Etichetă: pamfil biltiu

FOLCLOR ŞI ISTORIE (1950-1989)

FOLCLOR ŞI ISTORIE (1950-1989)

Foto Pamfil Biltiu
Foto Pamfil Biltiu

Este bine cunoscut că fiecare etapă a istoriei îşi are evenimentele ei, cu tot ce au ele caracteristic. Cercetările ne argumentează că nici una dintre ele, mai niciun eveniment nu rămâne nereprezentat în creaţia populară. Ba, mai mult, în creaţia populară întâlnim reflectate şi evenimente locale mărunte, atari producţii fiind unicele documente legate de ele. Poporul imortalizează tot ce consideră important să fie reţinut şi transmis către viitorime pe cale orală.
Perioada 1945-1989, cu toate evenimentele ei, a intrat şi ea în circuitul creaţiei orale, fiind caracterizată de instaurarea comunismului, cu consecinţe dramatice în viaţa populaţiei de la oraşe şi sate. Această etapă a istoriei contemporane a fost marcată de evenimente, ce au avut consecinţe dezastruoase pentru viaţa social-economică a poporului, care s-au ţinut lanţ ca-ntr-un scenariu cinematografic. Prima mare „binefacere” s-a produs mai înainte şi a constituit prologul celor ce au urmat. La 11 iunie 1948 s-a produs naţionalizarea mijloacelor de producţie, urmată de desfinţarea Bisericii greco-catolice, culminând apoi cu colectivizarea agriculturii, prin care ţărănimea, această pătură socială cândva talpa ţării, intră într-un proces de pauperizare în urma căruia devine cea mai umilită categorie socială. Prin deposedarea de avere a ţăranilor, mai mult sau mai puţin avuţi, ce făceau parte din clasa „chiaburimii”, regimul a instaurat împotriva acestei pături sociale un control deplin, o supunere totală, dar şi o umilinţă totală.
Transformarea omului într-un robot al regimului implica şi debarasarea lui de biserică, izolarea lui de credinţă, pentru a îmbrăţişa cât mai uşor ideologia regimului dictatorial. Pe fondul izolării omului de instituţiile comunitare, a ateismului agresiv, propagat cu tărie de regimul comunist, Biserica greco-catolică condusă de un suveran influent, din Occident, trebuia desfiinţată, mai ales că era într-un moment de vârf al activităţii, o biserică bine organizată, condusă de personalităţi cu prestigiu pe plan mondial.
Evenimentul nu a rămas fără ecou pe planul creaţiei populare. Poetul anonim a surprins acest abuz, cu toate consecinţele ce au urmat: opoziţia credincioşilor, opoziţia preoţilor şi ierarhilor acestui cult, refuzul enoriaşilor de a trece la Biserica Ortodoxă, pusă sub controlul sever al regimului. Ce a urmat se ştie: condamnarea şi maltratarea capilor Bisericii Unite, acapararea lăcaşurilor de cult şi averii bisericii unite, cu toată rezistenţa dârză a opozanţilor. Toate aceste consecinţe ne sunt redate în producţii folclorice-document, prin versuri populare bine şlefuite. Pentru exemplificare se evidenţiază un Cântec al martirilor, comunicat nouă de către Anuţa Chindriş, din Ieud. Întregul poem este o veritabilă avertizare. Motivul-prolog este un pios îndemn la reculegere în faţa mormintelor martirilor, care s-au sacrificat pe altarul sacru al credinţei lor, care le-a fost, pe nedrept şi abuziv, confiscată. „Noi vinim cu dor fierbinte, / La a martirilor morminte. / Ţoţi creştinii să îi plângă, /Inimile să şi le frângă.”
Motivaţia îndemnului la pioşenie este tratată de autorul anonim ca un act de solidaritate cu cauza lor, pentru care au îndurat cele mai cumplite umilinţe, maltratări sau chiar şi-au sacrificat viaţa. „Pântru a noşti martiri, cu jele, / Ce-au murit în chinuri grele.”
Preoţii, credincioşii, ierarhii Bisericii Unite erau consideraţi, nu numai uneltitori contra regimului, ci şi duşmani ai poporului. Tocmai de aceea au avut parte de închisorile şi pedepsele cele mai grele cu putinţă: „La Canal şi la Gherla, la închisoarea cea mai grea, / la Jilava şi Aiud, / C-acolo o stat mai mult. / În celule, fără soare, / Tăt cu lanţuri, la picioare / Şi, la mâni, cătuşe grele, / Cu greu o trecut pân ele. / În închisori o suferit, / Pântru credinţă o murit.”
Regimul dictatorial a făcut tot posibilul ca la aceşti opozanţi ai regimului, care s-au sacrificat pentru credinţă, să li să ştergă total urma. Multora nu li se mai ştie astăzi nici măcar locul unde au fost înhumaţi. Piesa pe această linie este ilustrativă. „Dacă sufletu’ şi-o dat, / S-o dus şi i-o îngropat, / Tăţ’ într-o groapă comună, / Ca să nu le dăm de urmă, / Tăţ’ într-o groapă pustie, / De-a lor nume să nu ştie.”
Versurile redau o realitate istorică. Cimitirul săracilor din Sighetu Marmaţiei are o suprafaţă întinsă. Este un cimitir cu foarte mulţi morţi, dar foarte puţini au morminte, morţii de la închisoarea din Sighet, rezervată deţinuţilor politici, erau îngropaţi pe ascuns. Defuncţii au fost daţi pe mâna unor indivizi de la spitalul de nebuni, inconştienţi, care nu ştiau pe cine îngroapă şi nici nu-i interesau. Pentru ei, orice erou era un mort oarecare de la închisoare.
Creatorul anonim ne redă plastic tenacitatea acestor martiri, pe care nimic nu i-a putut opri din calea credinţei lor, nici măcar suferinţele cumplite la care au fost supuşi în temniţele cele mai grele, care au durat mai multe decenii. „În temniţă la Gherla, / Nu şi-o lăsat credinţa. / În închisori grele-o suferit, / Pentru credinţă-o murit.” Multă vreme preoţii şi credincioşii au avut parte comună de suferinţele cele mai cumplite, deoarece au refuzat să se debaraseze de biserica lor. „Cât au suferit cu toţii, / Credincioşii şi preoţii. / Suferit-au pentru tine, / Patruzeci de ai mai bine.”
Celor osândiţi nu le mai rămăsese decât rugăciunile la Maica Sfântă, tratate drept cale de ieşire din această cumplită suferinţă. „Maică Sfântă, sii miloasă, / Vezi năcazu’ ce ne-apasă, / Nu căta că suntem răi, / Că toţi suntem fiii tăi, / Încercaţi în lupte grele, / Scapă-ne, Maică, de ele.”
Aşa cum am amintit creaţia folclorică imortalizează şi fapte ale unor personalităţi locale, din rândul preoţilor, care, prin ceea ce au realizat, au intrat adânc în memoria şi conştiinţa colectivităţii. Dunca Ioan Joldea, din Ieud, ne slujeşte drept exemplu ilustrativ. Mai întâi el a jucat un rol hotărâtor în bătălia dusă de maramureşeni împotriva alipirii Maramureşului la Ucraina Subcarpatică. A fost un preot învăţat, foarte apreciat, ale cărui liturghii şi predici, pline de iddei şi vibrante prin nota de patriotism, făceau să vuiască lumea la biserică. Fidel credinţei Bisericii unite, opunându-se cu tărie la trecerea forţată la ortodoxie, a fost silit să ia drumul pribegiei, petrecând un timp în ascunzătorile de la Romuli, din judeţul Bistriţa-Năsăud. Mult prea vigilenţi securiştii, mascaţi în călugări, au reuşit să acosteze câţiva ţărani care îi ducea de mâncare la ascunzătoarea unde se afla preotul. Odată ajunşi la locul acela, a fost arestat şi condamnat la paisprezece ani de închisoare. După mulţi ani de detenţie a fost eliberat, dar, slăbit şi bolnav, nu a mai trăit decât puţin. Cărţile din marea sa bibliotecă, multe în limbi străine, au fost cărate de un grup de copii din casa parohială afară, în curte, unde au fost făcute un rug şi aprinse. Versurile unei piese anonime-document sunt sugestive pe linia suferinţei îndurate, ca urmare a sacrificiului său pe altarul credinţei. „Vai, părinte, şi bun tare, / Mult ai fost şi la-nchisoare. / Închisoarea-i tare gré, / De tânăr te bătrâné(şte) / Şi de tare te slăbé(şte). /Poate şi amu-ai si trăit, / Dacă nu ai si robit.”
Versurile devin sugestive şi pe linia a ceea ce a însemnat părăsirea bisericii de către slujitorul ei, a credinţei şi credincioşilor, ceea ce a constituit o veritabilă dramă. „Măi, părinte, bun şi drag, / Beserica o ai lăsat, / Beserica şi pă noi, / Părasiţi ca neşte oi. / Nu-ţ’ aduci, părinte, aminte, / De-acele zâle amărâte?” Versurile se individualizează ca un veritabil rechizitoriu.
Cea mai mare tragedie, în timpul regimului dictatorial, aveau s-o îndure ţăranii în perioada colectivizării agriculturii. După suprimarea adversarilor politici şi naţionalizarea activităţii economice, autorităţile comuniste îşi propun ca obiectiv strategic controlul asupra ţărănimii, singura clasă socială reprezentativă rămasă în afara procesului de comunizare. În prim planul obiectivului se situa lichidarea proprietăţilor rurale şi înlocuirea lor cu structuri colectiviste, care a atras după sine confiscarea totală a bunurilor ţărănimii, de care depindea propria lor existenţă. „N-or mai avea turme de oi, / Nici-n grajduri patru boi, / Nici la cai n-or fi căruţă, / Nici în grajd câte-o văcuţă, / Num-o biată de căpruţă.”(Petrova).
Prin folosirea intimidării, a forţei, bătăii şi umilinţei, realizarea obiectivului s-a îndeplinit uşor, iar ţăranul a fost debarasat de tot ce avea. „Măieran, cu frunza creaţă, / Cât am făcut într-o viaţă, / Am dat într-o dimineaţă / Şi n-am dat pă băutură, / Ce pânt-o iscălitură / Şi nu le-am dat pântru zloţi, / Ce le-am băgat în colhoz.”(Ieud).
Procesul de colectivizare a însemnat ştergerea semnelor de proprietate privată. Reacţia poporului este realizată de către creatorul anonim prin blestemul-protest împotriva acestui sistem. „Focu’, te ardă, colhoz, / Nu cunosc pământu’ nost. / De mult, când găzdăluiam, / Pământu’ mi-l cunoşteam.”(Ieud).
Gospodăriile colective s-au dovedit, în marea lor majoritate, incapabile să asigure resursele pentru propria lor supravieţuire. Aceasta a generat umilirea totală a ţăranului, care se vedea nevoit să lucreze de pomană, din greu. Prin produsele ce li se dădeau la zile-muncă, nu se urmărea decât să-i umilească până la maximum pe bieţii truditori de pe ogoare. Ceea ce li se dădea erau nişte deşeuri cerealiere, care nu erau bune nici pentru hrana animalelor. Unele producţii folclorice sunt ilustrative pe această linie. „Ne dau grâu şi cu homoară / Şi-apoi, na şi du la moară. / Cu mohoară, măzăriche / Şi-apoi, na şi fă plăcinte.”(Ieud).
Prin forţa împrejurărilor structurile colectiviste au favorizat exodul ţăranilor spre zonele industrializate sau spre cele prielnice unei agriculturi de calitate, de care să poată profita în urma muncii sale şi ţăranul. Exodul acesta a însemnat dereglări în planul vieţii sociale a satelor, resimţite şi pe planul vieţii sentimentale, aşa cum ne sugerează unele producţii anonime, în care reacţia poporului se realizează prin acelaşi blestem-protest. „Focu’ te ardă, colhoz, / Că pă mulţ’ din sat i-ai scos. / Mi-ai scos şi mândrele mele, / De ele mi-e dor şi jele. / Departe le-ai depărtat / Şi le-ai scos din a lor sat, / În fundu’ Banatului, / La colhozu’ statului.”(Ieud).
Documentele folclorice surprind drama trăită de variatele categorii de vârstă din rândul ţărănimii, ca urmare a stării de lucruri care domnea în colective. Munca bătrânilor era exploatată cu brutalitate, fără a se ţine cont de nimic, nici de vârsta înaintată, nici de starea de sănătate, nici de incapacitatea de muncă a vârstinicilor truditori pe ogoare. „Brigaderii mă tăt mână, / Nu mă văd că nu-s stăpână, / Mă tăt mână de la spate, / Să-m’ puie norme dublate.”(Ieud). Iată cât sunt de ilustrative aceste versuri care exprimă plenar umilinţa şi batjocura la care a fost supusă ţărănimea.

