-atitudinal al omului de pretutindeni, din totdeauna și pentru totdeauna. Cu atât mai mult atunci când vine vorba de gândirea chineză în general, de daoism în special, o filosofie contemporană cu cea antică greacă, ba în anumite privințe chiar devansând cu autoritate prima cugetare sistematică a Europei.
Așa cum arătam în Filosofia chineză, asemănările frapante până la buimăcire dintre cele două mari și distincte capitole ale cugetării universale, nu pot fi explicate acceptabil decât prin prisma sincronismului cultural-artistic, mai bine spus ale inspirației și revelației specifice momentului istoric. Iar când afirm acest lucru, mai am în vedere atât surprinzătoarele coincidențe dintre piramidele faraonice, ziguratele asiro-babiloniene și monumentalele edificii ale aztecilor sau incașilor, cât și formidabilele apropieri dintre mitologia vechilor egipteni și cea polineziană, în ambele credințe astrul zilei fiind zeitatea supremă cu numele de Ra.
Revenind la oile noastre, adică la daoism sau taoism (în limba chineză „d” se citește „t”), încep prezentul text cu următoarele precizări:
1)Pentru Șerban Toader, remarcabilul traducător din chineza veche și comentator al cărții de căpătâi a daoismului, carte atribuită legendarului Lao Zi (traducerea a apărut în limba română în anul 1999 la Editura Științifică, Bibliotheca Orientalis, cu titlul Lao Zi – Cartea despre Tao și virtuțile sale), Dao De Jing este „un poem filosofic neasemuit” și „regele tuturor scripturilor”. Iar pentru Dinu Luca, excepționalul traducător și comentator al acestui poem filosofic (Lao Zi – Cartea despre Dao și putere, cu ilustrări din Zhuang Zi a apărut în anul 1993 la Editura Humanitas), „Dao De Jing a ajuns cel mai tradus text din lume după Biblie, numai în engleză apărând peste o sută de traduceri, aproximări sau parafrazări, cam una la un an și jumătate”. Nu trebuie pierdut din vedere faptul că în anul 1788 ajunge în Europa prima traducere a acestei cărți, ea fiind opera unui misionar englez anonim, că în 1842 Stanislas Julien o traduce în franceză și că Victor von Strauss realizează în anul 1870 prima ei traducere în germană. La noi, ne informează D. Luca, prima traducere (după o versiune franceză, posibil după cea din 1842) datează din 1932, în anii 50 are loc a doua traducere după o versiune rusească (în nici una din cele două cazuri nu este menționat numele traducătorului), iar în anul 1992, cartea este tradusă de Tao Jianwen, Florin Brătilă și Dan Mirahorian.
N.B.: Mulți cărturari sunt de părere că cea mai tradusă carte după Biblie ar fi Imitatio Christi, fabuloasa creație atribuită călugărului Thomas din Kempis, carte apărută în românește sub numele Urmarea lui Hristos
2)Piedicile, ne spune D. Luca, apar în calea traducătorului atât din pricina chinezei clasice (polisemia foarte extinsă a aproape fiecărui cuvânt, pluralitatea de relații gramaticale generate de una și aceeași particulă, numărul mare de variante grafice ale unui singur caracter, totala lipsă de orice punctuație), cât și din pricina textului (aproape incoerent, ambiguu și extrem de concis), fapt pentru care transpunerile în altă limbă sunt simțitor diferite de la un tălnăcitor la altul. Bunăoară, ele sunt lesne sesizabile la Dinu Luca și Șerban Toader încă de la prima din cele 81 de părți ale poemului (capitole pentru primul traducător, versete pentru celălalt). „Astfel/ întru totul lipsit de dorință,/ îi poți contempla ascunzișurile,/ întru totul aflat în dorință,/ îi poți contempla înfățișările” este traducerea lui Dinu Luca, pe când la Șerban Toader, aceeași frază are următoarea alcătuire: „[De aceea], cel ce nu are niciodată dorințe, îi va cuprinde taina, iar cel împovărat de dorințe îi va păzi hotarul [numai]”.
Însuși De, conceptul strâns legat de Dao, mai exact arta sau metoda care-i permite Suveranului „să asigure eficacitatea ritualurilor orientate către perpetuarea corespondențelor cu Cosmosul”, capătă la cei doi traducători români valențe diferite: Dinu Luca optează pentru „Putere” (este adevărat că tot el în Introducere menționează că, având înțelesul de „virtute” în sensul elanului vital bergsonian, conceptul De desemnează spontaneitatea tuturor lucrurilor), pe când Șerban Toader optează cu hotărâre pentru „Virtute”.
3)Neunitară (înglobează maxime, pasaje de sorginte mitică și materiale de proveniență târzie), cartea Dao De Jing, suntem înștiințați de Dinu Luca, „s-a cristalizat pe o perioadă ce se întinde pe parcursul mai multor secole, probabil în perioada 650-350 î.e.n., fiind fixată în scris abia la sfârșitul secolului trei î.e.n.”. Având numele tradițional Lao zi și pe cel canonic Canonul despre Dao și De, sinologii încă nu s-au pus de acord asupra datei la care a avut loc canonizarea textului Dao De Jing, respectiv ridicarea lui la rangul de carte clasică sau canon (jing). Potrivit tradiției, acest lucru s-ar datora împăratului Jing (156-141 î.e.n.) din dinastia Han de Apus (206 î.e.n.-23 e.n.), dar cert este că „denumirea de Dao De Jing a început să fie folosită extensiv abia în timpul dinastiilor Sui (581-618) și Tang (618-907)” (D. Luca).
