Etichetă: David Chalmers

Creierul și misterul său tulburător

Creierul și misterul său tulburător

Suntem ceea ce suntem (ființe înzestrate cu gândire, limbaj, sentimente și conștiință) datorită creierului, acest organ care nu reprezintă decât 2% din greutatea corpului și despre care reputați oameni de știință afirmă că este „lucrul cel mai minunat și cel mai misterios din tot universul” (Henry F. Osborne, antropolog), respectiv că este „diferit și infinit mai complex decât oricare lucru din universul cunoscut” (Richard M. Restak, neurolog).

Miracolul demarează în uterul matern, unde celulele nervoase încep să se formeze la trei săptămâni după conceperea fătului, într-un ritm de până la 250.000 de neuroni pe minut, și se continuă după naștere, așa încât – ne spune Morton Hunt în cartea The Universe Within (Universul lăuntric) – „Creierul copilului, spre deosebire de acela al oricărui animal, își triplează volumul în cursul primului an de viață”.

Și astfel, prin cele aproximativ 100 de miliarde de celule nervoase, plus celulele gliale cu rol fundamental în procesele de memorare, creierul uman constituie miracolul pe care-l întruchipează omul. Într-adevăr, căci spre deosebire de toate celelalte viețuitoare, dotate cu „cablajul” încorporat ce asigură inteligența instinctivă, dar dispunând de-o capacitate limitată de învățare a lucrurilor noi, creierul uman nu posedă informațiile în sine (filosoful englez John Locke susținea că mintea omului este „tabula rasa” la naștere), însă a fost dăruit de Creator cu o nelimitată capacitate de învățare. Dovada în acest sens ne este oferită de neurologii care sunt de părere că în decursul unei vieți cu durata medie, o persoană întrebuințează doar 0,0001 din capacitatea creierului, adică o sutime din unu la sută!

Cu completarea că, aidoma mușchilor, funcțiile creierului se atrofiază prin nefolosire, însă se fortifică printr-o neîncetată gimnastică a minții! Vasăzică, doar astfel poate fi pusă la treabă acea formidabilă arhitectură vie a creierului nostru (între miliardele de neuroni se stabilesc până la un milion de miliarde de conexiuni!), a cărui capacitate de memorare, ne înștiințează renumitul astronom și astrofizician Carl Sagan, este echivalentul a „douăzeci de milioane de volume, totalul celor care se află în cele mai mari biblioteci ale lumii”.

De pildă, și asta este numai una dintre numeroasele și uluitoarele lui facultăți, în fiecare secundă creierul nostru primește de la simțuri aproximativ 100 de milioane de biți sau unități informaționale. Știut fiind faptul că nu putem să medităm în același timp la două lucruri diferite, întrebarea este cum face față creierul la această avalanșă neîncetată de informații? Ei bine, cu ajutorul a doi factori implicați în proces, creierul nu numai că rezistă permanentului bombardament informațional, dar chiar izbutește cu ușurință să trieze mesajele ajunse la el și să le prelucreze pe cele admise:

1)Primul factor, cunoscut sub numele de formațiune reticulară, este rețeaua nervoasă de mărimea degetului mic din trunchiul cerebral. Acționând ca un prompt centru pentru dirijarea circulației, formațiunea reticulară controlează absolut toate mesajele ajunse la creier, le blochează pe cele neimportante și lasă doar câteva sute de informații esențiale să intre în scoarța cerebrală.

2)Al doilea factor îl reprezintă undele care traversează creierul de opt până la douăsprezece ori pe secundă. Grație acestor unde, care generează o înaltă sensibilitate, creierul se autoanalizează și reține numai informațiile esențiale.

Nu mai puțin uimitoare, totodată inexplicabile din punct de vedere științific, sunt gândurile apărute/formate în creier, limbajul articulat, capacitatea omului de-a făuri planuri de viitor raționale și cu bătaie lungă, conștiința, trebuința de artă și de principii moral-religioase (doar omul este încercat de emoții estetice, își orânduiește viața pe coordonate moral-spirituale și caută cu ardoare Transcendentul).

Să luăm cazul conștiinței, complexul proces autoreflexiv prin care gândirea umană se întoarce asupra ei și reușește să se cunoască pe sine. Despre această formidabilă capacitate „de a ne revizui propriile planuri de acțiune și de a ne adapta societății în care trăim” (dr. Richard Restak), capacitate ce ne deosebește categoric de toate celelalte viețuitoare din lumea noastră, profesorul american James Trefil opinează că „ce înseamnă în mod exact faptul de a fi conștient…este singura întrebare de importanță majoră a științei, întrebare pe care nu știm nici măcar cum să o formulăm”, iar în abordarea filosofului australian David Chalmers, conștiința reprezintă „unul dintre cele mai profunde mistere ale existenței” pentru oamenii de știință, chiar după „cunoașterea în exclusivitate a creierului”.