@Pamfil Bilţiu

ANUL NOU SAU PERFECŢIUNEA ÎNCEPUTURILOR ÎN CULTURA POPULARĂ MARAMUREŞEANĂ ŞI ROMÂNEASCĂ

ANUL NOU SAU PERFECŢIUNEA ÎNCEPUTURILOR ÎN CULTURA POPULARĂ MARAMUREŞEANĂ ŞI ROMÂNEASCĂ

Dacă sărbătoarea Crăciunului a câştigat în complexitate şi datorită influenţelor religioase, concretizate în obiceiuri, tradiţii, practici magice, credinţe şi superstiţii, care alcătuiesc un repertoriul bogat, Anul Nou, cu gama bogată de tradiţii şi obiceiuri, şi-a păstrat caracterul precreştin, Sfântul Vasilie, de mai mică importanţă, serbat în această zi, nu a influenţat repertoriul sărbătorii. Caracterul sincretic al sărbătorii a generat conservarea tradiţiei mai puternice a Moşului arhetipal, Vasile, din categoria mai bogată a acestor moşi, „strămoşi mitici”, caracteristici sărbătorilor din ciclul celor douăsprezece zile: Moş Nicolae, Moş Ajun, Moş Crăciun.
Tradiţiile şi obiceiurile de Anul Nou stau sub semnul dezlănţuirii tuturor energiilor, care refac, smbolic, starea de dinaintea creaţiei, acel „illo tempore” din care s-a născut lumea şi universul. Ideea de a repeta simbolic perfecţiunea începuturilor are ca finalitate un obiectiv esenţial – omul trebuie să se simtă renăscut într-o nouă condiţie, care să-i permită să înfrunte ce va urma în noul an. Acest moment decisiv este perceput ca o trecere efectivă ce antrenează toate resursele omului, în faţa confruntării dintre bine şi rău, dintre vechi şi nou, şi ordinea ce trebuie să se instaleze. (Berdan, 2001: 174)
Pe fondul unei stări de nelinişte, resimţită de omul din popor în acest interval, totul se desfăşoară pe planul confruntării între ceea ce a fost şi ceea ce va veni. Drept urmare, toate actele ritual-cremoniale şi obiceiurile îşi au justificarea în acel moment care marchează trecerea dintr-un an vechi într-un an nou, dintr-un timp profan într-un timp sacru, dintr-un spaţiu profan într-un spaţiu sacru. (Berdan, 2001: 174-175).
Trecerea trebuie să se facă sub cele mai bune auspicii, de unde şi larga deschidere a repertoriului de obiceiuri şi tradiţii către funcţii din cele mai diverse. În acest moment de trecere era esenţială, pentru omul din popor, renovarea spaţiului domestic, care debutează cu măturatul ritual al curţii şi gospodăriei, şi care cade în sarcina bărbaţilor. Imaginea măturatului ritual s-a conservat în variantele de colinde vechi, care reflectă relaţiile dintre colindători şi gazdă. „Scoală-mi-te, domnuţ bun! / Şi scoală şi slujnicile,/ Să-ţi măture tăt curţâle.” (Bilţiu, Pop, 1996: 77). În unele variante, imaginea măturatului ritual se desfăşoară în plan fabulos şi într-un spaţiu fantastic al cosmosului folcloric. Sunt semnificative versiunile de colind cu motivul „măturicea raiului”: „Fata-n rai că s-o băgat, / Tăt gozu l-o măturat, / Sus, pă piatră l-o ţâpat, / Domnu Sfânt s-o arătat.” (Cuceu, Corniţă, 2004: 332).
Măturatul ritual are la bază valenţele magice ale măturii care derivă din gestul banal de măturare. Măturii îi sunt atribuite forţe sacrale, apotropaice şi fecundante. Măturile sunt frecvent întâlnite în magia premaritală şi ceremonialurile nupţiale. (Evseev, 1998: 267-268).
Riturile de perfecţionare ale începuturilor includ şi pe cele legate de purificarea spaţiului, care se oficiază la ora zero, în acord cu timpul optim magic, şi care au ca finalitate gonirea spiritelor malefice, prin diverse practici şi mijloace, precum împuşcatul ritual, la început cu bolovani de râu, apă şi cărbuni aprinşi, apoi prin intermediul armelor de foc, iar mai recent cu puşcoace de carbid, prin care se provoacă zgomote de mare intensitate. Mizând pe regula cumulului magic, în scopul purificării spaţiului, omul din popor s-a folosit şi de alte instrumente pentru producerea zgomotelor, pentru alungarea spiritelor malefice: trasul clopotelor, pocnetele de bici şi sunetele produse de clopotele mascaţilor. Valenţele magice ale clopotului ne este evidenţiată de tragerea lui în diverse scopuri: îndepărtarea bolilor, pericolelor, dar şi în scopuri fertilizatoare. Clopotele constituiau un mijloc magic de izgonirea spiritelor rele şi de stimularea forţelor vieţii. (Evseev, 1998: 87).
Perfecţionarea începuturilor, în momentul trecerii, sub cele bune auspicii, implica o participare aparte a omului din popor pentru anihilarea duhurilor malefice, despre care se credea că la sărbătorile–prag sunt mai active. Drept urmare, în satele maramureşene, blănurile ferestrelor, de la uşa casei sau de la grajd, uşorii, stâlpii de la intrare, se ung cu usturoi. Animalele sunt şi ele unse cu usturoi pe frunte, pe la coarne, pe la pântece. La fel, membrii familiei se ung şi ei pe frunte, la coate şi pe la genunchi, pentru a fi feriţi de acţiunea duhurilor malefice. În unele sate, vitele se afumau cu usturoi, leuştean şi baligă de porc, la fel şi uşile grajdului, act însoţit de formule orale, de genul: „Dacă mi-a fura cineva laptele de la vitele mele, aşe să fie de iute ca usturoiu şi aşe de puturos ca leuşteanu şi baliga de porc.” (Cuceu, Corniţă, 2004: 302)
Optimizarea trecerii implica eliberarea spaţiului domestic, care se oficia tot la ora zero, prin furatul ritual al porţilor, de către feciori de la casele cu fete, pe care le ascund pe văi, pe râpe, în locuri dosite, pentru a fi greu de descoperit şi de găsit. Se oficiază, astfel, ritul porţilor deschise, având în vedere că poarta separă două lumi, două teritorii, fiind o matrice generatoare, un prag de intrare în lumea misterelor. (Evseev, 1998: 379). Nu putem omite, vorbind de acest rit, funcţia porţii de a separa un spaţiu sacru de unul profan, ea fiind instrumentul care închide şi deschide un spaţiu. Poarta îndeplineşte în viaţa poporului român rolul unei făpturi magice, care veghează la toate actele capitale din viaţa insului. (Eliade, 1993: 373). În satele de pe valea Marei şi Cosăului, poarta slujeşte ca piesă de instrumentar magic în riturile drumurilor închise. La Anul Nou, cu porţile furate, se barează drumurile, în direcţia satelor, de unde vin, în sat, feciorii la fetele de măritat. Poarta devine, astfel, o piedică rituală menită a frâna măritatul fetelor în alte sate. Suntem în posesia unui argument, potrivit căruia, poarta este asociată şi principiului feminin şi de aceea este prezentă în toate riturile şi obiceiurilor de trecere, tocmai pentru că are multiple funcţii magice şi sacrale. (Eliade, 1993: 373).
