Etichetă: rural

Ptita de grâu

· Lăsați un comentariu ·

Adina

Sta nemișcată pe un scăunel de lemn cu trei picioare, aproape de intrarea în grajd. Inițial am ignorat-o, părea plecată deja spre alte zări. Doar o licărire în ochi, atunci când își privea nepoata, trăda că este încă conectată la lumea din jur…
Continuam să-i fac poze tinerei, preocupat să o determin să-și învingă timiditatea, să privească în obiectiv cât mai natural, mai relaxată. Între timp vorbeam banalități, am constatat că cei pozați reacționează pozitiv când dialoghezi cu ei, după un timp devin mai cooperanți, uneori zâmbesc la câte o glumă, poate chiar râd.
Cumva a venit vorba de pâine, poate că felia disputată de găinile din curte a adus subiectul în discuție. Atunci a întervenit bătrâna, nu sânt nici acum sigur dacă mi se adesa mie, sau nepoatei, poate doar unor amintiri.
Ptita de grâu o făcem cu drojdie, se auzi glasul uscat al bunicii, ca un slab ecou al unor alte vremuri, da ptită de grâu făcem numa de sărbători că nu era grâu, nu era de unde cumpăra, n-o fo fărină de grâu numa la Sighet, da era scumpă, n-ai fost în stare s-o cumperi. Cu un gest vag al mâinii stângi alungă o amintire. Tristă, de bună seamă. Totuși îi dădu glas. O fost mare foamete după război… n-or avut oamenii ce mânca. Ionu Iliștii o povestit că o luat scoarță de copac, o măcinat-o, o amestecat-o cu mălai și așe o mâncat. Apoi și tăt feliu de rădăcini or mâncat unii care o fost mai săraci, nu ca amu că aruncă mâncarea la marhă.
Norul care i se vălătucea în ochiul stâng se hotărî să plutească spre alte zări. Bătrâna își îndreptă spatele și privi spre nepoată, o privire în care se amestecau dragostea cu un strop de reproș poate. Părea că nu este întrutotul de acord cu lumea de azi. Undeva, în sufletul ei, lumea dispărută a satului o ținea ca o ancoră într-un timp, pe de-o parte trecut, pe de-o parte prezent.
Aveau o vorbă bătrânii: măi, sămănațî orz, săcară, grâu, să aveți și-un ptic de ptită mai bună. Când ai avut ptită de săcară ai fost domn. O frământam sara șî dimineața o punem în tepșă, or pă frunză de cureti și-o băgam în cupiori. Api ca aceie ptită nu mai găsești în ziua de azi, era tare bună, de o puteai mânca goală.
Gândindu-mă ce-i aceea hrișcă, m-am întors la munca mea. Nici nepoata nu părea prea afectată de cuvintele bătrânei. O spunea zâmbetul ei aproape șters, ochii sclipind verzi în bătaia ușoară a vântului de iunie, poate și gândul la vreun fecior neacoș de prin sat…