În Însemnări istorice, marele istoric Sima Qian (145-90 î.e.n.) îi atribuie lui Lao Zi compunerea unui text în două părți, care ulterior au fost numite Dao Jing (Canonul despre Dao), respectiv De Jing (Canonul despre De). Ba mai mult, unii sinologi susțin cu probe destul de credibile că „ordinea în care erau așezate părțile avea o semnificație bine definită”, că, adică, plasarea la început a lui Dao Jing accentua dimensiunea metafizică a textului, dimensiune specifică școlii daoiste, în timp ce așezarea lui De Jing pe prima poziție, specifică școlii legiste, cea care „a preluat din daoism ontologia de care avea nevoie pentru a deveni o filosofie comprehensivă” (D. Luca), sublinia caracterul politic al cărții.
Structurarea textului în 81 de capitole sau versete este atribuită de tradiție lui Heshang Gong, personaj legendar despre care se presupune că ar fi trăit în timpul domniei lui Wen din dinastia Tan (202-157 î.e.n.), unul dintre primii și, totodată, unul dintre cei mai faimoși comentatori ai textului, autorul versiunii ce a circulat printre oamenii de rând. Din secolul al III- lea e.n. ne-au parvenit două variante complete, cea comentată de Heshang Gong și cea comentată de filosoful neodaoist Wang Bi (226-249), a cărui versiune a circulat în mediile literare și oficiale, precum și versiunea incompletă cunoscută cu numele de Xiang’Er.
Și cum „potrivit tradiției cărturărești a Chinei clasice, comentariul ocupă (…) cel puțin o jumătate din economia oricărei ediții la Dao De Jing” (Șerban Toader), iată de ce compatriotul nostru nu se abate de la regulă, ci își susține explicațiile cu suculentele comentarii ale lui Heshang Gong, în vreme ce Dinu Luca, cu un aparat critic-explicativ mult mai dezvoltat, recurge la comentariile lui Wang Bi și ale altor erudiți chinezi și europeni, dar mai cu seamă la subtilitatea și frumusețea nepereche a ilustrărilor din Zhuang zi, cu siguranță „cel mai poetic text al înțelepciunii chineze”.
4)Pentru a putea fi deosebit de daoismul filosofic, ale cărui texte fundamentale sunt, în chip tradițional, Dao De Jing, Zhuang zi și Lie zi, „extrem de sincreticul fenomen” (Luca) ce poartă astăzi numele de daoism religios, se originează în practicile șamanice și divinatorii ale vechilor chinezi, de-abia în secolul al II-lea e.n. el constituindu-se în religie organizată. Nu trebuie omis faptul că, pe lângă adorarea unui mare număr de zeități, inclusiv Lao Zi, în cadrul diverselor secte daoiste se studiază clasicele menționate mai sus și se practică alchimia, precum și complicate exerciții ce vizează longevitatea, ba chiar nemurirea.
Dar ce este în definitiv Dao (Tao)? Chiar din primul verset suntem înștiințați că „Tao poate fi rostit, [însă acesta] nu este Tao cel veșnic. Numele [său] poate fi numit, [însă acesta] nu este numele veșnic”. Iar în Scriptura Liniștii se spune: „Desăvârșitul Tao nu are formă: [el] s-a întrupat în Cer și Pământ; desăvârșitul Tao este nepărtinitor: [el] pune în mișcare Soarele și Luna [deopotrivă]; desăvârșitul Tao nu are nume: [el] hrănește ̕cele zece mii de ființe și lucruri̕ . Eu nu-i cunosc numele – mă străduiesc să-l numesc și îi spun Tao”.
Fac precizarea că prin ̕cele zece mii de ființe și lucruri̕ , în taoism se desemnează infinitatea lumii înconjurătoare (fie – uneori – totalitatea cosmică, fie – alteori – numai ființele vii sau exclusiv ființele umane/poporul) și că Unu indică unitatea, ansamblul. Adică, la fel ca în filosofia antică greacă, el este tot un principiu fundamental-ontologic, dar un principiu mai puțin înzestrat din punct de vedere gnoseologic și axiologic ca Unul grecesc. Raportul dintre Unu și Tao ne este dezvăluit de comentariul lui Heshang Gong din Versetul XIV: „Dacă omul poate pătrunde Unul, ce viețuia la începuturi, se va chema că a înțeles rânduiala lui Tao”. Versetul XVI ne lămurește cum stă treaba cu rânduiala: „Redobândirea vieții” se cheamă rânduială, iar a cunoaște rânduiala se numește „a fi luminat”.
Dar luminat nu poate să fie decât omul smerit, iertător, modest și cumpătat, adică acela care, prin redobândirea naturii primare (xing), pe care Zhuang Zi o consideră egală cu „temelia vieții”, se prezintă înaintea semenilor aidoma lemnului neprelucrat (pu): „̕ Lemn nelucrat̕ vrea să spună ̕trunchi ce n-a fost încă despicat̕ – înlăuntru ascunde spirit, iar pe dinafară este lipsit de strălucire” (Heshang Gong). Acesta, ne spune taoismul, este Omul Sfânt, acel om care dobândește natura lui Tao prin biruirea egoismului și care ascultă sfatul înțeleptului de a se preschimba cu fiecare zi în vid prin alungarea emoțiilor și dorințelor (Versetul XV). Iar următorul verset ne face cunoscut că vidul este „trupul” lui Tao și că Tao este „adevărul ultim, unitatea nediferențiată, nemișcarea și netulburarea”.
Vasăzică, Tao este neființa și originea Universului în calitate de „suflu originar” (Yuan qi), din care s-a zămislit ființa (cuplul Yin-Yang). La rândul lor, Yin și Yang au zămislit „suflul limpede” (Cerul), „suflul tulbure” (pământul) și „suflul îngemănat” care-l caracterizează pe om.