Perfecţionarea începuturilor, menită să asigure renaşterea omului din popor într-o nouă stare, implica efectuarea unor practici ritualice, cu largă dschidere către funcţiile de integrare şi purificare. În noaptea de Anul Nou, un loc important ocupându-l scăldatul ritual. La ora zero, fetele se scăldau ritual în râurile curgătoare. Dacă era apa îngheţată se tăia „produh” (copcă), cu securea. Se credea că fata care a oficiat ritul va fi ferită de bube şi de boli, în tot anul. În unele sate ritualul avea ca finalitate ieşirea fetei din ură, în care, se credea că, a fost „ţâpată” de vrăjitoare. „Fetele fac câte-o scăldătură în produh ca să se spele de ură şi, apoi, tot anul, fata va fi dragă şi iubită. (Breb) (Cuceu, Corniţă, 2004: 30).
Cu largă deschidere către funcţia de purificare, se oficia dimineaţa, în ziua de Anul Nou, spălatul ritual de pe ban de argint, cu apă neîncepută, de către toţi ai casei. În satele de pe Mara, era îndătinat ca fetele să se spele de pe ban de argint, pus în marginea unei văi curgătoare. Ritul mizează pe efectul miraculos, cu care era învestită apa din râuri şi fântâni, dar şi pe propietatea argintului de etalon al purităţii, aşa cum îl întâlnim în decântec: „Ion să rămâie curat şi luminat, / Ca arjintu strecurat.” Informaţiile furnizate de către unii performeri sunt edificatoare şi în privinţa funcţiei de integrare şi revigorare a ritualului: „Ne spălăm ca să fim curaţi şi tari ca arjintu şi feriţi de boli care se duc pe apă în jos.” (Onceşti, Valea Izei). (Bilţiu, Bilţiu, 2010: 126).
Condiţia individului era esenţială în noua ordine care trebuia să asigure o trecere, sub cele mai bune auspicii. El trebuia să ajungă în starea de iniţiat, ca urmare a săvârşirii a o serie de rituri apotropaice, de revigorare şi purificare, în unele fiind puse să acţioneze principiul cumulului magic. Capătă o importanţă deosebită, pe această linie, ritul primilor paşi, oficiat, în ziua de Anul Nou, de către toţi ai casei, la Breb. „Pântru ca să ferească casa şi pă cei ce stau în ea, de duhurile rele, fiecare bărbat, fiecare cocon, fiecare femeie, când să scoală, pun piciorul drept pă cărbuni aprinşi şi sare. Zâceau: Cum nu să leagă nicio boală de foc şi sare, aşe să nu să leje nimic de casă.” (Cuceu, Corniţă, 2004: 302). Cu aceleaşi funcţii se practica şi săritul peste focul sacru la Anul Nou, care, în unele sate din Ţara Voievozilor, se aprindea la răscrucile de drumuri. Se credea că cine sare peste foc va fi viguros şi sănătos în tot anul.
Aşa cum arată cercetările, un loc puternic marcat, în mitologia şi simbolistica populară, este răscrucea. De răscrucea celor trei drumuri se leagă motivul sorţii şi a căii juste a vieţii, aşa cum ne-o dovedesc şi eroii basmelor şi legendelor româneşti. (Evseev, 1998: 127).
Unele practici, având la bază magia prin contagiune, ne pun în evidenţă funcţia colindătorilor de purtători ai unei energii magice deosebite. La Chiuzbaia, mascaţii numiţi „brondoşi” colindă pe drum şi pe uliţele satului, iar sătenii ies pe drum pentru a fi bătuţi ritual, de colindătorii mascaţi, cu biciurile, având la pleasnă „băcuieţul”, o pungă de piele umplută cu cârpe, cei loviţi încărcându-se, astfel, cu energie magică transmisă de mascaţi.
Perfecţionarea începuturilor, în momentul de dinaintea trecerii, cuprinde şi obiceiuri, având largă deschidere către stimularea căsătoriilor ce urmează să se petreacă în câşlegi. La Vălenii Maramureşului, se oficiază, şi astăzi, peţitul cu nunta, prin care se performează ceremonialul nupţial, care ne este exprimat atât de actanţii obiceiului: mirele, naşii, stegarul, cât şi de elementele de ceremonial: cererea şi jocul miresei, darul în bani, masa rituală. La Oarţa de Jos, în cadrul obiceiului numit „Motroaştele” din jocurile cu măşti, grupul de mascaţi se constituie într-un alai de nuntă dezvoltat, din care fac parte mirele, mireasa, nănaşii, popa, cantorul, fătul, muzicanţii, doi până la şase vilfei (chemători), peţitori şi nuntaşi. Pe drum şi în ogrăzile gospodarilor, nuntaşii joacă după cum le cântă muzicanţii, iar popa îi cunună pe miri, în fiecare casă unde intră alaiul. Se performează, astfel, nu numai nunta, ci şi căsătoria consfinţită prin cununie, ca act de unire a perechii de miri.
În complexul noii ordini, ce urmează a fi instalată, omul din popor respecta riguros un comportament derivat din credinţe şi superstiţii, care îşi trag sorgintea din categoriile „de primul” şi „de început”, care au avut o mare importanţă în mentalitatea tradiţională. „În zua de Anu Nou nu-i slobod să dormi, că dormi tăt anu.” „Nu-i slobod să te sfădeşti în zua de Anu Nou, că ti-i sfădi tăt anu. Nu-i slobod să te cerţi în zua de Anu Nou, că ţi să bat coconii în casă.” „Nu-i slobod să fii mânios de Anu Nou, că aşe-i fi tăt anu.” „Nu-i slobod să te baţ de Anu Nou, că-i ave scârbă tăt anu.” „Nu-i bine să fii dator la Anu Nou, că-i ave datorii tăt anu.” „Nu-i slobod să faci vizită în zua de Anu Nou, că-i zî la anu.” Interdicţia de a se vizita sătenii între ei are ca explicaţie deranjul ce s-ar produce în familii, preocupate de performarea riturilor şi tradiţiilor ritualico-magice ale sărbătorii.
În perfecţionarea noii ordini, legat de statutul individului, joacă un rol esenţial şi magia darului, ce se oferă în această zi, în acord, şi el, cu categoriile „de primul” şi „de început”. Se credea că, cel dăruit, va fi dăruit tot anul. La sărbătorirea Ionilor, joacă un rol important darul în bani, oferit sărbătoritului prin ritualul legării. Cu o panglică roşie, cu flori, sărbătoritul este legat cu bani, pentru „a fi bănos tăt anu şi să să leje, la el, banii tăt anu. ”
Trebuie să subliniem că, darul are şi funcţia de ofrandă rituală, adusă unor divinităţi protectoare, pentru a influenţa bunăvoinţa lor. Oferite în timpul sacru al sărbătorii, darurile îşi amplifică forţa magică, dorinţa oamenilor de comunicare cu semenii şi mai ales cu transcendentul, ea fiind mai puternică decât în cotidian. (Văduva, 1997: 95).

