Etichetă: Teofil Ivanciuc

Cum este corect : moroşan sau maramureşean?

Cum este corect : moroşan sau maramureşean?

??????????????????????????????? 1456699_orig

Mai mulţi români maramureşeni de formaţie intelectuală (cu toţii originari de pe Iza şi Vişeu şi acest lucru s-ar putea să nu fie o simplă coincidenţă !), fiecare separat unul de celălalt, mi-au reproşat în mod direct că termenul moroşan, pe care obişnuiesc să-l utilizez pentru a-i denumi pe locuitorii Ţării Maramureşului, ar fi de origine maghiară şi nu românească, cuvântul corect fiind, conform spuselor acestora, cel de maramureşean!
Lor, şi tuturor celorlalţi care susţin această idee, le propun următoarele argumente:
A. Cei care ştiu cel mai bine cum îi cheamă sunt chiar locuitorii de baştină ai regiunii, “talpa ţării”, sătenii aflaţi aici de zeci de generaţii. Astfel, conform hărţii de mai sus (publicată în “Atlasul Lingvistcic Român pe Regiuni: Maramureş”, vol. I, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1969, lucrare magistrală, a cărei acuratețe n-a fost contestată încă de nimeni), pentru rezidenţii jumătăţii nord-vestice a Ţării Maramureşului, adică cei din satele de pe văile Tisei, Marei, Cosăului şi Ronei, la care se adaugă, izolat, Ieudul din bazinul Izei (precum şi satele româneşti de la nord de Tisa, aflate azi în Ucraina), numele colectiv al locuitorilor acestui ţinut este cel de moroşan (morăşăn), în timp ce locuitorii de pe văile Izei şi Vişeului, demonstrând supleţe dialectală, îşi spun maramureşeni (maramurăşiăni). Frapează conservatorismul teritorial al Vadului Izei (vezi punctul 225 de pe harta de sus), care, deşi situat între aşezări moroşeneşti (Sighet – punctul 226, Berbeşti – punctul 224 şi Rona de Jos – punctul 240), a optat pentru termenul tipic Maramureşului de est.
Denominarea diferită poate izvorî din lipsa de unitate a subdialectului maramureşean, divizat de fapt în trei graiuri distincte : cel central – considerat a fi “clasic“ şi fiind totodată cel mai răspândit, cel nord-vestic (cu influenţe oşeneşti) şi cel sud-estic (cu influenţe dinspre Năsăud şi Bucovina). Poate fi plauzibil și gândul că, în îndepărtata epocă a cnezatelor de vale (dezintegrate prin secolul XIV), membrii acestora să se fi numit diferit, la fel cum zadiile diferit colorate pe zone geografice (Mara-Cosău purtau odinioară galben sau verde pe negru, pe Iza alterna roșul cu negrul iar pe Vișeu negrul era total), par a fi fost cândva, clare însemne heraldice…
Nutresc convingerea că bagajul genetic personal (am originile pe valea Tisei) mă împinge să susţin varianta moroşan, în opoziţie cu cei de pe Iza şi Vişeu, pentru care soluţia maramureşean sună mult mai familiar în intimitatea subconștientului lor! Dar, de aici şi până la a clama că o anume variantă este ori nu este autentică, e cale lungă…
La fel este și cu renumita băutură de Maramureș: termenul palincă ori pălincă (de origine maghiară) este utilizat pe văile Tisei și Ronișoarei, în timp ce horinca (ori horilca, cuvinte ucrainene!) este încetățenită pe Mara, Cosău, Iza și Vișeu. Cuvântul țuică (folosit cândva pe la Iapa și Budești) nu este nici el autohton, ci de origine serbo-croată…
Acum, sper că nu se vor găsi mulți adepţi ai teoriei conform căreia românii de pe Iza şi Vişeu şi-au păstrat numele pentru că sunt mai puri, în timp ce cei de pe Mara şi Cosău vor fi fost contaminaţi de către maghiari (!). Celor care ar îndrăzni asemenea argumente, le voi aminti doar că întregul Maramureş a aparţinut între anii 1359-1918 de Buda și de Viena şi că limbile oficiale şi administrative din toate aşezările de aici au fost, vreme de secole, maghiara, latina şi germana. Încă este extrem de vizibil conservatorismul absolut remarcabil al moroşenilor de pe Mara şi Cosău, deşi au fost vecini atâta vreme cu maghiarii din Sighet, Ocna Şugatag, Baia Sprie sau Cavnic…
B. Cronicarul Nicolae Costin, în “Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601“, le spunea moroşeni locuitorilor zonei, în timp ce alţi vechi cărturari le ziceau maramurăşeni. De-a lungul secolelor, ambele variante au fost consemnate în paralel, atât în textele locale, cât şi în izvoarele scrise emanate în alte regiuni.
Mai trebuie ştiut şi că, demult, oşenii îi denumeau pe cei din Maramureş cu apelativul murăşeni, în timp ce năsăudenii şi bistriţenii le ziceau moroşeni. Acest termen a intrat şi în toponimie, prin Drumul Moroşenilor (ce traversează Ţibleşul între Groşi şi Botiza), respectiv prin muntele Moroşenescu, aflat în masivul Igniş.
C. Nu se cunoaşte, pe întreg pământul românesc, nici măcar o singură persoană cu numele Maramureşean (Maramureşeanu), aşa cum ar părea firesc! În schimb, la nivelul întregului judeţ, au fost identificate 130 persoane având numele de familie Moroşan – cu varianta Moroşanu…
Pe de altă parte, printre persoanele cu rădăcini în Moldova sunt destule cele care poartă numele de Moldovan (Moldoveanu), aşa cum altele, de prin alte părţi, se numesc Oltean, Ardelean, Moț sau Sălăjean. Din Ţara Maramureşului provin nume de familie precum Măran (de pe Mara), Cosovan (Cosău), Rohnean (de la Rona), Săpânţan (Săpânţa), Vişovan (Vişeu) etc. Nu am aflat însă deloc numele de Izan (de pe Iza!), iar numele Tisan-Tişan (de la râul Tisa, dar poate fi vorba despre arborele cu acelaşi nume) are doar şase ocurenţe (v. Ştefan Vişovan – “Dicţionar de frecvenţă al numelor de familie din Maramureş“, Baia Mare, 2007).
Desigur, nu putem omite condiţia specială a acestui gen de antroponim (care era dat celor cu o origine simplă, ce nu dețineau proprietăți funciare și care, uneori, nici nu erau etnici români), dar, indubitabil, atât maramureșenii de pe Iza și Vișeu cât și moroșenii de pe Mara, Tisa și Cosău au împărţit, în cele mai multe cazuri, aceleaşi origini românești și nobiliare, fiind membri ai aceluiaşi unic grup etno-lingvistic, în interiorul căruia s-au amestecat foarte frecvent, prin intermediul căsătoriilor.
Sunt convins că polemica din jurul acestui subiect nu se va stinge niciodată. Rămâne însă dovada, esenţială, că, la momentul anchetelor din teren pentru realizarea “Atlasului Lingvistic Român“ (adică în anii 1962-1963), atunci când localnicii utilizau încă subdialectul arhaic în forme pure, necontaminat de neologisme, ambii termeni de denominare a locuitorilor Ţării Maramureşului – moroșan și maramureșean, erau consideraţi a fi perfect corecţi.
Şi apoi, versul popular, căruia nimeni nu i-a contestat deocamdată autenticitatea, zice: După pui de moroşan/ Să nu dai cu bolovan…