În ceea ce privește limbajul articulat sau al doilea sistem de semnalizare, psihologul american David Premack formulează următoarea concluzie după încercările nereușite de a-i învăța pe cimpanzei un limbaj simplu al semnelor: „Vorbirea umană este un obstacol în calea teoriei evoluției, întrucât ea are un potențial mult mai mare decât poate explica cineva”.

Iată câteva redutabile argumente în sprijinul afirmației de mai sus:

a)Centrul vorbirii sau zona lui Broca (regiunea lobului frontal unde se stochează informațiile necesare graiului) nu a fost descoperită la maimuțe.

b)În cartea The Language Instinct (Instinctul vorbirii), autorul canadian Steven Pinker purcede de la premisa „Niciodată nu s-a descoperit vreun trib mut și nu a existat nicio dovadă a faptului că a existat vreo regiune care a servit drept «leagăn» al vorbirii, un loc de unde aceasta s-a răspândit la grupurile care nu aveau o limbă”, pentru a ajunge la concluzia fără replică din partea științificilor: „Caracterul universal al vorbirii complexe este o descoperire care îi copleșește pe lingviști și constituie primul motiv care ne determină să ne gândim că vorbirea este…rezultatul unui instinct uman deosebit”.

c)Nu există limbă sau limbi primitive, creierul nostru nu-i „cablat” pentru o singură limbă, ci a fost conceput de Atoatefăcător ca noi să putem învăța mai multe limbi (cimpanzeii, de pildă, nu sunt în stare să folosească nici măcar cele mai simple entități ale limbajului uman, pe când creierul unui copil este capabil să asimileze rapid o limbă complicată), forța cuvântului alimentat de Cuvânt are „mai multă eficacitate decât orice altă forță” și, lucru recunoscut de tot mai mulți specialiști din diverse domenii, originea limbajului „rămâne unul dintre cele mai deconcertante mistere ale creierului”, iar dezvoltarea creierului uman, „unul dintre aspectele cele mai inexplicabile ale evoluției”.

N.B.: O ipoteză la fel de plauzibilă este aceea că, aidoma ochiului (al doilea organ al omului în ceea ce privește complexitatea), creierul n-a cunoscut dezvoltarea, ci doar o intensificare a proceselor specifice culturii (planul spiritual) și civilizației (planul material). Iar dacă luăm aminte la regresul moral-spiritual al omului modern și la impasul civilizației sale, atunci suntem îndreptățiți să vorbim de-o involuție a proceselor cerebrale: tot mai mulți semeni nu-și folosesc creierul (recurg la instincte de felul slugărniciei, ipocriziei și nesimțirii) sau și-l folosesc în dauna celor mulți, aleșii noștri postdecembriști fiind un edificator exemplu în acest sens…

Enorma diferență generată (printre altele) de limbaj între comportamentul conștient al oamenilor și cel instinctual al animalelor este admirabil înfățișată în câteva cuvinte de către teologul elvețian Ludwig Koehler: „Vorbirea umană este o taină; este un dar divin, un miracol”!

Astfel stând lucrurile cu creierul omului, consider că-i un abuz de limbaj (sau poate că o metaforă?) să întrebuințezi sintagma „creier artificial” pentru a scoate în evidență performanțele unor artefacte înzestrate cu inteligență artificială, artefacte care doar par că gândesc (indiscutabil că „gândirea” lor este altfel și net inferioară gândirii omenești) și în legătură cu care un neurochirurg face următoarea afirmație: „Oricine vorbește despre un ordinator ca despre un «creier artificial», nu a văzut niciodată un creier”.

Taman asta face inginerul Eli Katz: își intitulează cartea Creier uman și creier artificial (cartea a apărut în anul 1977 la Editura Științifică și Enciclopedică din București)! Dar, prudent și cu bun-simț științific, tot el are grijă să precizeze încă din Introducere că „posibilitățile reale actuale ale creierilor artificiali, raportate la posibilitățile creierului uman, sunt infime, oricât ar părea de spectaculoase în sine”.

Același Morton Hunt ne spune de ce stau astfel lucrurile: „Memoria noastră activă înmagazinează de miliarde de ori mai multe informații decât un mare calculator științific modern.