Lao Zi ne dezvăluie în Versetul XL: „Ființele aflate sub Cer se zămislesc din ființă, iar ființa se zămislește din neființă”. Aceasta fiind filiația plăsmuirii, iată de ce Zhuang Zi afirmă în Cap. 22 din scrierea Înțelepciunea călătorește spre nord: „Eu pot să înțeleg că neființa există, dar nu și că neființa nu există”.
Neființa (wu) „nu are formă sau înfățișare, nu are culoare, sunet, gust sau miros, nu are început și sfârșit, nu se află sus sau jos, înăuntru sau afară, nu cunoaște binele sau răul”. Pe scurt, neființa este vidul desăvârșit, fapt pentru care ea nu poate fi numită. Cu toate astea, pentru a-și face cunoscută învățătura, Lao Zi a numit-o Tao!
Neființa (wu) este reprezentată prin simbolul wuji, iar ființa (you) este reprezentată prin simbolul taiji. Întrucât vidul, una din însușirile fundamentale ale lui Tao, ascunde în sine „pivotul nașterilor” (Versetul VI), taiji se naște din wuji și se reîntoarce la wuji. Tao, prin urmare, nu înseamnă inexistență, ci non-manifestare. În plus, neființa atotcuprinzătoare și omnipotentă se cheamă desăvârșita armonie dintre suflurile/principiile Yin și Yang.
Iată, potrivit taoismului, cele zece însușiri esențiale ale lui Tao: vidul (etern și nemărginit, totul purcede de la vid și se reîntoarce la vid), imanența, netulburarea (natura primordială a lui Tao, care în alți termeni se cheamă puritate și nemișcare – puritatea corespunde Cerului, iar nemișcarea corespunde Pământului), nonacțiunea (nu semnifică lipsa acțiunii, pasivitatea sau nihilismul, ci acțiunea desăvârșită, adică aceea care întotdeauna este sortită izbânzii), neîntinarea (Tao este permanent pur), deplinătatea (Tao este etern nepreschimbat), simplitatea (întotdeauna Tao este simplu și firesc), pacea (lipsa dorințelor), blândețea și moliciunea (sub Cer, ceea ce este moale și slab, învinge ceea ce este dur și puternic), nelupta (Tao își desăvârșește lucrarea fără a lupta sau a se împotrivi firii lucrurilor). Când toate aceste însușiri, ne spune Șerban Toader, sunt încorporate în om, ele „poartă numele de virtuți ale lui Tao (De)”!
Dar în Versetul IX ni se aduce la cunoștință că „excesul, lăcomia, preamărirea și trufia sunt potrivnice lui Tao” și că „desfătarea nemăsurată este urmată de-ntristare” (Heshang Gong).
În concluzie, Tao este pretutindeni prezent, de la metoda de guvernare și până la sensul direct de cale sau drum. Zhuang Zi ne asigură că este atât de răspândit, încât „nu e loc în care să nu se afle”, până și „în balegă și scârnă”…
În triada Cer-Pământ-Om, hiba aparține în totalitate omului, îndeosebi atunci când acesta are calitatea de Suveran. Da, căci dacă există un Tao al Cerului și unul al Pământului, se poate vorbi doar de un Tao al Omului Sfânt, singurul în măsură să guverneze eficient și armonios (Versetul XIX: „Cârmuirea desăvârșită se înfăptuiește numai prin mijlocirea lui Tao), altfel spus să procedeze în conformitate cu suprema înțelepciune a Versetului XXV: „Omul să urmeze pilda Pământului, Pământul să urmeze pilda Cerului, Cerul să urmeze pilda lui Tao. Tao lucrează prin el însuși”.
Vasăzică, neîntrerupta punere în corespondență a sferei cosmice cu cea umană se poate realiza numai printr-un Tao al oamenilor, norma etică de origine cosmică, „structurată și manifestă într-un set de atitudini și însușiri pe care numai omul ideal, omul ales, îl stăpânește cu desăvârșire, dar la care fiecare trebuie să aspire” (Dinu Luca).
În final, câteva caracteristici ale gândirii chineze în general, ale taoismului în mod deosebit: laconismul exprimării situează aceste scrieri în vecinătatea ermetismului, de unde tulburătoarea și neîncetata fascinație exercitată asupra cititorului; în locul dialecticii opoziției și conflictului din gândirea europeană, gândirea chineză impune o dialectică a complementarității, în cadrul căreia „Yin și Yang realizează (…) împreună un binom în care paritățile inverse se reunesc, pe baza logicii duale a coexistenței și alternanței” (D. Luca); Dao De Jing ne prezintă două din temele favorite ale taoiștilor: „Coexistența și alternanța contrariilor” și ”Conflictul dintre esență și aparență” sau relativitatea cunoașterii.
Dar iată și câteva cugetări taoiste, realmente irezistibile prin concizie, simplitate, subtilitate și claritatea adevărului pe care-l găzduiesc: „Cine știe nu spune, cine spune nu știe”; „Cine își dă seama de propria prostie e departe de a fi prost, iar cine pricepe că e cu totul dezorientat nu e chiar atât de dezorientat” (Zhuang Zi în lucrarea „Cerul și pământul”); „Un câine nu este bun pentru că știe să latre, iar un om nu este vrednic pentru că e bun de gură” (Zhuang Zi în „Xu Wugui”); „Cel știutor nu se arată învățat, iar cel care se arată învățat nu este știutor” (Versetul LXXXI).
Tot taoiștii ne explică în felul lor fermecător de lapidar ce înseamnă a ști: „A ști dar a te crede neștiutor este cel mai bine; a nu ști dar a te crede atotștiutor este o adevărată boală”.

