Etichetă: budesti

E ceasul în care…

Doina Rândunica Anton
Doina Rândunica Anton

E ceasul în care privesc fereastra ca pe o arcă
Ce freamătă în lumina apusului
Gata de plecare către tristeţea ultimei iubiri.
E timpul în care am strâns toate neînfăptuirile
Într-o desagă mare şi grea
Din care care curg zorele şi maci înfrăţiţi
E vremea la care toaca bate sus pe munte la Budeşti
Ca un cântec ce fulgeră brazii cu chemarea lui
De înger îndrăgostit..
E clipa de care mă leg cu câţiva zeci de ani
In care te-am visat ,
In care nopţile m-au umplut de veghea lunară
A unui val nou şi tânăr de sânge
Ce-ţi ascundea numele ştiut numai în cer.
E ceasul ce are trup de nisip înstelat
In care îmi aştern sufletul din ce în ce mai cald,
Mai solitar,mai împăcat…
E timpul să nu renunţ la nimic din ce mă doare
Atât de tare şi adevărat.
@ Doina Randunica Anton/E ceasul în care…

POVEŞTI DIN MARAMUREŞ… (5)

PREZENTAREA

semn
semn

Anii 50, vara, o stradă la Ocna Şugatag. Nu mişca ore întregi nimic, decât vreun cârd de gâşte în zbor. Băieţii, J. şi S., în pantaloni scurţi cu bretele, escaladau oboroacele, citeau scrisori dinainte de Război, nemaiexpediate de „Şefa poştăriţă”..
Într-o zi, J. fu invitat la verişoara bunicii materne O casă cu ferestre înalte. În spatele perdelelor grele, bătrâna citea. Înaltă, uscăţivă, îndantelată toată şi plină de bijuterii,
– Aşa-i că parcă-s moartă? – îşi chestionă ea strănepotul. Acesta şedea cocoţat pe scaunul înalt unde fusese poftit, privind fix sfeşnicele şi cartea întoarsă de pe masă:
– Igen, igen…
Apoi, au devenit mari prieteni.

( după Ioan .J.Popescu)

LA EST DE OCNĂ
… Armeanul băuse toată noaptea în crâşma lui Feri din Şugatag. „Na, Isten, Isten!” salută el ieşind şi o luă împleticindu-se pe drumul Budeştiului, pe care-l cunoştea cu ochii-nchişi. „Manyika, Rózinéni, Pistabácsi, Málcsinéni, Joszi… Julcsa…” mormăia în dreptul porţilor, fără a întoarce capul. Într-un târziu, ajunse la cimitirul catolic de la capătul satului. Mai avea de mers. Se aşeză pe un bolovan şi scoase din buzunar un pachet mototlit de ţigări, pe care le împrăştie pe jos. „Hogy az a….!” înjură omul şi se lăsă îngenunchi, piăpăind prin iarba umedă. Găsi o ţigare, o răsuci în dreptul urechii şi se spijini de piatră, să se ridice.
– Jeszus Mária! – exclamă el deodată. I se arăta în vale satul vecin, în vâlvătăile Soarelui. Se ridică şi o luă în goană spre casa lui Baciu Vasile, prima casă de lângă cimitir, bătând cu cizma în poartă şi strigând:
– Ard’e Sârd’i! Ard’e Sârd’i!. – Aşa i-a rămas numele, „Ard’esârd’i” – lui şi urmaşilor lui.

(I. J. P.)

                                                                                                            @ Marin Slujeru

http://mslujeru.wordpress.com/