Biltiu-foto-001
Biltiu-foto-001

În disputa dintre ceea ce a fost şi ceea ce va veni, pe fondul perfecţiunii unei noi ordini, anumite obiceiuri, de factură juridică, aveau ca finalitate întronarea unui nou statut de viaţă socială, axat pe o conduită etico-civică ideală în sânul colectivităţii. Drept urmare, strigarea peste sat îndeplinea funcţia de a sancţiona, tradiţional, toate metehnele umane petrecute, în sat, în anul scurs: lenea, beţia, desfrâul, minciuna, hoţia, etc. Două cete de feciori urcă pe două dealuri apropiate, de unde strigă peste sat, dialogând între ele:
„- Mă, ştiţi că fata lu’ Ion din Jos o fost credinţată (logodită) şi nu-i mai trebe lu’ Todor?
-Da di ce? Întreabă ceilalţi.
-O prins-o cu unu din Năneşti, în mălai, tomna făceu dragoste.
-Da Ionu lu’ Ştefan, auzât-aţ’ că, i-o dat un toc de bătaie la Ioana lui?
-Da di ce mă? Întreabă din cela deal.
-Nu lucră nimică, umblă numa cu drăguţî la caveiuri.”
„-Da auzât-aţ că Mărie l-o ţâpat pă Todor?
-Da di ce l-o ţâpat mă?
-Be tătă zua, pă la bufeturi, de doarme pân şanţuri.”

Biltiu-foto-002
Biltiu-foto-002

În contextul perfecţionării începuturilor, omul din popor a pus un accent deosebit, în plan magic, pe optimizarea activităţilor sale care să-i aducă prosperitate şi belşug în noul an. Semănatul ritual, obicei performat de copii, în Moldova, exprimă abundenţa în cereale, prin gestul ritual al aruncării de boabe de cereale prin casă şi pe gospodar, în acord cu magia imitativă. „Am venit cu sămănatu. / Deie, Domnu, să răsară, / Grâu roşu, de primăvară, / Ca să umpli multe cară.” Urătorii seamănă, la fiecare casă şi pe fiecare gospodar cu boabe de grâu, porumb, orz, ca tot anul să fie îmbelşugat şi roditor.” (Muşlea, 1970: 325).
Obiceiul care marchează modul cel mai ilustrativ, în care omul din popor optimizează, în plan magic, activităţile sale agrare legate de cultivarea grâului şi obţinerea rodului bogat, este pluguşorul. În poezia sa sunt narate, în succesiune, principalele activităţi legate de cultivarea câmpului: aratul, semănatul, seceratul magic şi prepararea pâinii, ca hrană esenţială. Pluguşorul este o istorie sacră a facerii pâinii. (Berdan, 2001: 178). Esenţială pentru gospodar era alegerea locului de semănat „care trebuia să fie curat”, adică nebântuit de duhurile malefice. El trebuia să îndeplinească condiţia unei purificări rituale, pentru a se situa în stadiul de iniţiat. „Pe ochi negrii s-a spălat, / La icoane s-a-nchinat.” Concomitent, cu riturile de purificare, gospodarul apelează la cultul soarelui, astrul sacralizat, în jurul căruia s-a brodat o adevărată mitologie şi nu întâmplător, deoarece el furnizează lumina şi căldura şi fertilizează ogoarele. „La Sfântu Soare s-a uitat.”
În unele variante întâlnim motivul argaţilor plecaţi la vânătoare, aceasta fiind una de natură rituală. Întrevedem ideea sacrificiului ritual pentru ca viitoarea recoltă să fie bogată. (Berdan, 2001: 178). Vânătoarea rituală este mai răspândită în cultura populară românească, cel mai frecvent o întâlnim în colinda despre cerbul vrăjit, precum şi în legendele, având ca miez vânătoarea de zimbrii a lui Dragoş-Vodă, având ca finalitate întemeierea statului Moldova.
Performarea rodului bogat în grâne este lait-motivul poeziei Pluguşorului. „Şi era spicul cât vrabia / Şi paiul cât trestia / … / Şi încărca nouă care mocăneşti / Şi douăsprezece ţărăneşti, / Le îndrepta la moară, la Ivăneşti.” (Poezia, 1985: 160).
Ca act de finalitate a lucrărilor de cultivare a grâului, optimizate în plan magic, este realizarea, şi mai ales, frângerea şi împărţirea pâinii sacre, gest ritualic având la bază darul în pâine, ca ofrandă rituală adusă unor divinităţi de regn vegetal, pentru a asigura sporul rodului, în acord cu credinţa arhirăspândită în folclor, potrivit căreia trebuie să sacrifici, ritual, din recolta trecută pentru a o perpetua pe cea viitoare. „Şi bătu-n sită şi covată / Şi-a făcut un colac îndată, /L-a rupt în două, / Ne dădu şi nouă / L-a rupt în trii / Şi-a dat şi la copii, / L-a mai rupt apoi în patru, / Ne-a dat şi nouă, la tus patru, / L-a mai rupt apoi în cinci / Şi-a dat şi celui cu opinci.” (Poezia, 1985: 161-162).