Sighetu Marmației, George PETROVAI
12-15 martie 2017

Toponime mai mult sau mai puțin derutante

George PETROVAI
George PETROVAI

Nu cu mult timp în urmă am întâlnit pe internet o încercare de deslușire etimologică a denumirii județelor noastre. Jos cu pălăria pentru străduință! Și – cine știe? – poate că multe dintre acele afirmații/presupuneri chiar au temei științific. Ce m-a frapat pe mine ca om al locului a fost explicația dată Maramureșului: Cică ar fi un toponim compus din „mara” și Mureș, cuvântul de origine traco-dacică „mara” însemnând stâncă.
După cum se va vedea în continuare, nu numai că-i o explicație nesatisfăcătoare (îndată voi argumenta), dar chiar de-a binelea jignitoare pentru suculența fanteziei noastre toponimice, care – cu substanțialul ajutor venit dinspre hidronimie și oronimie – se constituie în cea mai trainică punte de legătură dintre lumea traco-getică și lumile de pe aceste meleaguri (daco-romană, obștile sătești, medievală, modernă) situate în timp mai aproape de noi.
Documentându-mă nițel, iată ce am aflat: Maramureșul are înțelesul foarte vechi de apă mare! Da, căci se raportează la Mureșul numit de traco-geți Maris, tocmai ca prin intermediul termenului tracic „mara”, cu sensul „mare”, să sugereze existența Tisei, râul mare sau apa mare a zonei. Iar această explicație mi se pare cu atât mai logic-acceptabilă, cu cât în Maramureșul Voievodal al zilelor noastre curge râul Mara, afluent al Izei, aceasta la rândul ei fiind afluentul Tisei. Prin urmare, având la îndemână (ca să zic așa in actu) hidronimul cu pricina, logica bunului simț ne obligă să atribuim termenului traco-getic „mara” nu sensul de stâncă, ci acela de mare (apă), mai exact de mare (apă curgătoare). Și astfel toate se leagă, iar Maramureșul poartă în el înțelesul profund istoric de apă mare…
Vine la rând toponimicul Sighetu Marmației. Apropo, deși pentru Tîrgu Lăpuș, Vișeu de Sus sau Vadu Izei toată suflarea este de acord că acestea sunt denumirile corecte (nearticulate și în scriere fără cratimă), se pare că regula nu funcționează în raport cu Sighetu Marmației, deoarece aici se acceptă (sic!) patru feluri de grafiere: Sighetu Marmației, Sighetu-Marmației, Sighetul Marmației, Sighetul-Marmației. Iată de ce vin cu următoarea propunere: Orașul să se numească de-acu înainte Sighet Marmațios, căci prin necontenita raportare la sintagma „copil năbădios”, de pildă, va fi ferit de mutilare…
Întrucât prima atestare documentară a localității înconjurată de râurile Iza, Tisa și Ronișoara datează în forma Sziget (Máramarossziget în maghiară) din anul 1326, foarte mulți sunt înclinați să admită explicația cu ungurescul sziget=insulă. De parcă până la pătrunderea ungurilor în Ardeal, respectiv în Maramureș, locuitorii din zonă n-ar fi avut harul necesar să perpetueze vechile denumiri dacice și să-și boteze inspirat noile sălașe!
Unii, nu prea mulți, înclină spre rutenescul „sihot”, termen utilizat în vechime pentru loc de târg. Întrebarea în acest caz este următoarea: Cum cuvântul târg este cu certitudine mai vechi decât „sihot” și cum influența ruteană la vremea respectivă era practic nulă vizavi de cea maghiară, ce sens avea ca uniunea obștilor sătești din acest areal traco-getic să împrumute un termen inexpresiv pentru semnificația sa constitutivă, când avea la îndemână acele concepte care exprimau îndeletnicirile sale multimilenare, cu ajutorul cărora localitatea putându-se numi Târgul Oilor sau Târgul Oierilor, de pildă?!…
Dar, îndeosebi în ultimul timp și în lumina noilor descoperiri arheologice, tot mai mulți cercetători leagă toponimul Sighet de cuvântul traco-getic „zeget” cu înțelesul de cetate. Două argumente în acest sens:
1)Sarmisegetusa este rezultatul contopirii a doi termeni traco-getici: Sarmis și Zegetusa, adică Cetatea lui Sarmis, acest Sarmis fiind unul din predecesorii lui Burebista (secolul al IV-lea î.e.n., potrivit celor cinci monezi descoperite până în prezent, ce poartă inscripția „Sarmis Basileus”);
2)Dealul Cetății de pe Solovan, deal la poalele căruia se întinde Sighetul, nu este o ficțiune, aici fiind vizibile ruinele unei cetăți din perioada traco-dacică.
Vasăzică ungurii, așa cum le stă și astăzi în fire, au maghiarizat acel străvechi „zeget”, care în actele oficiale a primit forma prescurtată Sziget, iar mai apoi în documentele românești a devenit Sighet.
Codița Marmația a fost adăugată în secolul al XV-lea în onoarea unui istoric italian, care scriind despre Maramureș, implicit a făcut istoria Sighetului. Și astfel avem astăzi Sighetu Marmației…
N.B.La capitolul presupuneri vin cu următoarea ofertă, nu în totalitate fantezistă: Dacă tot avem localitatea Sângeorz, de ce n-ar fi cu putință ca actualul Sighet să fi avut înainte de maghiarizare numele Sânget sau Sînget, fie cu înțelesul de „sunt get”, fie – mai degrabă – cu acela de „sfântul get”. A nu se uita faptul că vocalele ă și î (â) sunt de origine traco-getică și că aceeași origine o are forma „sânt” cu înțelesul de sfânt.
Vorbeam mai sus de fantezia toponimică a românilor. Iată două mostre convingătoare:
a)Suprafața arabilă a municipiului Sighetu Marmației (după Decembriadă parte lăsată în paragină, parte acoperită de diverse construcții și brăzdată de drumuri), poartă numele Ciredi. Adică nici cireadă (turmă de vite) și nici cirezi, ci între singular și plural;
b)Într-una din zile, un neam de-al meu îmi spune că-i atât de cătrănit, încât îi vine să meargă în Ciripeș. Termenul mi-a plăcut, așa că m-am pus pe capul lui cu întrebările, astfel aflând că Ciripeșul desemnează poalele unei păduri oarecare. Vasăzică un loc ndefinit și împădurit, cel mai adesea un deal sau munte, unde ai șansa să fii doar tu și ciripitul păsărelelor…

