Etichetă: BABA ROZALINA

ULTIMA REVEDERE

ULTIMA REVEDERE

Mihai Hafia Traista

Nici o clipă nu s-a gândit Petrea Gorun că ar putea muri înainte de a împlini suta de ani.
”Așa au murit toți cei din neamul Gorunilor. După o sută, o sută și ceva…” se lăuda Petrea când îl întreba cineva câți ani a împlinit.
El împlinise abia optzeci. Era încă în putere și la coasă nu îl întrecea niciunul dintre feciorii săi.
Ce-i drept, nu prea mulți din leatul său mai făceau umbră pământului. Unii demult trecuseră în lumea drepților, iar cei ce au mai rămas nu mai mergeau nici la cârciumă, nici la biserică. Cu alte cuvinte, nici Dumnezeu, nici necuratul nu trăgeau folos de pe urma lor, pe când el – Petrea Gorun încă se simțea tânăr și în putere.
Dar se pare că altă soartă i-a fost ursită bietului Petrea. În chinuri și durere, ca unui mucenic i-a fost dat să părăsească această lume păcătoasă.
Duminică, la biserică a simțit brusc o durere ascuțită sub inimă, de era să cadă din picioare.
Cu chiu, cu vai a rezistat până la sfârșitul slujbei, pe care popa Iancu parcă dinadins o prelungea. Plecă, ținându-se de garduri, ca Ion a Surdei când se întorcea beat de la cârciumă, așa ajunse acasă. Căzu la pat și nu se mai ridică.
Zăcea în odaia cea mare, neputincios ca un copil, tot chemând-o pe nevastă-sa Ana. Din când în când, din pieptul său se auzea un horcăit dureros, iar febra nu-l părăsea nici o clipă.
Ana nu se dezlipea de patul în care zăcea el. Tot înmuia cârpa în apă rece și o lipea de fruntea-i fierbinte. Biata femeie nu mai avea lacrimi. Din când în când, suspina amar de greu privindu-l așa cum mama își privește pruncul neajutorat. Dacă ar fi putu, ar fi dat bucuroasă din anii ei ca să-i mai prelungească viața. Ar fi împărțit anii care i-au mai rămas pe din două. Să moară împreună fericiți, la fel cum au trăit.
Pe pragul ușii stătea călare baba Rozalina și arunca cărbuni aprinși într-o ulcea de lut, numărându-i atentă, ca nu cumva să greșească:
– … cinci, șase, șapte, opt, nouă.
La al nouălea se opri și făcând semnul crucii printre cărbunii care sfârâiau ca niște balauri furioși, începu descântecul împotriva răului:

”Să nu ți se prindă aici rădăcina,
Nu aici ți-e bucuria,
Pieri, dispari!…
În păduri,
În rădăcini,
În pietre,
În nisipuri,
Unde picior de om nu calcă,
Unde glasul cocoșului nu se aude….”

