Etichetă: Lia Muresan

lasă-ţi ochii să cuprindă zarea

lasă-ţi ochii să cuprindă zarea

Autor: Lia Mureşan

ca să vezi frumuseţea lumii
lasă-ţi ochii să cuprindă zarea
adună în ei culorile anotimpurilor
ale dimineţii şi a-nserării

ca să simţi frumuseţea lumii
lasă-ţi inima să bată
ca o aripă întinsă
peste albastre întinderi
spre albe piscuri de piatră
până acolo de unde începe asprul drum al durerii

ca să cunoşti frumuseţea lumii
dă frâu liber gândului
nu-l gâtui sub povara cuvintelor spuse de alţii
ca să-i descoperi drumul ascuns de neguri
doar lasă-ţi ochii să cuprindă zarea

@ Lia Mureşan

http://rolia2012.wordpress.com/

Din neguri de timp, uitate (4)

 Din neguri de timp, uitate (4)

Autor: Lia Mureşan

A fost să vin pe lume în acest cătun, Valea Sasului, din Munţii Maramureşului. Mama-mi spunea că am venit pe nepregătite, într-o duminică dimineaţa, înainte de cântatul cocoşilor. Se pare că m-am grăbit să prind zorile, n-am avut răbdare să ajungă la dispensar. A fost să mă aducă singură pe lume, într-o livadă, sub un stejar bătrân, unde tata a aşternut un ţol şi-un lipideu luate la repezeală de pe prispa casei din vecini. Îmi spunea destul de des cu dragoste disimulată-n reproş când făceam câte o năzbâtie:

— Împieliţato! … iar te poartă benga… îmi răcesc gura degeaba cu tine! Am ştiut de atunci din livada lu’ Colindău, – sub stejaru’ ăl bătrân, unde tac’tu m o aşezat pă ţolu’ luat de la Bălin de pe verandă când n-am mai putut mer’e şi el s-o dus după moaşa Lungului – că-i face numa’ ce-i vre’. N-am avut parte să te nasc ca lumea la dispensar, ori cu moaşă! Pân’ să zie moaşa io te-am lepădat şi Dumnezău mi-i martor ce spaimă am tras…

Când am crescut suficient, aveam patru-cinci ani, în zilele de vară mama mă trimitea la borcut, un izvor amenajat lângă moară, la o răspântie de ape şi drumuri unde-şi aveau casa ţiganii cărămidari. Mă urmărea cum cobor dealul pe cărare şi-mi striga :

— Să zii repede să nu se întunece… nu sta să te-nholbi la moară şi la ţigani… ai grijă să nu spargi olu’!

Ajunsă la borcut lăsam olul lângă izvor şi mă duceam la moară. Uitam de timp urmărind-o pe lelea Ioana morăriţa care-şi nota cu creion chimic, într-un caiet soios, fiecare sac cu făină şi-o rugam să-mi spună povestea făinii. Morăriţa după ce golea grăunţele din saci într-o ladă de lemn trapezoidală care alimenta moara, îmi explica fiecare etapă pe care o urmează bobul de mălai până devine făină. Îmi plăcea mirosul şi zgomotul morii, scrâşnetul bobului zdrobit de pietrele puse-n mişcare de forţa apei. Moara mi se părea un întreg univers. Când credea că am stat destul şi mama o fi îngrijorată, mă trimitea acasă spunându-mi că şi mâine este o zi în care să desluşesc glasul morii. Degeaba o rugam să mă lase să mai stau, nu o îndupleca nimic din ce i-aş fi spus, trebuia să plec ca să pot reveni a doua zi. Şi cum mi se părea că-i prea devreme să merg acasă, treceam puntea la cărămidari, ocoleam gropile cu var şi urmăream ţigănuşii cum frământă lutul galben cu picioarele goale. Abia aşteptam să-l aud pe Bogdan ţiganu’ cel bătrân cum mă-ndeamnă să-i ajut dacă tot am venit şi dacă vreau să asist la clădirea cuptorului unde ardeau cărămida. Alături de ţigani n-aveam grija timpului scurs, uitam de spaima mamei până când se întuneca şi-i auzeam vocea, spunând morăriţei de pe punte:

— Ce să mă fac cu ie, scoate sufletu’ din mine, vedea-o-ar norocu’ tare-i neastâmpărată! … când zici c-o plecat?!!! Ce bătaie-i trag… să ţie minte altă dată!