Sighetu Marmației, George PETROVAI
17 mai 2016

Oglinda

La prima oră a făcut plinul şi a pornit pe drumul amintirilor.
S-a oprit din loc în loc şi a privit gânditor. Îl încercau sentimente contradictorii. Lumea nu mai era aşa cum o ştia. Nici el.
La fiecare popas îşi nota ceva într-un caiet studenţesc. Apoi se privea într-un ciob de oglindă. De regulă zâmbea chipului reflectat. Uneori trist, alteori melancolic doar.
Până la urmă s-au adunat suficiente versuri pentru un mic volum.
Noaptea a privit stelele până a adormit învăluit de aromele florilor.
O vreme a dormit prin parcuri şi a rătăcit pe anumite străzi.
A urmărit umbre alunecând după perdele, a simţit arome cunoscute, a văzut becuri chioare luminând încăperi străine, acum.
Într-o altă dimineaţă şi-a cumpărat un caiet studenţesc, o sticlă de vin ieftin şi o pereche de adidas torsion.

De deochi

SONY DSC

Dacă cutareva om rău la ochi se uită pătrunzător la altul și nu-și aduce aminte de sine, atunci acela la care se uită e deochiat. Fiindcă suferința aceasta e crezută ca efect al privirii ochilor, ea se numește deochi, adecă boala provocată de ochi răi. Cel deochiat are durere de cap, puțină fierbințeală, aprinderea feții și n-are gust la mîncare și de regulă cade într-o stare de moleșeală, de nu poate lucra nemica. Ca preservative în contra deochiului, mai ales la copii, se pun la mînă nasturi albi legați cu ață sau panglică roșie, ca privitorii să-și aducă aminte că-l pot deochia, și prin această simplă aducere aminte, deochiul nu se mai face. Iar dacă, cu toate preservativele acestea, deochiul se face, trebuie să-i descîntăm. Luăm un vas cu apă curată, și aruncînd cărbuni pînă la nouă, zicem:
Doi ochi răi ti-o strîcat,
Și nouă sfinți ti-o vindecat.
Doi ochi răi ti-o strîcat,
Și opt sfinți ti-o vindecat.
(…)
Doi ochi răi ti-o strîcat,
Și un sfînt ti-o vindecat.
Fugi, deochi înfocat,
Din a cui ochi ti-o scăpat,
Înapoi te-am îndărăptat
Cu cuvîntul meu, dar mai ales
Cu puterea lui Dumnezău.
Fugi, deochi, în grabă,
Din a cui ochi te scapă,
Întru a celuia te bagă.
Omul să rămînă curat,
Luminat, ca Dumnezău ce l-o dat,
Ca în ce ceas s-o născut,
Ca Dumnezău ce l-o făcut.
Dă-i, Doamne, leac
În acesta ceasce-i cat,
Sfînta zi de astazi
Și sfînta Maica Precurata.

Dacă unul sau doi din cărbunii aceia se așează pe fundul vasului, atunci bolnavul sigur a fost deochiat. Ca să se vindece bea de nouă ori puțină apă, din acee peste care s-a descîntat, apoi se spală la supsuori, cap, rînză, închieturi, ochi și pe față din apa acee, și ce apă o rămas ungem țățănile ușii, aruncăm pe cîne, mîț și purcel, și streșina căsii. E de însămnat, că apa cînd o aducem de la rîu sau din fîntînă, nu-i iertat să grăim cu nime, nici să beie cineva din dînsa. Tăciunii îi aruncăm în vas cu un cuțit, făcînd semnul crucii în apă cu cuțitul de nouă ori.

