Etichetă: Antonia-Luiza Zavalic

Tot ceea ce nu-i real

Tot ceea ce nu-i real

antonia zavalic
antonia zavalic

În poemul acesta
se vorbește despre viața mea.
Zidul lumii care trece prin mine
și uneori plânsul. Am atâta loc
să scriu alb și monoton despre vară,
despre stelele care se văd cât ochii mei au lumină,
în rest nu mai contează nimic.

Nimic e singurul prieten căruia i-am învățat numele și azi îl sărbătoresc.

Un om care iubește
salveză moartea și resturile se uită.

Uneori plânsul își face loc
și scriem alb și monoton despre viață
despre ochii care aduc sufletul lumii într-un punct negru și
omorât pe drumul stelelor plângătoare.

@Antonia Luiza Zavalic

http://antoniazavalic.blogspot.ro/

Publicitate

Acrilic

Acrilic

antonia zavalic
antonia zavalic

E mai bine să știi că n-ai nimic de pus peste viață
că într-un fel totul se așează peste noi ca într-o îmbrățișare perfectă, în care
simți mintea celuilalt gonind în mintea ta.
Prin degetele lui se scruge lumea, nici eu nu am scăpare.

În visul meu plouă și oamenii înfiază morminte, ajung să le iubească
ca și când ar fi din trupul lor. Apoi le căsătoresc cu alte trupuri iar moartea
respiră ușurată.

Lumea pe care o știm noi
se va sfârși
când mamele își vor privi-n ochi fiii și fiicele și nu-i vor recunoaște.
Dragostea pe care o știm noi se va sfârși
când nu va mai fi niciun motiv pentru sărut. Când totul va fi secat între oameni.
Iubiții se vor descălța de pantofii lor și vor umbla pe sânge.
Va fi singura lecție despre suprafață, despre credință și despre dragoste.

Abia atunci
toate lacrimile se vor întoarce în oamenii lor preferați.

@Antonia Luiza Zavalic

http://antoniazavalic.blogspot.ro/

Fade to black

Fade to black

antonia zavalic
antonia zavalic

Azi te strig pe nume și mă răcesc.
Pe pământul meu cresc armate de inimi,
ele bat o singură dată și viața se umple.
Închid ferestrele înainte să închidă ploaia ferestrele din ochii tăi.
Nobody dares to look
not even try to make love to my thoughts. Doar tu, un om
care mă face să tac.

Tatuajul meu de la mâna dreaptă a murit.
Te recunosc după câtă lumină
înșiri în spațiile libere din pielea mea.
Azi totul moare devreme și nu îndrăznesc încă să deschid ochii.

My beauty is so inside.

Îmi tremură trupul,
cuvintele se dezbracă între ele. Tu ești un fel de eu
care tremură articulat cu nervii mei, care se întinde peste cicatrici și le face netede.
Tu iubești dimineața fiindcă nu trebuie să faci cafea și s-o bei.

Tu
ești singurul care vede frumusețe
în fiecare clipă ce mă apropie de moarte și nu trebuie să te rogi.

Viața e frumoasă

Viața e frumoasă

antonia zavalic
antonia zavalic

Mă privești,
cerul se lipește de apă ca o bucată de hârtie.
Oamenii trec, unii iau cu ei valurile, alții
doar culoarea mâinilor reci.
Până la mine să te ascunzi
să cauți femeia care îmi poartă numele.
Să te prefaci că rujul meu curge ca o mare roșie
înnebunind la fiecare om înecat.
E loc de soare și de secetă,
e loc pentru toată vremea din lume.
Când buzele mele obosesc,
tu uită-le într-un buzunar
secret pentru o altă zi.

O să spui, n-ai haz iubito.
Noi obosim căci suntem oameni care iubesc
în fiecare zi același loc, în care ne rupem sufletul.
Despre frumusețe
învățăm de câte ori ajungem acolo
și facem dragoste cu gândurile suprapuse
peste gândurile unui Dumnezeu
care n-are biserici orfane.

Și tu mă iubești pentru că viaţa e frumoasă
și alergi cu pantofi de copil.

@Antonia Luiza Zavalic

http://antoniazavalic.blogspot.ro/

Gândește-mă

Gândește-mă

antonia zavalic
antonia zavalic

Au trecut ani mulți de când am uitat
locul unde obișnuiam să stau. Aveam gânduri despre viaţă
și totul se împreuna în mine ca într-o femeie tânără cu dragostea învelită
în bomboane din acelea ce-ți fac capul să explodeze.
Visele mele cântăreau cât o supernovă și nu spunem nimic,
mă înghițeam în toate zilele.
Tu când erai când nu.
Mă ascundeam în dulapul tău preferat și așteptam.
Cel mai greu era să te văd și să nu fac nimic.
Să plâng cu ochii tăi și să doară.

După aceea am crescut și am plecat la facultate.
Dulapul tău a rămas în întuneric
și n-a mai intrat nimeni.
Ai venit cu câte o femeie
care nu știa nimic despre inima ta și ai iubit-o.
Te consolai cu gândul că orice
femeie este o singurătate care îți rostește numele cu buzele morții
până când te îndrăgostești.
Aveai cărțile rupte acolo unde îți plăcea cel mai mult să citești.
Erai și tu uzat pe alocuri, dar nu-ţi păsa.
Spuneai că tot ce-i bun nu lucește și nici nu rămâne impecabil.
Ai învățat rănile să se împreuneze cu trupul tău și îți mai rămânea loc
să zâmbești. Apoi ai plecat într-o lume în care femeile nu mai spun nimic.

Gândurile curg
așa cum tamponezi o inimă cu degete de cloroform.

@Antonia Luiza Zavalic

http://antoniazavalic.blogspot.ro/