Vorbea tare-nadins, ştia unde sunt şi că o aud. Când mă zărea, se ducea la izvor, umplea olul cu borcut intrând în vorba cu cine se nimerea a fi, aşteptându-mă. Apăream spăşită, murdară, plină de praful de făină şi cu picioarele înglodate de lutul frământat. Pentru mama nu avea importantă, aveam ochii scânteietori. Mă privea cu drag şi ca un ritual, începea povestea cu venirea pe lume.

După ce-am mai crescut, am descoperit alte miracole. Toamna, la fiecare poartă se meliţa inul şi cânepa. Trebuia să aflu povestea „inului şi cânepii” şi o ascultam cu plăcere începând de la semănatul din primăvară până ce ajunge fuior, apoi fir şi-n final pânză. Pânză ce primăvara următoare va fi întinsă pe coline la albit. Întârziam mereu. Când ajungeam acasă mama mă întreba:

— Ai zinit?! … ai hi bună de trimăs după moarte. Amu când trebe, nu te păzeşti! Numai’ când te-am născut n-ai avut răbdare…

Într-una din zile m-am întâlnit cu doamna Onica, învăţătoarea, la borcut. Aveam părul vâlvoi, rochiţa ruptă şi pătată, sângeram, mă agăţasem într-un rug în încercarea de-a ajunge la boabele negre, coapte, de mure. Speram să nu-şi amintească mai târziu, la şcoală… M-a privit critic, dezaprobator, chiar m-a apostrofat:

— Tu a cui eşti zgaibă cu ochi?!!! Parc-ai fi băieţoi. Eşti un dezastru. Câţi ani ai?

— Îs a Măriei lu’ Ionu lu’ Chifor … şi am şapte ani. La toamnă încep şcoala doamna învăţătoare!

Ceva din răspunsul meu a făcut-o să zâmbească, faţa i s-a destins, mi-a examinat rana scoţându-mi ghimpele. M-a însoţit până la poala dealului unde începea cărarea şerpuită spre casă, printre ruji, măceşi şi zmeuriş.

Apoi a venit şi toamna pe care-o aşteptam cu nerăbdare. Acel septembrie pentru care mama m-a pregătit din timp. Îmi cumpărase caiete, penar şi creioane colorate. Trăistuţa-n carouri alb cu negru, cu baierul împletit în opt, suficient de lat să ţină greutatea cărţilor, ca să nu-mi taie umărul, aştepta cuminte într-un cui. Într-o zi pusesem în ea caiete, penarul, creioane. Mi-o agăţasem pe umăr şi mă plimbam prin casă mândră nevoie mare. Şcolăriţă fiind, am să pot citi câte poveşti vreau, ba mai mult, am să-i pot citi lelii lu’ Vasile a Roşului scrisorile primite.