De la Ioana Ofrin, de 60 de ani, din Oancești
Ion Bîrlea/ Literatură populară din Maramureș/1968
(Culegerea textelor realizată între anii 1904-1913)

Triada scriitoricească Iuri Dombrovski-Vasili Grossman-Alexandr Soljenițîn

George PETROVAI
George PETROVAI

De ce tocmai acești trei scriitori sovietici-ruși? Pentru că ei au în comun nu numai curajul de-a protesta împotriva totalitarismului bolșevic în general, împotriva celui stalinist în special, ci și atotumana calitate de martiri întru triumful adevărului și libertății – au fost arestați, anchetați, deportați și înlăgărați, iar operele lor au fost și ele arestate pentru o lungă perioadă de timp.
Desigur, numărul scriitorilor protestatari este mult mai mare, atât în fosta Uniune Sovietică (Boris Pasternak, Anatoli Rîbakov etc.), cât și în afara ei (Radu Gyr, Nichifor Crainic, Paul Goma, trei dintre cei mai intransigenți, totodată mai remarcabili condeieri români anticomuniști). Dar despre Boris Pasternak am scris cu ceva timp în urmă amplul text „Doctorul Iura Jivago, unul dintre eroii de referință ai literaturii de rezistență”, Anatoli Rîbakov iese din schemă prin aceea că a cunoscut într-o mai mică măsură persecuțiile regimului concentraționar (a emigrat cu întreaga familie în Statele Unite), iar în ceea ce-i privește pe scriitorii noștri martiri, cred că ar fi cazul să le acordăm cuvenita atenție și recunoștință pentru pilduitoarele lor înfăptuiri umane și scriitoricești, așa încât tot sufletul în sufletul acestui neam să știe că Radu Gyr n-a încetat să scrie nici atunci când viața lui atârna de un fir de păr după apariția celebrului protest liric „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!” și că Nichifor Crainic n-a făcut compromisuri nici măcar atunci când, privit și tratat mai ceva ca un paria, era hăituit de uneltele bolșevismului.
Iată-l, de pildă, pe mult nedreptățitul Iuri Dombrovski (născut la Moscova în anul 1909), cel despre care excelentul traducător Mircea Aurel Buiciuc scrie următoarele în „Tabelul cronologic” al romanului „Pe urmele șarpelui boa” („Conservatorul muzeului de antichități”), carte apărută la Editura Minerva, BPT, 1991: „A fost un Om de exemplară cutezanță și cinste, o mare conștiință a epocii în care a trăit, un Om liber în cuget și în comportament, străin de tot ce înseamnă ipocrizie și lașitate, un Om generos și plin de bărbăție, în cel mai înalt sens al acestei expresii. N-a iubit banii, obiectele efemere, ci semenii, cărțile, pictura, arta în general și sfințenia Cuvântului”.
Însă stalinismul făcea tot ce-i stătea în putință să scape de asemenea martori incomozi, și posibilități avea cu toptanul (legi adecvate, precum sinistrul Articol 58 din Codul penal, N.K.V.D., milițieni, activiști, agitatori și turnători, temnițe, lagăre, gardieni și torționari), așa că sărmanul Iuri Dombrovski, adept al răspunderii morale a ființei umane (în mod deosebit a creatorului față de tot ce se petrece în jurul său), n-avea cum să scape nici de ochiul vigilent al partidului și nici de brațul lui înarmat: Îndată după absolvirea „Cursurilor superioare de literatură”, pe motive politice este exilat în Alma-Ata (orașul merelor) din Kazahstan (perioada 1932-1935), urmează ancheta și detenția din anul 1937 pentru eseul „Tezaurul de cărți al Kazahstanului”, deportarea în ținutul Kolîma (1939-1943) și cea în regiunea Irkutsk (1949-1955) într-un lagăr de muncă forțată, cu regim extrem de drastic!
Cu toate că autorul a avut originala idee de-a plasa acțiunea romanului, respectiv de-a instala puterea sovietică și apogeul stalinismului din 1937-1938 (anii Marii epurări) în lumea basmului celor o mie și una de nopți, când noi pătrundem în desfătătoarea substanță a cărții, pe care Valeriu Cristea o consideră „una dintre cele mai valoroase opere ale literaturii sovietice ruse de după război” (romanul vede lumina tiparului în anul 1964), constatăm că în feerica lume din sud se petrec toate acele oribile lucruri care se petreceau atunci în întreaga Uniune Sovietică: obligatoriile portrete și lozinci ale tătucului Stalin, mâna lungă a N.K.V.D.-ului în pancarte, propaganda antireligioasă, delațiunea, teama permanentă de urmărire, percheziții și arestări, precum arestarea la trei noaptea a administratorului muzeului, arhivigilența agitatoarei Zoia Mihailovna, o grăsună cu ochi „mici, înguști și porcini”, dogmaticul zel al Aiupovei, secretar științific la Biblioteca republicană din Alma-Ata, al cărei soț tocmai fusese ridicat, ura proletară față de sabotorii care umpleau depozitele de grâne cu gărgărițe, încât autoritățile au fost nevoite să ardă „miliarde de puduri de grâne”, nenumăratele procese-fulger cu ușile închise, în urma cărora „noi ne-am adunat la sfârșitul orelor de program să cerem pedeapsa cu moartea”.
