Etichetă: marmatia

Poienarii

Poienarii au intrat în istoria recentă a ţării prin „Răzbelul” purtat în anii 90 cu botizenii pentru un munte pe care păşunau turmele de mioare ale ambelor sate. Tot atunci Poienile Izei se desprindeau de Botiza devenind comună, împlinindu-se astfel ambiţiile unor moroşeni mândrii de trecutul lor şi optimişti în ceea ce priveşte viitorul. Dacă e să judecăm drept, ambiţiile poienarilor au fost oricum mai justificate decât ale celor din Săliştea de Sus care, beneficiind de suportul unui fiu al satului- regretatul senator Bindea- au trecut la statutul de oraş, fapt generator de glume şi evidentă stânjeneală a localnicilor sănătoşi la cap care continuă să-şi numească şi azi localitatea SAT aşa cum e de fapt.

Am ajuns la Poieni venind agale peste dealurile ce se interpun simbolic între această localitate şi Botiza, aterizând drept în vale, cam în dreptul pensiunii lui Ion de la Cruce, zis aşa după tatăl domiei sale care are casa aşezată pe un deluţ iar în dreptul ei stă mărturie o cruce impresionantă, loc de meditaţie şi chiar de popas ritualic al preafericiţilor poienari trecători vremelnici pe aste meleaguri.

Dar Ion de la Cruce este încă printre noi contribuind alături de soţii Florentina şi Petre Giurgi la păstrarea şi transmiterea folclorului marmaţian peste generaţii. La acest punct trebuie musai să pomenesc şi de Ioan Pop de la Hoteni, născut se pare tot pe plaiuri poienare, despre care, cu voia lui Dumnezeu, voi scrie câteva rânduri zilele următoare.

Am aterizat deci în Poieni pe la ora 09,00 într-o zi în care se sărbătoreşte un nou praznic- Izvorul Tămăduirii, sărbătoare ce se insinuează timid în satele marmaţiene şi, după cum am auzit şi în cele sătmărene, astfel că o parte din poienari erau îmbrăcaţi în hainele bune de mers la beserică în timp ce alţii, fără a păcătui săvârşind vreo muncă vizibilă, se mărgineau la a privi de pe margine şi a pronostica în cât timp sărbătoarea asta va deveni literă de lege rurală.

E greu să descrii Poienile Izei după o scurtă vizită care a inclus un traseu simbolic doar de la casa susnumitului Ion de la Cruce (Doamne cât îmi place rezonanţa numelui ăsta! caut pretexte pentru a-l repeta, are ceva mistic şi profund, îţi vine să-i zici omului sărut-mâna fără să-l cunoşti, îţi vine chiar să-l împrumuţi şi să-l porţi prin lume ca un fel de paşaport sau pavăză) până la Beserica bătrână de unde am luat-o iar pe cărare spre Botiza.

Puţinii oameni pe care i-am întâlnit păreau a fi de treabă, obişnuiţi cu turiştii din străinătăţi, alţii doar absorbiţi de cele sfinte sau chiar de cele lumeşti, proprii şi de nelepădat. Chestia asta cu stăinătăţile are un fel de anecdotică în Maramureşul meu rural şi profund, oamenii stăpâni pe pământurile şi destinele lor te întreabă de unde eşti, e clar că eşti de undeva dacă ai un aparat la gât şi te uiţi ca prostu la gunoiul de grajd aruncat ştiinţific la doi paşi de asfalt, şi când le spui că esti din Sighet, din Baie sau Cluj îţi zâmbesc oblu, a nu sunteţi din străinătăţî, sunteţi doar epigoni ai celor ce au descoperit că se întâmplă ceva profund pe Valea Izei, vai de capul vostru de orăşeni pârâţi plecaţi mai ieri de prin vreun cătun marmaţian, fomiştii cvasioraşelor noastre de imitaţie şi ele. Da, cam aşa gândesc Ei când ne văd maimuţărindu-ne prin sate şi acum când scriu aceste rânduri realizez că au dreptate deşi intenţia era de a-i ironiza.

Cum ziceam am întâlnit câţiva oameni şi câteva case, chiar şi cruci.

Oamenii urmează mai jos,  casele şi acareturile cu altă ocazie cu scuzele de rigoare ptr calitatea imaginilor.

Budeşti

Budeşti, satul pe care l-am privit de nenumărate ori de pe dealurile din jur dar în care nu am fost niciodată.

Am făcut poza asta într-o vreme când mă trezeam devreme şi rătăceam biumac prin Maramureş, convins fiind că voi reuşi să fac,  până la urmă,  o fotografie cu adevărat ok.

Simion Botezanu- 137 ani de la moarte

Se pare că, la finele sec.  al XIX- lea,  Simion Botezanu reprezenta un simbol al luptei pentru emancipare a românilor din Transilvania, în special a celor din Maramureş. S-a născut la 16 iulie 1844 în Strâmtura Marmaţiei şi a plecat în lumea celor drepţi la 05 ianuarie 1873 într-un spital din Viena după o suferinţă de mai bine de 8 luni. De altfel, într-un  cimitir din Viena  a şi fost îngropat, chiar dacă sighetenii i-au organizat o ” solemnitate funebrală” în luna mai.  Această solemnitate rituală, simbolică, de rămas bun, se adresa mai ales Intelighenţiei româneşti din Maramureş dar şi consângenilor, amicilor si cunoscuţilor decedatului.

Ironia sorţii face ca la 5 februarie 1870 Simeon Botezanu să susţină discursul funebral la înmormântarea lui Emanuil Gojdu, un alt mare român transilvan, spunând printre altele:

” Da, Gojdu plangea, cand, dupa multe si mari sperante ruinate, vazu, cum poporul roman e despoiat de toate cate le-a avut mai sacre: de terra, de limba si nationalitate, de toate conditiunile de conservare proprie. Pe acest popor martir romanul Emanuil Gojdu il deplangea de pe patul mortii. Asa mi-a spus un amic al meu, care a fost martorul scenei dureroase, cand Emanuil Gojdu s-a despartit de lumea noastra.”

Discursul a fost publicat in revista „Federatiunea” din Budapesta, intelectualul marmaţian fiind prezent şi în alte publicaţii ale vremii : Concordia şi  Familia.

Simeon Botizanu a studiat la Sighet, Beiuş şi Budapesta, ajungând să ocupe  funcţii importante, printre care notar comitatens, secretar al Societăţii de lectură a românilor din Maramureş şi notar al Senatului bisericesc român din Sighetu Marmaţiei. A fost comparat cu un Moise al românilor maramureşeni care şi-a condus poporul pe drumul culturii, patriotismului şi sentimentului naţional profund.