Biltiu-foto-003
Biltiu-foto-003

Obiceiul sorcovitului este semnificativ pe linia performării produselor animaliere: „Vacile lăptoase, / Oile lânoase, / Porcii unsuroşi, /Copiii sănătoşi.” Sănătatea, vioiciunea sunt vehiculate frecvent în sorcovă: „Tare ca fierul, / Iute ca oţelul, / Tare ca piatra, / Iute ca săgeata.” (Poezia, 1985: 138). Bogăţia în bani este, şi ea, performată în variantele sorcovei: „Câte cuie sunt pe casă, / Atâţia galbeni pe masă.” (Poezia, 1985: 139).
În contextul perfecţionării începuturilor şi instaurării noii ordini, performarea belşugului şi rodului bogat în fructe l-a preocupat îndeaproape pe omul din popor, ceea ce ne argumentează rolul pe care l-au îndeplinit odinioară fructele în alimentaţia tradiţională. În satele maramureşene, de dincolo de Gutâi, la Anul Nou se oficiază o serie de practici magice menite a stimula rodul pomilor fructiferi. Gunoiul care, de la Crăciun, se strânge în casă, se scoate în ziua de Anul Nou, de către gospodină, şi se aruncă la pomii din livadă, gest ritual, însoţit de formule orale având, la bază, analogia: „Aşe să să strângă rodu la pom, cum să strânje gunoiu.” Practica se oficiază înainte de răsăritul soarelui, asociind cultul astrului zilei.

Biltiu-foto-004
Biltiu-foto-004

În satele, mai ales, de pe văile Cosăului şi Marei, pentru stimularea rodului pomilor fructiferi se practică ritualul „ameninţarea pomului sterp”. Gospodarul ia, în coada toporului, un colac ceremonial şi se duce la fiecare fel de pom sterp, îl loveşte cu muchia toporului, apoi simulează că-l taie cu tăişul, rostind formule orale în care pomii sunt denominalizaţi: „Mărule, de nu-i fa(ce) mere, /Eu te-oi tăie bucăţele.”; „Prunule, de nu-i fa(ce) pune, /Pă tine pe foc te-oi pune.”; „Nucule, de nu-i fa(ce) nuci, / Eu te-oi tăia tăt butuci.” În unele sate este îndătinată o singură formulă de ameninţare pentru toţi pomii sterpi: „Te-oi tăie, / Tot te-oi fărma, /Numa roade de nu-i fa(ce).”
În Ţara Lăpuşului, ameninţarea pomului sterp se oficiază în cadrul unui ritual, eminamente agrar, de Bobotează. După ce gospodarul înconjoară casa cu o păpuşă ceremonială, alcătuită din fuioare, crengi de măr, prun, înconjoară casa, strigând „ Chiralexa-i, Doamne!”, se duce pe la fiecare pom sterp, pe care îi ameninţă cu formula „Faci, poame! Că, dacă nu, te tai.”, după ce în prealabil este înconjurat de trei ori şi lovit cu muchia securii. Femeia, ieşită afară, intră cu soţul în dialog, rostind „Mai lasă-l un an, că a face.”
Femeia, care personifică pomul, apărându-l, are în această vrajă un rol magico-simpatic. Fertilitatea, reprezentată în credinţa populară totdeauna prin femeie, trece de la ea la copac. (Caraman, 1983: 414).
Ameninţarea pomului sterp, prin intermediul toporului, ca piesă de instrumentar magic, oficiat de unul sau doi bărbaţi, de către doi copii, gest, însoţit de formule orale de genul „faci poame ori te tai”, practicat la Crăciun, Anul Nou sau Bobotează, este de largă răspândire în folclorul nostru, fiind atestat la sfârşitul secolului al XIX-lea, în Moldova, Muntenia, Dobrogea, Oltenia, Transilvania şi Banat. Ritualul, performat, la Anul Nou, de către gospodar şi soţia sa, care îi solicită amânarea tăierii pomului pe motivul că va da rod, este mai răspândit în folclorul românesc, fiind atestat, la finele secolului al XIX-lea, în Moldova şi Muntenia. (Fochi, 1976: 237-240).

Biltiu-foto-005
Biltiu-foto-005

Căsătoriile, care urmează a se întemeia în câşlegi, erau şi ele performate în plan magic. Jocul moşilor este edificator pe linia împlinirii acestui deziderat. În grupuri mai mari sau mai mici, moşii jucau pe la casele cu fete, încheindu-se cu performarea cererii fetei în căsătorie după formule orale de genul „Am auzât di la-mpărat, / Că ai fată de măritat, / Să faci bine să ne-o dai / C-amu-i de optşpe ai.” Dacă fata refuză cererea, peţitorul mascat îi răspunde: „Dacă nu ne-o dai, / Pune-o de ciuhă-n mălai, /C-amu-i de douăzăci de ai.” (Vadu Izei).
Perfecţiunea stării de dinaintea începuturilor implica şi tradiţii având ca fina-

Biltiu-foto-006
Biltiu-foto-006

litate renovarea timpului. Miezul acestor tradiţii este îngroparea anului vechi, considerat, în gândirea arhaică, o fiinţă mitologică reprezentând îmbătrânirea timpului, care este pusă în opoziţie cu cealaltă fiinţă mitologică-Anul Nou-semnificând renovarea timpului. Ceremonialul se desfăşoară după prescripţii îndătinate constând în stingerea luminilor, strgăte puternice şi repetate, de trei ori, în acord cu mistica cifrei trei, de tipul „An nou fericit!” sau ”Du-te, an vechi, cu ce ai avut rău şi vino, an nou, cu spor în casă şi belşug pe masă”, ceea ce în unele sate se numeşte „strigarea anului”. Dacă în casă erau feciori la o fată, toţi săreau, deodată, să o sărute, disputându-şi întâietatea gestului, în raport cu categoriile „de primul” şi „de început”. Concomitent se împuşcă ritual, prin diferite mijloace.

Biltiu-foto-007
Biltiu-foto-007

Se trag clopotele, în unele sate, de douăsprezece ori, în raport cu mistica cifrei trei.
Îngroparea anului vechi, în Oltenia, îmbracă forme străvechi cu un pronunţat substrat mitico-magic. „La Anul Nou, umblă băieţii cu o căpăţână de cal sau bou, fără os, prin sat şi strigă: „Moş Vasile, Moş Vasile. A doua zi se duc mai mulţi băieţi, cu o vioară, la un deal din apropiere, sapă o groapă, îngropă căpăţâna strigând: „Am îngropat pe Moş Vasile.” (Fochi, 1976: 254)
Vorbind de semnificaţia calului, în acest rit, trebuie să subliniem că acest animal, cel mai puternic mitologizat, prin iuţeala fugii este asociat timpului şi continuităţii. El străbate ţinutul morţi şi al frigului, asigurând indispensabila reînnoire a timpului. (Chevalier, Gheerbrant, 1993: 230-231).
Prin bogăţia de tradiţii, rituri şi elmente etnografice de mare vechime, unele marcate de o poezie de mare frumuseţe artistică, cu un substrat mitico-magic pronunţat, sărbătoarea Anului Nou este pote cea mai complexă din calendarul popular care ne furnizează atâtea elemente aparţinând universului de gândire şi viziunii despre lume şi viaţă a omului din popor.