Bineînțeles că într-un asemenea climat aiuritor, tragicomediile nu pot să lipsească: atunci când oamenii au decedat și nu mai pot fi arestați, autoritățile – precum în memorabila scenă cu răposatul și înrămatul Blinderman – nu ezită să le aresteze portretele; întrucât este o regulă ca toți arestații să-și recunoască vina, fratele brigadierului Potapov recunoaște într-un târziu că-i sabotor și este împușcat; cu toate că în cele din urmă omoară uriașul șarpe de casă, vasăzică deține proba existenței șarpelui despre care se credea că ar fi un boa fugit din menajeria unui circ (el, de altminteri, dă numele „conspirativ” al romanului), totuși, brigadierul Potapov urmează să fie arestat, fiind suspect din pricina înrudirii cu un fost diversionist și pentru că securiștii au dovada (sic!) că el spionează în favoarea Germaniei naziste (scrisoarea adresată brigadierului, prin Ministerul de Externe al Reich-ului, de către Societatea germană pentru aclimatizarea animalelor, foarte interesată de „apariția șarpelui boa în munții Ala-Tau”); însuși Aleksei Zîbin, personajul central al romanului și alter ego-ul scriitorului (prenumele lui apare o singură dată în această carte, iar numele de familie ne este făcut cunoscut de autor doar în „Facultatea de lucruri inutile”, continuatorul romanului „Conservatorul muzeului de antichități”), însuși Zîbin, prin urmare, intră în vizorul enkavediștilor încă din acest roman, iar în cartea următoare este efectiv arestat.
Da, căci deși Zîbin afirmă despre sine că doar lipește oale și face fișe, străduindu-se să treacă „cât mai ușurel printre oameni”, așa încât „să nu stânjenesc pe nimeni, să nu supăr și să nu nu pricinuiesc nimănui neplăceri”, prin chiar firescul vieții și gândirii sale, el se opune nefirescului istoriei și prin cultură se opune barbariei dirijată de la centru.
În aceste condiții, când Aleksei afirmă în auzul enkavedistului Mihail Stepanovici că „o armată de oameni liberi va învinge întotdeauna o armată de robi”, iar directorului muzeului, fost comandant de divizie, îi spune că „puterea adevărată se împletește cu bunăvoința fie și numai pentru că-i trainică”, nu-i de mirare că stârnește prea multă zarvă pe unde trece și că în antologica scenă din biroul locțiitorului comisarului, cu frapanta asemănare dintre acesta și chipul stăpânului din portret, el constată că „eu și el aveam, cum spun fizicienii, sisteme de calcul absolut diferite, iar eu bâjbâiam undeva pe alte coordonate”.
În afară de limbajul cuceritor, de fluiditatea acțiunii și de splendidele tablouri impresionist-simboliste, decupate din luminoasa natură a Sudului („Albăstrii erau povârnișurile munților acoperite de păduri; liliachii – pietrele și pământul argilos din râpele golașe; de un albastru intens – tufele de porumbar și marginile cușmelor de zăpadă ce acopereau crestele”), cititorul întâlnește în carte câteva izbutite simboluri, absolut trebuincioase pentru ca autorul să-și poată comunica mesajul anticomunist la un înalt nivel artistic: șarpele boa (cum spuneam, în realitate un enorm șarpe de casă) întruchipează nelipsitul balaur din basme și simbolizează totalitarismul, iar aurul căutat cu atâta înfrigurare de localnici și de arheologii muzeului, simbolizează valoarea trecutului, la care Zîbin recurge în repetate rânduri pentru a scoate și mai pregnant în evidență grozăvia prezentului.
*
La rândul lui, Vasili Grossman a pledat cu atâta curaj în favoarea libertății și demnității umane, ambele călcate în picioare de către stalinism, încât în 1960, patru ani după raportul lui Hrușciov la Congresul al XX-lea al partidului („Despre cultul personalității și urmările lui”) și anul în care scriitorul încearcă să-și publice „Viață și destin”, partea a II-a din dilogie (prima parte, intitulată „Pentru o cauză dreaptă”, fusese publicată în 1952), „A avut loc o descindere la locuința lui Grossman și au fost confiscate materialele romanului, manuscrise, ciorne, până și indigourile care au servit la dactilografierea lucrării” (Ion Ianoși în prefața nuvelei „Panta rhei”, Editura Humanitas, 1990).
Toate acestea se întâmplau în anul 1961, adică după ce redactorul șef al revistei „Znamia”, revistă la care Grossman predase în 1960 manuscrisul, i-a adus la cunoștință că „o astfel de lucrare nu va putea fi tipărită decât peste…250 de ani” și înainte de Congresul al XXII-lea al partidului, unde Hrușciov l-a atacat pe Stalin mai abitir ca în 1956. Verdictul de nepublicare a cărții este confirmat de ideologul șef Suslov în audiența din 23 iulie 1962: Da, el n-a citit cartea, „dar are toată încrederea în tovarășii recenzori”…
Aceasta fiind poziția oficialilor bolșevici față de scriitorul Vasili Grossman, se subînțelege că bătăioasa nuvelă „Panta rhei” („Totul curge”), tocmai de aceea extrem de valoroasă, nu putea să aibă un destin publicistic mai bun. Concepută între anii 1955 și 1963, perioada de elaborare a romanului „Viață și destin”, povestirea (așa-i spun criticii) este terminată de-abia după arestarea manuscrisului și definitiva sentință de nepublicare.
Iată de ce povestirea a trebuit să aștepte până în anul 1989 ca să vadă lumina tiparului, adică taman un sfert de veac după moartea scriitorului. Chiar și în aceste condiții, ne informează Ion Ianoși, „revista «Oktiabr» și-a asumat nu puține riscuri”, dovadă amplul studiu al lui G. Vodolazov, care sub titlul „Lenin și Stalin”, a fost inserat ca introducere a povestirii. Un studiu fără obiecții de natură artistică, cică se recunoaște valoarea deosebită a povestirii și, în numele pluralismului socialist, se respectă „dreptul autorului la un punct de vedere propriu”, însă cu un categoric caracter politico-ideologic, prin care comentatorul încercă să-l salveze (!) pe Grossman de posibilele învinuiri venite din partea cititorilor și interpreților dogmatici.