Doamna Onica locuia avale, la drum, aproape de şcoală, într-o casă cu turn îmbrăcată-n iederă, la „Castel”. Casa ei era o construcţie din lemn cu un cat, având scara interioară-n spirală ce ducea spre odaia de dormit. La parter, două încăperi şi o chichineaţă ce ţinea loc de bucătărie care comunica prin spate cu magazia de lemne şi o cameră mare, luminoasă din care se intra în biroul doamnei, căreia-i spuneam cu naivitate : odaia cu pereţii îmbrăcaţi în cărţi. Muchii colorate de jos până sus, cum nu văzusem nicăieri, nici măcar la şcoală nu erau atâtea cărţi. Cu timpul am petrecut multe după amiezi şi seri în acea odaie. Doamna la început mă chema să-i ţin de urât, mi-a intuit setea. Mai târziu, cunoscând-o, am înţeles, îi plăcea solitudinea dar mi-a deschis o „uşa” care, probabil, rămânea zăvorâtă pentru mine fără ea. „Castelul” era înconjurat de o grădină cu alei pietruite printre pâlcuri de flori ce porneau dinspre poartă având ramificaţii, una ducea spre chioşcul lângă care era o cruce îmbrăcată-n verdeaţă de muşchi, la capătul unui dreptunghi cu flori veşnic înflorite. Nimeni n-ar fi bănuit că răzorul este un mormânt, dacă n-ar fi fost dăltuite rimele durate-n piatra crucii. Brazi bătrâni mărgineau proprietatea, un dreptunghi de circa zece ari, era un reper pentru noii veniţi. În partea dinspre apus cetina brazilor formau o boltă unindu-se cu crengile nucilor ce-mprejmuiau proprietatea de peste drum, formând un tunel verde. Porţiunea aceea era mirifică, razele soarelui filtrate printre crengi formau jocuri de lumini. Pe alocuri, reflectate-n muchia pietrelor, produceau luminiţe, părând a fi licurici. În drum spre şcoală străbăteam acea porţiune cu emoţie. Odată intrata-n tunelul verde, aveam impresia că păşesc într-un alt tărâm, cumva ca hotarul între două lumi. Una cunoscută, dragă, alta tentantă, plină de mistere. De-o parte grădina „Castelului” cu flori nemaivăzute, cu alei, chioşc… misterul. Dincolo – livada din spatele casei cu pomi fructiferi şi iarbă deasă.

Onica, învăţătoarea, părea fără vârstă. Părul grizonat, ochi întunecaţi, severi. Gura frumos arcuită, veşnic roşie şi-un obraz alb, fără cute. Purta bluze în tonuri de gri şi bej asortate cu fuste lungi ce-i acopereau glezna. Rareori îmbrăca pantalon din stofa fină, croit tip pană, şi asta doar atunci când rătăcea pe dealuri după flori şi plante medicinale. Degaja, în ciuda severităţii aparente, rafinament şi bunătate. Deşi părea că nu are nimic comun cu cei în mijlocul cărora trăia, nu făcea notă discordantă. Iubea locul şi oamenii lui, fiind la rându-i iubită şi respectată. Avea întotdeauna un sfat bun pentru cei ce se încumetau a-l cere. A purtat mâna multor generaţii, desluşind copiilor jocul liniilor drepte ori curbe care, unite-ntre ele, nasc litere. Litere ce formează cuvinte. Cuvinte care, odată rostite, devin vorbe. Pentru ea şi oamenii locului cuvântul-vorbă, avea putere magică. Spunea adesea să nu ne jucăm în viaţă cu vorbele. Să învăţăm a ne teme de puterea lor.

Copyright: Lia Mureşan

Mai multe articole de acest autor puteti gasi pe blogul personal: rolia2012

Din neguri de timp, uitate (11)

Din neguri de timp, uitate (11)

Autor: Lia Mureşan

Odată ce s-au terminat iertăciunile, pe mese au apărut tăvi cu sarmale şi gogoşi… În timp ce unii mâncau iar alţii închinau, s-a pornit un dialog între nuntaşi, părinţi şi mireasă, înainte de plecarea la biserică.
Irina, ţinându-l de braţ pe Toader, cu ochii spre maică-sa, a început să strige:

„Plânge-mă, mămucă, tare
De-amu nu-s a dumnitale,
Toader mi-o ieşât în cale.
Foaie verde de alun,
Hăi mămucă, rămas bun,
Io mă duc să mă cunun,
M-aşteaptă Toader în drum.
Să dau mâna-amu cu Toa’
Înainte la popa,
Şi de el nu m-oi lăsa –
Nu ştiu bine fac ori ba.
De-a hi bine, de-a hi rău
Aşe o vrut Dumnezău.”

Apoi cineva, dintre nuntaşi, a răspuns:

„Irină cu doi părinţ’
Ce gândeşti de te măriţ’?
De-ai şti cum îi măritată
Ai şide’ la mă-ta fată,
De-ai şti cum îi cu bărbat
N-ai păzi la măritat.
Poţi Iri’ să lăcrămezi
După binele ce-l ptierzi;
Binele ce l-ai avut
Nu l-i mai ave mai mult.
Toader ii fecior din sat,
Te-o cerut şi ei te-o dat.”