După aceea a înfipt cuțitul în podea, ca în acel loc să dispară tot răul ce-l chinuia pe bolnav, iar ulcica i-o întinse Anei.
După ce femeia îi umezi buzele în apa cu cărbunii stinși, Petrea a deschis ochii și a șoptit:
– Apă-ă-ă, dă-mi apă-ă-ă!
Femeia duse ulcica la buzele-i crăpate și arse de febră, iar el înghiți de câteva ori și parcă prinzând puteri, își roti privirea în jur murmurând încet:
– Lăsă bocitul muiere… încă nu am… și rămase cu privirea ațintită spre icoana Maicii Domnului.
Când își revenea din agonie Petrea dorea să rămână singur, dar gândurile nu-i dădeau pace. Năvăleau stoluri, stoluri, precum vrăbiile în lanul de grâu, să-i ciugulească sufletul și așa zdrențuit ca vai de el.
Cel mai tare îl durea gândul morții.
La început trăgea nădejde că se va pune din nou pe picioare, însă pe zi ce trecea i se făcea din ce în ce mai rău, iar nădejdea dispărea.
Andrei, feciorul său mai mare a adus medicul tocmai din satul vecin. Acesta și-a lipit urechea de pieptul și de spatele bătrânului, i-a prescris câteva doctorii spunându-i că în câteva zile va fi pe picioare.
Asta i-a spus-o lui, însă afară a stat îndelung de vorbă cu Andrei. Petrea se chinuia să prindă ceva cu urechea, dar nu reușea să înțeleagă nimic. Nici nu-i trebuia să înțeleagă ceva. Știa foarte bine și singur că sfârșitul e pe undeva pe aproape. Îl presimțea în suflet și afară de asta, toți cei din jur îi dădeau de înțeles că nu mai are mult. Citea pe fețele lor și în ochii lor se oglindea sfârșitul său.
Când Ana începu să spele geamurile și să dea cu lut proaspăt pe jos, iar feciorii săi Andrei și Vasile începură să facă curățenie prin curte, Petrea a înțeles că se pregătesc pentru înmormântarea lui.
I se făcu milă de el însuși și începu să-i urască pe toți. Pe nevastă-sa, pe feciorii săi, pe oricine intra la el – prieteni, vecini, neamuri.
În asemenea clipe închidea ochii și își închipuia că stă întins în coșciug cu mâinile pe piept. De undeva ajungea la urechile sale glasul părintelui Iancu: ”Își ia rămas bun de la nevastă-sa Ana, de la feciorii săi Andrei și Vasile împreună cu familiile lor, de la vecinii săi….” Pe urmă i se părea că-i aude pe toți cum îi cântă ”Veșnica pomenire” și vedea, cu ochii închiși, cum îl duc la cimitir unde îl vor îngropa în grabă și se vor întoarce în fugă să mănânce și să bea la pomana lui.
– Toți cei care vin să mă vadă nu doresc altceva decât să dau ortul popii. Oftă trist Petrea și două lacrimi fierbinți i se prelinseră pe obraji.
”Hai Petreo… pregătește-te pentru ultimul drum! Gata!.. Ți-ai trăit traiul – ți-ai mâncat mălaiul așa că nu te mai văicări ca o muiere, că acuși vine cumătra cu coasa și o să zică că ești fricos ca iepurele în lucernă” zâmbi amar bătrânul.
Acum, privind în urmă, cei optzeci de ani ai săi i se păreau – o zi. O singură zi și încă una destul de scurtă.
Da, Petrea Gorun trăiese o singură amărâtă zi. Ce poți face într-o zi?… Nimic!
Soarta îl duse pe cea mai scurtă cărare posibilă, ce duce de la leagăn la mormânt.
– Mama ei de viață! Șopti Petrea și strigă răgușit:
– Ano!
Ușa scărțâi și Ana se apropie de patul său.
– Să-ți dau ceva?
– Nu îmi trebuie nimic! Trimite-l pe Andrei să-l cheme pe popa Iancu. Vreau să mă spovedesc.
– Tulai Doamne! Petreo!… Bine faci că vrei să te spovedești… eu nu am îndrăznit, dar… îl ți minte pe bătrânul Codrea? De câte ori se spovedea, de atâtea ori se făcea bine. O să te faci bine Petreo!
– Cum o vrea Dumnezeu Ano! Hai du-te trimite-l pe Andrei după popă!
Ana ieși, iar bătrânul și-a întors privirea spre icoana Maicii Domnului și începu să se roage:
– Preacurată și binecuvântată de Dumnezeu Născătoare Marie!..
Însă gândurile negre nu-i dădeau pace să se roage în liniște. Deodată i se păru că Maica Domnului a început să-i zâmbească.
A închis ochii, dar Născătorea continua zâmbească.
Și-a acoperit ochii cu mâinile, apăsându-i până la durere, însă cu cât își apăsa mai tare ochii, cu atât Născătoarea zâmbea mai tare, până când zâmbetul său s-a transformat într-un râs cristalin.
”Ha-ha-ha!…” A răsunat în urechile lui Petrea. Brusc și-a luat mâinile de pe ochi și aprivit icoana. Dar în locul Maicii Domnului, pe perete, se afla chipul Marei, care întindea mâinile spre el chemându-l.
– Petreo, dragule, hai la mine!
– Nu-u-u! Nu, te rog!.. Ano! A țipat bătrânul.
– Aicea îs Petreo! Ce s-a întâmplat?…
– Ia-o, ia-o de aici te rog!
– Ce să iau, pe cine?…
– Icoana! E necurată, vrea să mă sugrume!
– Maică Precistă! Își făcu semnul crucii Ana. Petreo nu-l supăra pe Dumnezeu! În curând va trebui să stai în fața lui…
– Ia-o, ia-o te rog! Vrea să mă sugrume!