Biltiu-foto-008
Biltiu-foto-008

Bibliografie

BERDAN, Lucia
2001 Totemism românesc, Iaşi, Editura Universităţii Al. I. Cuza.
BILŢIU, Pamfil, BILŢIU, Maria
2010 Calendarul popular, vol. II, Obiceiurile toamnei şi iernii, Baia Mare,
Editura Ethnologica.
BILŢIU, Pamfil, POP, Gheorghe Gh.
1996 Sculaţi, sculaţi, boieri mari. Colinde din Judeţul Maramureş, Cluj-
Napoca, Editura Dacia.
CARAMAN, Petru
1983 Colindatul la români, slavi şi alte popoare, Bucureşti, Editura Minerva.
CHEVALIER, Jean, GHEERBRANT, Alain
1993 Dicţionar de simboluri, vol. I, Bucureşti, Editura Artemis.
CUCEU, Ion, CORNIŢĂ, Constantin
2004 Corpusul folclorului maramureşean, vol. I, Baia Mare, Editura Umbria.
ELIADE, Mircea
1993 Insula lui Euthanasius, Bucureşti, Editura Humanitas.
EVSEEV, Ivan
1998 Dicţionar de magie, mitologie şi demonologie românească, Timişoara,
Editura Amarcord.
FOCHI, Adrian
1976 Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea, Bucureşti,
Editura Minerva.
MUŞLEA, Ion, BÎRLEA, Ovidiu
1970 Tipologia folclorului după răspunsurile la chestionarele lui B. P. Has-
deu, Bucureşti, Editura Minerva.
1985 Poezia obiceiurilor de iarnă, Bucureşti, Editura Minerva.
VĂDUVA, Ofelia
1997 Magia darului, Bucureşti, Editura Enciclopedică.

Opis fotografii:
1. Strigarea peste sat. Secvenţă din spectacol (Călineşti).
2. Umblatul cu plugul (Lăpuşul Românesc). Festivalul Datinilor şi Obiceiurilor de iarnă, Tg. Lăpuş.
3. Cu „Sorcova” la Suciu de Sus.
4. Ameninţarea pomului sterp, Deseşti.
5. Jocul „Moşilor”(Cerneşti). Festivalul Datinilor şi Obiceiurilor de iarnă, Sighetu Marmaţiei.
6. Jocul „Moşilor” la Sârbi.
7. Umblatul „Moşilor” cu peţitul, Vadu Izei.
8. Peţitul feciorilor cu nunta, Văleni (Maramureş).

@Pamfil şi Maria Bilţiu

MOŞ CRĂCIUN ÎN FOLCLORUL MARAMUREŞEAN ŞI ROMÂNESC

MOŞ CRĂCIUN ÎN FOLCLORUL MARAMUREŞEAN
ŞI ROMÂNESC

Mos Craciun/ Pamfil Biltiu
Mos Craciun/ Pamfil Biltiu

Această fiinţă mitologică face parte din suita moşilor arhetipali, moşi buni: „Moş Nicolae”, „Moş Ajun”, „Moş Crăciun” şi „Moş Vasile”, despre care poporul credea că sunt ocrotitori ai vetrei şi familiei şi, drept urmare, nimic nu se poate realiza şi întâmpla fără ajutorul moşilor şi strămoşilor.
„Moş Crăciun”, deşi este o divinitate precreştină, a devenit şi simbol al marii sărbători creştine „Naşterea lui Isus Hristos”. Ca reprezentare mitologică, în tradiţia populară românească, Moş Crăciun încorporează în constituirea sa mai multe accepţiuni. Mai întîi, este o figură profană, fiind imaginat ca om sau uncheş bătrân, cu barba albă, simbol al zăpezii, dar şi al îmbătrânirii timpului. Se crede în popor că este vecinul lui Moş Ajun, sau fratele lui mai mic, ceea ce ne elucidează apartenenţa lui la grupa mai mare a moşilor arhetipali, care sunt şi donatori mitici.
O altă ipostază a lui Moş Crăciun este şi cea specifică moşului Nicolae, cel mai plăcut lui Dumnezeu, apărător şi protector al casei şi gospodăriei.
Ca figură laică, imaginea lui Moş Crăciun, colindător şi donator mitic, s-a conservat în colindele din straturi vechi, din zona Codrului, în care este imaginat ca un moş bătrân, care umblă călare pe un cal alb, simbol al iernii, aduce ninsoarea, deoarece îşi scutură barba, şi este donator mitic, dar care nu dăruieşte jucării, nici dulciuri, ci alimente cu o simbolistică distinctă, precum laptele, simbol al regenerării şi imortalităţii, şi oul ce semnifică un principiu al regenerării şi o ofrandă destinată divinităţilor chtoniene şi strămoşilor. Sosirea lui în sat marchează începutul petrecerii, în cadrul sărbătorii, cu mese copioase, pe bază de comuniune alimentară, având funcţia de ofrandă rituală adusă unor divinităţi pentru ca trecerea în noul an să se facă sub cele mai bune auspicii. „Vine Crăciun cel bătrân, / Cu barba tăt scuturân’, / C-on tocuţ de lapte-n sân, / Cu ouţă-n coşerguţă, / Să le deie la fătuţă, / La care îs mai micuţă. / Când îi coale, pă-nsărat, / Moş Crăciun să bagă-n sat. / La tătă casa-i lumină, / Pă cuptior îi oala plină, / De cârnaţ’ şi de slănină.” (Bicaz).
Ca figură apocrifă este stăpânul staolului în care s-a născut pruncul divin, ipostaza moşului gospodar, care a generat multe legende ale natalităţii, ale căror variante se reduc la următorul prototip. Simţind că i-a venit ceasul să nască, Maria ceru adăpost la curţile lui Crăciun. Acesta nu o primeşte în casă, ci o trimite în grajdul cu animale. Acolo nu se putu odihni din cauza neastâmpărului oilor şi cailor, pe care blestemă. Ea îi binecuvântează, în schimb, pe boii care i-au suflat căldură şi au stat liniştiţi. Făcându-i-se milă de Maica Sfântă, Crăciuneasa o moşi. Când se întoarce Crăciun acasă, văzând-o cu mâinile pline de sânge, i le taie cu un topor pe un butuc, dar Maica i le-a pus repede la loc. Văzând minunea aceasta, Crăciun îşi cere iertare şi devine primul creştin.
Acest motiv tradiţional are o străveche legătură cu practicile sacrificiale precreştine şi obiceiurile antichităţii orientale, prin care erau mutilate unele categorii sociale, cel mai adesea sclavii şi prizonierii de război.
Ca figură laică, simbolizând îmbătrânirea timpului şi renovarea lui, ne apare zugrăvit în colindele vechi despre „Scalda lui Moş Crăciun”, primenirea lui cu veşminte noi, care, desigur, semnifică reînnoirea timpului. Moşul săvârşeşte o moarte simbolică, prin care anul vechi trebuie să dispară pentru a face loc noului an. Drept urmare, el renaşte în chipul unui copil, este îmbăiat şi primenit cu veşminte noi. „S-a pornit on râu de vin / Şi unu’ de apă rece, / Să-l scăldăm pă Moş Crăciun, / Că-i mai bătrân, / Să-l scăldăm, să-l îmbăiem, / Cu veşmânt nou să-l primenim, / Faşe dalbă, de mătase, / Cu scutec de uşenic, / Cu chitia de bumbac, / Să-i fie moale la cap.”
Cercetătorul clujean Virgil Medan a studiat în satul natal Mireş din ţinutul Clujului, obiceiul „Comândării Crăciunului”. La sfârşitul colidatului, în noaptea de 28-29 decembrie, ceata de feciori, care a umblat cu colindul, imită o înmormântare simbolică a Crăciunului, a timpului şi a divinităţii autohtone, celebrată în spaţiul carpatic, Moş Crăciun. Unul din cetaşi, înveşmântat în straie albe şi cu cojoc, era aşezat pe o scară de lemn sau pe o leasă de car şi era dus la râu, „pe ultimul drum”, însoţit de alaiul tinerilor din sat, fete şi feciori, cere jeleau şi se cântau morţeşte. În afară de acest actant care-l reprezenta pe Moş Crăciun, un alt fecior slujea ca un popă, iar un al treilea era cantorul care dădea răspunsurile la ectenii, în cadrul unei slujbe funerare simulate, Lăutarii care îi însoţeau trăgeau pe strune cu jale, ca la înmormântările adevărate ale junilor nelumiţi şi la fel ca în ritualul funerar real, în fruntea cortegiului, era dus bradul sau suliţa.
La produh (copcă) îşi luau toţi iertăciunea de la cel care dispărea, apoi îl aruncau în apă pentru a pleca în lumea blajinilor, a moşilor şi strămoşilor. După o scurtă adăstare, când feciorii îşi închinau din ulcioarele cu ţuică, feciorul care simboliza Crăciunul se ridica renăscut şi reîntinerit spre bucuria întregii asistenţe. Apoi plecau în alai vesel, cântând şi jucând spre casa de joc, unde se organiza festinul comun.
Iată că Moş Crăciun simboliza timpul îmbătrânit. El trebuia să intre în veşnicie, lăsând loc noului an, mai bun, mai spornic, mai plin de daruri pentru oameni.
O altă ipostază a Moşului Crăciun este de factură turistică, în care moşul cu barbă albă şi mustăţi, simbol al iernii, este peregrin cu sania trasă de reni şi tolba plină de daruri. Este îmbrăcat în roşu, în acord cu fetişismul catolic, şi provine din Laponia medievală, probabil, din secolul al XIV-lea.
Spre bucuria celor mici, mai recent a apărut o puzderie de mascaţi reprezentând această figură emblematică a sărbătorii, cu costume mai mult sau mai puţin improvizate, toţi cu tolba plină, potenţând miracolul sărbătorii.