©Teofil Ivanciuc, februarie 2014.

http://teofil-ivanciuc.weebly.com/

Anunțuri

Biserica din Valea Porcului

La doi paşi de Sighet, în dreptul podului ce te trece Iza în Vad, o uliţă asfaltată pe o porţiune de câţiva zeci de metri- ca o aducere aminte a succesivelor campanii electorale- te poate duce în Valea Porcului, un sătuc fermecător,  pierdut de Timp atât de aproape de noi. Acum rebotezat Valea Stejarului dintr-o neînţeleasă pudoare, satul se ordonează în jurul vechii biserci cu hramul „Cuvioasa Paraschiva” dar şi urmând aparent haotic un fir subţire , discret de apă.

De acolo, de pe micul deal ce găzduieşte biserica veche, se vede aproape tot satul: un pic mai jos  biserica nouă, apoi şcoala, magazinul cu de toate pentru toţi, casa meşterului  Pătru Godja  a lui  Pupăză, unul dintre primii creatori populari  primiţi in Academia Artelor Traditionale din Romania, câteva case, dealurile ce înconjoară şi protejează localitatea.

Dacă urmezi uliţa satului spre nord, urmând în mare reperele enumerate mai sus, curând casele se răresc considerabil până ce, pe nesimţite, părăseşti lumea oamenilor…  Acum te acompaniază doar cântecul păsărilor, foşnetul ierbii coapte, zborul fluturilor. O cărare apărută după o claie de fân te îmbie să o urmezi spre stânga. Şerpuind după reguli doar de ea ştiute te conduce la o casă izolată, cam la jumătatea dealului. Dacă mai trăieşte, opreştete să dai bineţe bătrânului care vieţuieşte singur aici de ani de zile. Din păcate i-am uitat numele dar îmi aduc aminte cât s-a bucurat să schimbe două vorbe cu cineva, ca să nu mai pomenesc despre fascinantele poveşti pe care le ştie  despre Ana Pauker, Lucreţiu Pătrăşcanu şi alţi lidei ai acelor vremuri.

Urmând cărarea oblu spre culmea dealului ajungi în câteva minute să vezi Coştiuiul, odihnindu-se la  picioarele tale iar dacă optezi să urmezi linia descrisă de curbura versantului, uşor spre dreapta, ajungi de bună sama pe Hera, unul dintre frumoasele dealuri marmaţiene, despre care se crede că ar fi mormântul unui uriaş din stirpea celor ce au stăpânit aceste pământuri înaintea oamenilor. Dar asta e altă poveste…

Despre „Cuvioasa Paraschiva”  se spune că ar data de prin 1630,  o contribuţie importantă în ridicarea ei având-o văduva Palaghia Hapca din Onceşti, alături de sătenii din Valea Porcului.  Este construită din lemn de stejar şi este de mici dimensiuni dacă ar fi să ne raportăm la standardele actuale: 10 m lungime x 4,5 m lăţime.  Cu toate acestea este o bisericuţă frumoasă, armonioasă, cu picturi foarte reuşite  în stil bizantin atribuite unui meşter ucrainean şi cu o zestre valoroasă de cărţi şi icoane vechi.

Se spune că uşa de la intrare  este cea mai scundă uşă de biserică din întreg ţinutul  şi dacă nu mă înşel,  afirmaţia îi aparţine lui   Teofil Ivanciuc , un marmaţian de frunte.

Notă:

După ce am postat materialul am găsit, pe Site-ul lui Teo Ivanciuc, un articol savuros pe care vă invit să îl citiţi:

Republica Autonomă Valea Porcului

Actualizare:

Până la urmă am găsit şi un videoclip cu meşterul Pupăză care, pe lângă faptul că vrăjeşte lemnul, este un povestitor şi un horitor autentic.