Iar dacă mintea umană își surclasează creațiile la capitole precum capacitatea de stocare și viteza de lucru (minți neșcolite, dar miraculos înzestrate, au „bătut” cele mai avansate calculatoare la extragerea radicalilor sau efectuarea unor integrale), ce să mai spunem de planul afectiv și de cel volițional! În plus, mulțumită creierului noi avem existență (viața îmbogățită cu conștiința sfârșitului a tot ce ființează în acest timp rău și bolnav). Adică exact ceea ce este cu totul și cu totul peste puterile celui mai inteligent artefact, care prinde „viață” și chef de competiție prin fărâmele de inteligență naturală, livrate de făuritorul său sub formă de circuite integrate pe scară foarte largă (partea fizică) și, mai ales, sub formă de programe (partea logico-aplicativă).

Sighetu Marmației, George PETROVAI

19 feb. 2018

Nu-i lumea cum pare să fie…

 

george_petrovai

Nu-i lumea cum pare să fie…

Oamenii se deosebesc în chip neîndoielnic (Leibniz era convins că nici măcar două frunze nu sunt identice) prin însușirile lor fizice și, mai ales, prin cele moral-spirituale, astfel încât, pe parcursul vieții și cu mâna destinului, fac ca schița genetică să devină acel unic portret al viului rațional și conștient, pe care ne-am obișnuit să-l numim eu sau personalitate. Însă afurisitele de instincte și cutra de civilizație îi învață pe oameni să fie duplicitari, adică histrioni mai mult sau mai puțin izbutiți. Prin urmare, poate că în intimitate sunt ei înșiși (mitocani și agresivi, într-un cuvânt nesuferiți), însă în cetate depun eforturi considerabile să pară altceva. Iar lucrul acesta este cu atât mai necesar, cu cât individul este mai ambițios și rangul lui social mai înalt. Firește, de la această regulă eminamente umană se abat săracii cu duhul, adică taman aceia despre care Mântuitorul va spune următoarele în Matei 5/3: „Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăția cerurilor!”. Pragmatismul, anticreștina religie a profitului, susține contrariul: Ferice de cei care s-au descotorosit de conștiință, că a lor va fi efemera împărăție a banului!…

N.B.: Fiindcă am amintit mai sus despre conștiință, respectiv despre „cunoașterea a ceea ce se petrece în propria minte”, iată părerea profesorului american James Trefil vizavi de acest mister deplin în ceea ce privește motivul și modul cum ia naștere în urma proceselor fizice din creier: „Ce înseamnă, în mod exact, pentru om faptul de a fi conștient…este singura întrebare de importanță majoră a științei, întrebare pe care nu știm nici măcar cum să o formulăm”. La rândul lui, filosoful australian David Chalmers consideră conștiința „unul dintre cele mai profunde mistere ale existenței”, care – și asta, vorba lui Lucian Blaga, schimbă neînțelesul într-unul și mai mare – nu-i cu putință să fie dezlegat de către oamenii de știință nici măcar după „cunoașterea în exclusivitate a creierului”.

O altă netă deosebire dintre oameni decurge din scopul pe care aceștia și-l fixează în viață: unii (tot mai mulți), robi ai carnalului, țin morțiș să aibă, alții (tot mai puțini), robi ai spiritului, se zbat să știe. Cum muritorii din prima categorie nu se dau de la nimic în lături pentru a aduna „averi pe care le mănâncă moliile și le fură hoții”, este limpede că ei, acționând cu conștientă încăpățânare împotriva spiritului noutestamentar, sfidează sistematic scopul divin al mântuirii și prin aceasta se constituie în propriii și cei mai înverșunați dușmani ai lor. Dar nici scopul truditorilor din cea de-a doua categorie nu coincide întotdeauna cu scopul lui Dumnezeu, motiv pentru care, ne avertizează Petre Țuțea, „fără credință, omul devine un animal rațional, care vine de nicăieri și merge spre nicăieri”.

Vasăzică, omul își va dovedi înțelepciunea, iar viața lui va dobândi sensul veritabilei împliniri, doar dacă se va lăsa călăuzit de inepuizabila înțelepciune divină. De-abia atunci (când se va lăsa absorbit cu totul de acest țel îndumnezeitor), el nu va mai fi descurajat nici de spusa socratiană („Știu că nu știu nimic”) și nici de preaevidenta deșertăciune a tuturor realizărilor umane. Da, căci prin infuzare cu credință și prin pătrunderea în miraculosul sistem divin inspirație-revelație, cunoașterea orizontală va deveni statornic verticală, astfel că respectivul om căutător va putea lesne depăși limitele fizice ale minții sale (se spune că, în timpul unei vieți de durată medie, omul folosește doar 0,0001% din capacitatea creierului), cât și pe cele logico-filosofice (locul cunoașterii aparențial-fenomenale urmând a fi luat de cunoașterea substanțial-noumenală).

@ George PETROVAI, Sighetu Marmației