@Pamfil Bilţiu

CONTROVERSE LEGATE DE ETIMOLOGIA TERMENULUI „CRĂCIUN”

CONTROVERSE LEGATE DE ETIMOLOGIA
TERMENULUI „CRĂCIUN”

Ceata de colindatori/ P. Biltiu
Ceata de colindatori/ P. Biltiu

Denumirea românească de „Crăciun” este întâlnită şi la românii din sudul Dunării, prin aromânescul „Crăciun, Cărciun” sau meglenoromânul „Cărciun”. Termenul denumea, la origine, butucul care se aprindea în vatră şi ardea în noaptea de douăzecişipatru decembrie, până în ziua de douăzecişicinci. Ritul simboliza scurgerea luminii şi căldurii din vechiul an în cel nou, reminiscenţă a unui vechi cult solar. Termenul apare şi în vorbirea slavilor din apropierea lumii romane şi la maghiari.
Crăciunul încorporează o adevărată constelaţie de acţiuni şi persoane, de aceea nu toţi lingviştii s-au pus de acord asupra etimologiei acestui cuvânt. Filologi, precum Ovid Desusianu, Aron Densusianu, Al. Rosetti, Al. Graur au optat pentru originea cuvântului românesc „Crăciun”, din latinescul „creatio”, însemnând naştere. Pericle Papahagi, Theodor Capidan, Sextil Puşcariu l-au derivat din latinescul „colatio”, semnificând „chemare, convocare”. B. P. Hasdeu în „Etymologicum Magnum Romaniae” îl explică din latinescul „crastinum”, din forma „cras”, care în latina clasică înseamnă „mâine”.
De notat că termenul „Crăciun” nu apare în cărţile de cult ortodox românesc, în care se foloseşte denumirea de Naşterea Domnului. Petru Caraman considera că vreme îndelungată Crăciunul a funcţionat ca An Nou, iar ziua lui era pe şase ianuarie, care corespunde zilei a şasea, a creaţiei. Abia în secolul al IV-lea, creştinismul a fixat la douăzecişicinci decembrie „Naşterea după trup a Domnului”. „Dumnezeu s-a arătat în trup.” (I., Timotei, 3, 16).
S-au emis şi alte ipoteze de către teologi care sunt eronate. Preot Nicolae Nicolescu-Leordeni susţine că numele de Crăciun ar veni de la „crai şi ciun”, de unde şi sensul de „cinul craiului” sau „tagma craiului”. Explicaţia nu este verosimilă din cauză că, în limba slavă, pentru domn nu există termenul de „crai”, ci de „ţar, voievod” (boeboda), iar cuvântul „crai”, care în poloneză înseamnă „împărat”, a intrat în limba română foarte târziu, odată cu incursiunile acestora în Ţările Române.
Grigore Moldovan scria încă din anul 1899 că numele colindatului vine de la termenul latin „colo (-ěre)”, care semnifică „a cinsti, a adora”, în forma „colendus, pl. „colendi”, termenul care este cel mai aproape de cuvântul colinde şi sensul lui creştinesc. Afirmaţia este exagerată deoarece colindatul este un obicei precreştin, dovadă colindele din primele straturi: „Mioriţa”, cele despre cerbul metamorfozat, colindele-rit de ploaie sau cele de rit agrar. În realitate colindatul vine de la colindă, a cărei etimologie provine din latinescul „calendae”, trecută prin forma slavă „kolenda”.