Irina a răspuns râzând privind spre părinţi :

„V-aţ’ temut, părinţ’, temut
C-oi zini după-mprumut
Şi nu vi l-oi da mai mult.
Da’ m-aţi mai putut lăsa,
Nu v-aş hi mâncat casa.
De-aş hi ros o grindă, două,
V-aş hi făcut alta nouă,
De-aş hi ros o jumătate
Puteam feti mai departe.”

Mama Irinei, cu glasul gâtuit de emoţii i-a răspuns:

„Irinucă, struţ de vie,
Be’ paharu-aiest dintâie
S-apoi pleci la cununie.
Verde popa te-o jura,
Gata-i de fetia ta.
De-i răbda nu ţ-a hi rău,
De nu, vai de capu’ tău;
De-i răbda bine ţ-a hi,
De nu, ’ţ cată-a suferi.”

Când a terminat de strigat mama Irinei, careva dintre nuntaşi a făcut semn că-i de plecat la cununie.
Nănaşul din partea lui Toader, Pătru lu’ Bălin, om cu stare şi aşezat, respectat de toţi, s-a ridicat în picioare şi a zis rugăciunea Tatăl nostru iar la final a spus:
— Într-un ceas bun şi cu noroc, să plecăm la cununie!

Toată lumea s-a ridicat, ieşind în curte unde s-a format alaiul. În fruntea alaiului, au pornit feciorii cuprinşi peste umeri, cu sticle de horincă în mână, înstruţate cu busuioc legat cu aţă roşie, jucând în chiote şi strigături, urmaţi de mire şi mireasă. Apoi stegarul, nănaşii, părinţii, la urmă restul nuntaşilor printre care eu şi Marinuţa, îmbujorate…
Se însera, copiii şi babele-au ieşit la porţi să vadă mirii, atraşi de chiote şi strigături. Salutam cu mâna câte o fetiţă, colegă de clasă, ce stătea pe laiţa din faţa porţii. Mă amuza uimirea din priviri. Unele babe-şi făceau semnu’ crucii. Parcă le auzeam şuşotelile:
— Am trăit s-o văd şî pă asta!!! Nu m-aş hi gândit că s-or încuscri Tomşenii, neam de bocotani, cu alde calicii lu’ Colindău!!!
— Da’ p’i di ce? Colindăii or hi săraci, da-s de omenie şî harnici. I-a hi bine Irinii cu Toderică, că-i fecior de ispravă şi-i tare chipeş.
— Aşe le-o fo’ orânda, ajute-i Dumnezău şi le deie coconi mândri şî sănătoşi!
— Da’ p’i mare nuntă fac! O zinit multă lume… Unii şi-o adus cocoanele şî coconii cu iei.
— Să strâcă lumea cu tătu’! Ce io zinit şî Măriei lu’ Ionu’ lu’ Chifor de şi-o dus cocoana la nuntă?
— Ap’i, bă’sama n-o avut ce fa’ cu ie. O hi zdierat până or luat-o.

…Călcam apăsat, ţineam capul sus, cumva cu mândrie. Eu, o cocoana, ce nu mi era locul printre cei mari, eram în alai, conştientă fiind de importanţa evenimentului la care luam parte… Apoi de undeva din grupul feciorilor, cineva a nceput să strige:

„ Ce-aţ’ ieşât la porţ’ grămadă?
Vă mniraţ’, nu aveţ’ treabă?!!!
Mereţ’ acasă, femei,
Şi puneţ’ la hiert păstăi,
V-or zini fetele bete
Şi-or mânca păstăi neherte
Şi-or zâce că-s diotete.
Şi îţ’ umbla de nebuni,
Să le potoliţi cărbuni.”

Până la poarta bisericii, alaiul a fost urmărit de ochii curioşi ai celor ce nu luau parte la nuntă. În biserică au intrat mirii încadraţi de druşte şi de stegar. În spatele lor erau nănaşii, cu lumânări înstruţate, aprinse. Neamurile apropiate s-au aşezat în jurul mirilor, nu cumva să ia careva din cununa Irinii sau din struţul lui Toader şi să facă cu ele oarece meşteşuguri ca să-i despartă.

Copyright: Lia Mureşan

Mai multe articole de acest autor puteti gasi pe blogul personal: rolia2012