Categorie: poezie

waw!

 

Waw, cum mi-a dat cu noaptea in cap!
acum întunericul are cercul pătrat
văd doar stele verzui, albăstrii
şi o lună cheală se oglindeşte în pat.

Trag o ţigară, veşnicul leac
pentru năuceli apărute din senin
mă opintesc odată să strig
dar mă tem de întuneric şi frig.

Waw, cum mi-a dat cu noaptea in cap!
de mi-au sărit lanţurile până la cer
până şi cuvintele s-au înodat
într-un zâmbet sfios, efemer.

Agonizează toamna

Neguri
Neguri

Agonizează toamna-n Apuseni
pe tâmple se adună iarăşi ceaţa
nu-s flori, doar iarbă neagră şi licheni
abia mai pâlpâie prin râuri viaţa.

Precum un văl, mai trist decât bocitul,
se-aşterne negura în plină zi
atâta linişte-i acum aici iubito
încât îmi pare rău că voi muri.

E tristă toamna asta cenuşie, stearpă,
apăsătoare ca păcatul cel dintâi
gem Apusenii, plâng de-atâta jale
iar tu iubito, ai uitat să vii.

@Rares Pintea

Darul iubirii

Darul iubirii

Măriuca
Măriuca

Priveşte fiecare zi, prin ochii nevinovaţi de copil,
Şi vei vedea că totul stă sub semnul iubirii,
Chiar dacă norii sunt strânşi, aşteptând ploaia s-o dea
Pământului –
E dorinţa lui şi un dar împlinirii.
De multe ori, te întrebi de ce unele lucrurile se-ntâmplă-ntr-un fel,
Sau care le e rostul, în lumea mare,
Dar chiar şi aşa, sub soarele arzător
Sau sub ger,
Toţi mugurii în zori se deschid, dăruindu-se, cu rod, fiecare.
Există un timp statornic şi o vreme a sa
Când fiecare clipă e ca o boabă de rouă –
Ochean prin care treci,
Te ridici, câteodată, te şi scufunzi, dar rămâi aici,
Şi pare că te-ai mai privit, într-un trecut, în oglinda cea nouă.
Înveţi mereu,
Şi inima ta ştie
Că va fi un veşnic port la o mare,
Deschisă plecărilor, furtunilor, dar şi viselor ce răsar din genuni,
Împlinirea care niciodată nu doare…
Priveşte dar şi zâmbeşte mereu,
Căci totul în jur e-o minune,
Şi-n fiecare lucru, chiar de e mic,
Stă, aşteptând să fie descoperit,
Darul iubirii.

@copyright / Alexandru Răduţ / 2016
(din volumul „Fragmentarium”)

Zorii inimii

Lacrimi

Zorii inimii

Foame de tine mi-a fost, iubito,
De iubirea ce mi-ai dăruit-o, când eram părăsit,
Când totul în juru-mi era o farsă,
Când inima ta, caldă, părea de negăsit!
Atunci, iubirea, ca o flacăra-n noapte,
Ca o lumină venită de nicăieri,
Sufletele ni le-a deschis într-o perpetuă joacă,
Cu o vorbă grăită printre îngeri şi zei.
Foame de tine mi-a fost, iubito,
Sărutul ce mi l-ai dat nu l-am uitat,
Mierea buzelor tale, în seară,
Nectarul zorilor din flori şi l-a luat!
Iubito, eşti pacea demult căutată,
Speranţa ce-o aşteptam pe o săgeată de vânt,
Lumina ascunsă după norul de geană
Şi înţelesul neînţelesului dintr-un cuvânt!

@copyright / Alexandru Răduţ / 2014
(din volumul „O avalanşă de tandreţe”, edit. Eminescu, Bucureşti)

Visul delfinilor

Visul delfinilor

Diagonală

Albastre-mi sunt căile,
Ca şi toate visele tale,
Chiar dacă, uneori, văile,
Par păduri cuprinse de jale.

În abisuri, lumina se pierde,
Printre brunele alge gigante,
Dar viaţa încă se vede,
Prin perdele lungi şi vibrante.

Ape curg şi în tine,
Câteodată, învolburate ori limpezi,
Doar inima ştie spre cine
Paşii să-i îndrepţi, chiar de nu vezi!…

Izvorul de lumină te duce
La firul cărării albastre,
Din adâncuri, înaltul străluce
De albastrele diamantice astre.

Priveşte-le, rece, pe toate,
Dar alege-o tu, şi nu unii,
Doar pe cea care-ţi cantă-n şoapte
Neuitata sonată a lunii!

A ta să îţi fie, ca marea,
Ce niciodată nu-şi minte
Delfinii ce-şi caută calea
Albastrelor tainice ţinte.

@copyright / Alexandru Răduţ / 2015