@Pamfil Bilţiu

COLINDA – O CARTE DE SPIRIT

COLINDA – O CARTE DE SPIRIT

Ceata de colindatori-2
Ceata de colindatori-2

Crăciunul, iată, o magnifică sărbătoare, de o încărcătură spirituală cu totul aparte. Ea este cea care a asigurat drumul perfecţionării prin viu grai a celei mai frumoase, mai înălţătoare şi mai complexe manifestări artistice a sufletului uman: COLINDA.
Colinda înseamnă bucurie, înseamnă înnobilare spirituală eternă, pentru că am murmurat-o cu toţii, din fragedă copilărie, până în amurgul vieţii noastre. Colinda înseamnă nu numai bucurie şi trăire adâncă, ci înseamnă şi renaştere spirituală, căci la fiecare Crăciun, prin ea toţi îmbrăcăm noi straie ale sufletului. Colinda însamnă aspiraţiile noastre spre mai bine, în acest moment de cumpănă dintre ani, în care timpul ne mută pe toţi, moment în care parcă uităm cu toţii ce a fost greu, în anul care s-a scurs, şi păşim mai încrezători către noul an.
Colinda este cântecul nostru care ne vesteşte că timpul va trage peste anii noştri o perdea şi ne va şopti „aţi mai îmbătrânit puţin”. Colinda este cântecul care aprinde făclia speranţei de mai bine în noi şi prin ea credem că în noul an vom avea parte de bine, vom fi mai prosperi, mai bogaţi şi mai buni.
Şi dacă pornim de la aceste consideraţii, atunci ne putem explica mai bine de ce, din rândul adresanţilor colindei, nu lipseşte nicio categorie socială, căci avem colinde la copil, la flăcău, la fată, la nevastă, la bătrâni, la femei văduve etc. Numai aşa ne putem explica de ce din rândul adresanţilor nu lipseşte nicio profesie, nici un rang, căci avem colinde la pescar, la vânător, la preot, la birău, la om bogat, la om sărac, la om bolnav, la om singur etc.
Colinda este o mare carte de spirit, care cu cât o citeşti mai adânc, cu atât te impresionează mai mult. „Mioriţa” ne mută în matricea noastră stilistică de spirit, ne mută la apogeul creaţiei şi la izvoarele de căpătâi ale etnogenezei poporului român. Prin „Mioriţa” am zămislit un prototip inimitabil de gândire şi forţă creatoare.
Câte înţelesuri şi concepţii de gândire nu a semănat în colinde acest popor, înzestrat cu atâta imaginaţie şi har creator? Este suficient să luăm, spre pildă, colindele rit de ploaie, cele care descriu aratul şi semănatul, ca să dovedim cu ele că, de când suntem, noi am practicat agricultura şi în zonele sărace de munte şi nu am fost un popor numai de păstori, cum vrut-au unii să ne caracterizeze.
Ce frumoasă poezie narează colindele şi ce mare istorie de spirit stă scrisă în ele! Ce frumos se face prin ea elogiul gospodarului harnic, care „Brazdă neagră răsturnă, / Grâu roşu revărsă”. Prin ea se face elogiul meşterului genial, făuritorul de minuni, căci avem colindă la Meşterul Manole, care ne exprimă supremaţia creaţiei şi culmile frumuseţii pe care omul cu har le poate atinge în cadrul ei. Colinda dezvoltă, adesea, o poezie de cea mai mere frumuseţe, ajunsă la noi după un lung drum al desăvârşirii artistice, pe cale orală. Ea ne impresionează până în străfundul sufletului, prin versurile ei şlefuite ca şi cristalul. „Îngerii când îl văzură, / Mare rugă-n cer făcură. / De ruguţa lor cè mare, / Pomii-n rai se legănarè, / Când cu vârvurile-n sus, / S-a născut Domnu Isus, / Când cu vârvurile-n jos, / S-a născut Domnu Hristos.”
Ce frumoase şi impresionante sunt colindele la fată, în care ea este aşezată în leagăn de mătase, purtat în coarne de boul sur, şi care coase cu mâna-i meşteră straie pentru drăguţul ei. În colindă descifrăm vrăji şi farmece, consacrate căsătoriei şi elementele ei emblematice: inelul, cununa, deoarece căsătoriile trebuiau să se împlinească în câşlegile ce vor veni, ca prin ele să se asigure perpetuarea neamului şi spiţei umane: „Iè-n fântână s-o plecat, / Junii la iè s-o ţâpat, / Inelu’ i-i l-o luat”. Nu lipsesc nici urările direct la căsătorie: „Adă, june, inelù, / Cununa-te-ai cu dânsù”.
Colinda ne oglindeşte o lume fabuloasă, în care domină curajul, cutezanţa, bărbăţia. În căutarea leului nu porneşte un voinic oarecare, ci „viteazul vitejilor”. Leul este găsit undeva, pe un alt tărâm, inaccesibil omului „mirean” (de pe pământ). De acolo este adus legat, însemn al bărbăţiei supreme.
Dar colinda este şi o mare carte de spirit a creştinismului, prin care specia capătă valenţe, un plus de varietate şi frumuseţe. Prin ea, noi căpătăm acel plus de înnobilare, de care avem atâta nevoie, atunci când ascultăm cu atâta emoţie: „Cum s-a născut Hristos în frig, / În ieslea cea săracă, / Iar boii peste el suflau, / Căldură ca să-i facă”.
Colindul din această grupă ne redă atâtea file din marea carte a spiritualităţii tradiţionale, legate de acest miracol al omenirii, naşterea din fecioară, despre vinderea Mântuitorului, despre răstignirea lui pe cruce de brad, pe care „Cu suliţa l-a străpuns, / Mult sânge şi apă o curs. / Sânge scump, nevinovat, / Păcatu-i pă jos vărsat”. Colindul ne istoriseşte despre călătoria magilor, călăuziţi de steaua călătoare, care „A mers, după cum s-a spus, / Până tocma la Isus”.
Colinda ne îndeamnă la meditaţie şi ne face să fim mai buni, deoarece „La sfârşitul lumninii, / Trâmbiţa-şi-or înjerii, / În patru cornuri de lume, / La tăt omu cu-a lui nume. / Şi or trâmbiţa cu frice, / Domnii şi-mpăraţi or plânje / D-apoi noi, ce-om putè zâce? / Ne-om răscumpăra cu sânje, / Nu cu aor, nici cu-arjint, / Ci cu suflet drept şi sfânt”.
Prin melodii ajunse la noi, după un prea lung drum al perfecţiunii şi prin texte cizelate până la înalte culmi, pe acelaşi drum, ne înfiorăm când ascultăm colindul uciderii pruncilor, despre vânzarea lui Iuda, ori cea în care Isus este căutat de Maica Domnului, sau cea despre Puntea raiului, făcută doar „Pă cât firu capului” şi pe care „Nimeni nu o poate trece, / Numai tri fete fecioare, / Ce le-o fost credinţa mare”.
Cât de mult ne-a legănat copilăria colindul, este greu de redat în cuvinte suficient de expresive. Nimeni nu poate reda cu câtă nerăbdare aşteptam venirea serii acestei neasemuite sărbători, dintre toate cea mai frumoasă şi mai încărcată de trăire spirituală. Nimeni nu poate reda cu câtă bucurie învăţam colindul şi rosteam cele mai frumoase cuvinte pe care le-a articulat vreodată limba română „O, ce veste minunată!”. Nimeni nu poate reda cu cât neastâmpăr insistam la mamele noastre să ne pregătească traistele albe, legate cu fuior de cânepă, botele cu zurgalăi, pe care le împodobeam cu flori şi cu verdeaţă, să fim mai bogaţi şi mai prosperi şi ca florile de frumoşi. Cine poate reda nerăbdarea şi bucuria cu care o porneam, până anu se culca nici găinile, să ajungem să colindăm tot satul, aşa cum o cereau legile nescrise ale tradiţiei? Cine poate reda în cuvinte cu câtă emoţie ajungeam pe la casele gospodarilor, unde turtindu-ne nasurile îngheţate de fereastră, pentru a privi în casă, să vedem cum se pregăteşte gazda să ne primească? Cine poate reda în cuvinte cum ceream acordul gazdei, după datină, cu „Veseli-ti-i, gazdă? Slobod îi a colinda?” şi cu câtă bucurie rosteam, cel mai adesea, „O, ce veste minunată!”, veritabilă odă închinată sărbătorii, prin care vesteam cel mai mare miracol al omenirii: naşterea din fecioară? Cine poate reda în cuvinte expresive cu câtă încărcătură poetică felicitam gazda către final şi ce mesaj umanistic exprimă poezia rezervată felicitării, specifică sărbătorii, când, la fine de an fiind, prin tot ce se oficiază, se pune sub semnul binelui anul ce va veni. „Şi colinda nu-i mai multă, / Să trăià cine ascultă. / Şi colinda-i atâtà, / Cine-ascultă să trăià.” Şi astfel de formule şi de motive le colindam mai bine, mai expresiv şi mai tare, ca să ne audă gazda şi să se împlinească pe cale magică, aşa cum a lăsat tradiţia: „Noi colinda o gătăm, / Sus, la ceruri o-nălţăm, / Jos, la gazde o-nchinăm, / O-nchinăm cu sănătate, / Pă la gazde, pă la toate”. Da, pe la toate, pentru că nicio gazdă nu este permis să rămână necolindată.
A vorbi despre colindă este ceva temerar şi asta pentru că, niciodată, orice cuvinte am căuta, nu îi putem reda strălucirea. Cine ar putea reda în cuvinte cu câtă încărcătură umoristică făceam aluzie la darurile rituale, la finele colindului: „Daţi-ne-on covrig, / Că murim de frig, / Daţi-ne o nucă, / Să ne vedem de ducă, / Că noi suntem mititei, / Ne mănâncă cânii răi / Şi ne-aşteptă şi tătucu / Şi ne-ngheaţă şi năsucu’ / Şi-om mai rebegi de frig, / Pentru-o nucă şi-on covrig”, sau „Puică neagră stă-nt-o labă, / Mie tri colaci îmi trabă, / Cât rotiţa plugului, / Ici, în straiţa pruncului”, sau „Dă-mi on pic de slăninucă, / Că mi-i frig la o mânucă / Şi-on colac mândru rotat, / La noi în straiţă băgat / Şi-on cârnaţ pă cât on lanţ, / Învârtit pângă grumaz, / Noi să-l trajem pă su’ nas”.
Eram atâta de bucuroşi când îi uram preotului satului, cum numai poporul o ştie face: „Varsă, Doamne, dar şi bine / Dar şi bine de la tine, / Peste casă, peste masă, / Peste oamenii din casă, / Peste noi de la fereastă”.
Colinda ne recheamă şi ne reuneşte pe toţi într-o trăire, într-o bucurie a sărbătorii, într-o visare făcând să coboare în sufletele noastre pacea, liniştea şi smerenia. „O, ce veste minunată!” răsună din nou în sufletele noastre. Răsună întru bucuria de mai bine şi întru bucuria de a trăi frumos în sărbătoare.

@Pamfil Bilţiu