– Cum să te sugrume Petreo? E icoana Născătoarei Petreo!…
– Ia-o, ia-o e necurată! A urlat Petrea.
– Sfântă Fecioară iartă-l că nu știe ce vorbește!
– Ia-o, ia-o, ia-o de aici!… continuă să urle Petrea.
Ana își făcu semnul crucii și duse icoana afară, iar Petrea se liniști și adormi.
Petrea Gorun zâmbea prin somn. Se visa tânăr fecior, cosind iarba, în Poiana Căprioarei. Numai că în loc de iarbă umezită de roua dimineții, în visul său, Petrea cosea crini albi. Era fericit și liniștit. Crinii se așterneau în brazde la picioarele sale, vântul adia ușor, păsărelele ciripeau, iar sufletu-i era ușor și liber ca pasărea cerului.
Deodată o zări pe Mara venind spre el pe poteca ce ducea spre fântâna de sub paltini, ținând în mână un ulcior de lut ars.
Era frumoasă, prea frumoasă!
Poate chiar mai frumoasă decât fecioarele dezbrăcate de pe covorul din odaia mare a notarului.
Dar când se uită mai bine Mara parcă plutea. Se apropia de el neatingând pământul. Îmbrăcată într-o rochie din petale albe de crin, peste care curgea în valuri părul ei negru. Petrea a rămas stană de piatră, vrăjit de frumusețea Marei.
– E prea frumoasă, rușinos de frumoasă… șopti.
Mara s-a apropiat de el și i-a întins ulciorul pe care se scurgeau picături de rouă. Luă ulciorul și vru să întrebe ceva…
– S-s-t! Îi puse Mara mâna la gură.
Petrea vru să întrebe de ce să tacă, însă mâna Marei parcă-i închise buzele. Nu putea scoate nici un sunet.
– Cuvintele tale pot distruge această clipă de fericire, parcă îi ghici gândul Mara.
Apoi continuă:
– Cândva cuvintele tale erau pentru mine clipe de fericire, picături de rouă, pe petele dalbe a crinilor cuminți.
Erau mai dulci ca mierea, mă îmbătau ca vinul de viță nobilă, îmi ridicau sufletul mai sus de stele… Dar tu Petreo, sau poate soarta, bogăția, oamenii răi, sau toți împreună, ați transformat aceste clipe în clipe de durere și coșmar, în picături de noroi care au întinat petalele crinilor. Ele au devenit mai amare decât pelinul, mai murdare decât noroiul mocirlei în care m-au aruncat și din care nu am mai putut ieși la suprafață.
”Nu te-am mințit, chiar te-am iubit!” gândi Petrea neputând să scoată nici un cuvânt, dar știa bine că Mara îi citește gândurile.
– Sunt sigură că m-ai iubit! M-ai iubit la fel cum iubesc copiii fluturii, aleargând după ei până se satură, pe urmă uită. Da Petrea, m-ai iubit cum iubesc fetele florile prinse-n cosițe, pe urmă le aruncă și își prind altele. Așa m-ai iubit și tu pe mine. Asta nu e iubire Petreo, ci doar o amăgire amară.
– Iartă-mă Mara!.. Eram atât de tânăr… Tata împreună cu unchii mei m-au convins să mă însor cu Ana, deoarece era din neam de nemeș. Era bogată, avea casă și pământ. Mult pământ Maro!
Deodată i se făcu sete și duse ulciorul la gură, dar Mara îl opri.
– Așteaptă puțin Petreo, încă n-a sosit clipa!
Petrea își aduse aminte că Mara e moartă și se cutremură de frică.
– Așa e Petreo, sunt moartă!.. M-am înecat în Vadul Morii, imediat după nunta ta cu Ana. Dar nu am alunecat din greșeală, cum vorbeau oamenii prin sat, ci m-am aruncat singură de pe punte. Cum aș fi putut răbda rușinea lumii?… Cum puteam să aduc pe lume un prunc fără tată?… Spune Petreo cum?… Nu puteam să-l fac pe tata de rușine după ce m-a crescut făra mămuca de la patru ani?… Spune Petreo!…
Petrea începu să tremure de parcă îl cuprinseră frigurile.
– De ce nu mi-ai spus Maro?! De ce?… Ah, dacă aș fi știut…
– Tot pe Ana ai fi luat-o! Ana avea pământ Petreo!…
Petrea se simți cuprins de o sete cumplită, parcă îi ardea sufletul nu trupul.
– Ai fost fericit cu Ana, Petreo?
– Nu știu! Am fost fericit cu tine Maro!… Pe urmă am fost ocupat… prea ocupat ca să mă gândesc la fericire. Iar acum sunt din nou fericit Maro! Auzi Maro?… Sunt fericit la fel ca atunci!…
– A sosit clipa!… Bea Petreo! Această apă îți va curăți sufletul! O să fii neîntinat ca un prunc. Eu te-am iertat Petreo!… Bea!…
Petrea duse ulciorul la gură și bău mult și cu sete. Simțind cum i se stinge în suflet focul ce-l cuprinsese.
Când termină de băut Mara începuse a se depărta de el, la fel cum venise, neatingând pământul.
– Mara! Nu pleca Mara! Așteaptă-mă! Strigă Petrea.
– Nu Petreo! Aceasta a fost ultima noastră revedere! De acum cărările noastre se despart pentru totdeauna!…
– Eu te iubesc Maro! Strigă Petrea alergând după ea. Însă după câțiva pași nu mai simți pământul sub picioare. De acum plutea, la fel ca și Mara.

În odaie intră Ana cu popa Iancu.
Petrea sări brusc din Pat și alergă spre ei, dar după cățiva pași se prăbuși în brațele Anei șoptind:
Eu te iubesc… Iar ultimul cuvânt nerostit înghețase pe buzele-i arse de sete.

@Mihai Hafia Traista