Adică, fiind în anul 1989, nu mai deranjează ca pe vremuri când se scrie negru pe alb că personajul principal Ivan Grigorievici a fost turnat de Vitali Antonovici Pineghin, fostul lui coleg de facultate, și că, aidoma atâtor milioane de compatrioți de pe întinsul Uniunii, după rapida lui încadrare în sinistrul Articol 58 din Codul penal privind „crimele contrarevoluționare”, a executat 30 de ani de lagăr și muncă silnică. Nu deranjează nici că tot mai mulți dintre foștii condamnați sunt reabilitați, vasăzică atotputernicul partid recunoaște cu mare întârziere că a greșit față de ei, și nici că delațiunea a fost întrebuințată de unii pentru a-și salva pielea, iar de carieriști drept mijlocul lesnicios-odios de cățărare pe nesigura scară susținută de un regim eminamente inuman (însuși Nikolai Andreievici, vărul lui Ivan Grigorievici, își simte cugetul apăsat de păcate de acest gen, păcate atât de frecvente, ne spune scriitorul, încât uneori „se întâmpla să stea întinși pe priciul închisorii secretarul unui raion de partid, demascat ca dușman al poporului, și noul secretar care-l demascase pe primul și care se dovedise curând a fi și el dușmanul poporului”). La urma urmei nu mai deranjează aproape pe nimeni nici milioanele de ucraineni care, la începutul anilor 30 și cu știrea lui Stalin, au fost omorâți prin înfometare și nici măcar gravele acuzații formulate de scriitor împotriva lui Iosif Vissarionovici: că în persoana lui a avut loc contopirea partidului cu statul, că incredibila lui cruzime, perfidie, prefăcătorie și grosolănie „dădeau la iveală pe dregătorul asiatic”, că „principiul fundamental al statului construit de el a fost acela al statului fără libertate” și că deși a distrus temeinic libertatea, totuși Stalin, acel Stalin care nu se temea de nimeni, nu doar că toată viața s-a temut de libertate, dar „a continuat să se lingușească pe lângă ea, chiar așa moartă”.
Da, căci în concepția scriitorului nostru, „libertatea e un bun egal cu viața”, iar „privarea de libertate este egală cu asasinatul”, motiv pentru care el nu ezită să-l contrazică pe Hegel: Întrucât inumanitatea este absurdă și inutilă, cu necesitate rezultă de aici că „nu tot ce e real e rațional”!
Însă Vodolazov n-a fost de acord cu judecățile lui Grossman despre istoria Rusiei („Dezvoltarea Rusiei era fertilizată de creșterea robiei”, ”Numai robia milenară a fost aceea care a creat mistica sufletului rus”), îndeosebi cu cele despre Lenin și leninism: „În dispută, Lenin nu urmărea adevărul, ci victoria”; „Victoria lui Lenin a servit nelibertății”; „Sinteza leninistă a nelibertății cu socialismul a uimit omenirea mai mult decât descoperirea energiei atomice”. Iată motivul pentru care acesta consideră necesar ca în respectivul studiu să delimiteze leninismul de tenebroasa esență a stalinismului…
N.B.: Vasili Grossman merită un cuvânt de mulțumire din partea tuturor românilor neaoși. Și iată de ce. În calitate de corespondent de război, el a intrat împreună cu trupele rusești în Odesa părăsită de românii în retragere, unde a apreciat administrația lor civilizată. Vasăzică nici vorbă de holocaust, antiiudaismul și crimele împotriva evreilor revenindu-le în întregime ucrainenilor.
Tot cu un Ivan, alter ego-ul lui Alexandr Soljenițîn în ceea ce privește adaptarea lui la viața de lagăr, avem de-a face și în nuvela „O zi din viața lui Ivan Denisovici”, prima lucrare din seria „Gulag”, pentru care autorul, redutabil anticomunist, la propunerea lui François Mauriac va primi în anul 1970 Premiul Nobel pentru Literatură.
Dureroasa sa experiență de deținut a început în anul 1945. Deși la acea dată era ofițer al Armatei Roșii pe frontul din Prusia orientală, totuși el a fost arestat din pricina corespondenței purtată cu un prieten și, în cel mai autentic stil stalinist, condamnat la opt ani de lagăr cu muncă silnică.
„O zi din viața lui Ivan Denisovici”, prima carte tipărită în fosta Uniune Sovietică (era anul 1962) a absolventului Facultății de Matematică și Fizică și apoi al celei de Filologie (următoarea carte se intitulează „Pavilionul canceroșilor”), este un senzațional document literar privind duritatea vieții de lagăr, unde cel mai mare dușman al deținutului nu sunt nici gardienii, nici gerul (acțiunea nuvelei se derulează pe durata unei zile de iarnă siberiană, dar nu într-atât de geroasă încât deținuții să nu poată fi scoși la muncă), nici mâncarea astfel raționalizată ca deținutul să nu moară de foame și nici aberantele regulamente de ordine interioară (deplasarea deținuților, controale, servitul mesei etc.), ci un alt deținut!
Iată de ce un deținut cu experiență, așa ca Ivan Denisovici, trebuie să fie mereu cu ochii în patru și să pun osul la treabă atunci când spune șeful de brigadă. Da, căci de acesta depinde viața deținutului: norma de lucru, hrana și timpul lui liber. Iar lui Ivan Denisovici Șuhov toate-i merg din plin în acea zi înfățișată de Soljenițîn, atât în lagăr și la masă (are bafta să smulgă o porție în plus), cât și la zidit, ba chiar izbutește să introducă în lagăr o bucățică de fierăstrău, astfel că la sfârșitul zilei se arată mulțumit de ea, „una din cele trei mii șase sute cincizeci și trei”. „Iar dacă socotim și anii bisecți”, completează scriitorul cu precizie neîndurătoare, atunci „trebuie să adăugăm încă trei zile”…

Sighetu Marmației, George PETROVAI
26-27 feb. 2017