Să zâce că…

  1. Dacă auzi pupăza dimineaţa, pe inima goală , se zice că te  spurcă pe toată ziua.
  2. Când pui cuţâtu pe masă şi se aşează cu tăişu în sus, îi ave drum lung, înspre unde arată vârfu cuţâtului.
  3. Când ţî să urne un părete îţi moare un neam.
  4. Să nu torni din uiagă cu mâna întoarsă că îi sămn de duşmănie.
  5. Coconii care plâng mult, or şti hori când să fac mari.
Anunțuri

Fotografia săptămânii

Am decis să aleg cea mai bună fotografie postată pe fotomaramureş în decursul unei săptămâni. Bineînţeles că este o opţiune strict personală şi super subiectivă, aşa că îi rog pe stimaţii fotografi să nu se supere pe mine prea tare. 🙂

Am optat între  Siluete noaptea de Valentin Tămaş, La cumpăna dintre ani de Adrian Munteanu şi King of sorrow de Dani Murczko.

Din punctul meu de vedere fotografia săptămânii e

Siluete noaptea

O sară bună!

Ne vedem miercurea viitoare.

Codrule, orice-i vide

Codrule, orice-i vide

Codrule, orice-i vide

Nu spune la maica me,

De mi-i vide mort în tine

Spune maicii că mi-i bine,

De mi-i vide c-am murit

Spune-i că nu m-ai tâlnit.

Lasă-mi frunza de-nvălit,

Crengile de-acoperit,

Să gândea c-am adormnit.

Vântu noaptea s-a sufla

Crăngile le-a negura

Şi pă mine m-or afla.

Cine m-or afla pe mine

Om pemântean n-a si nime,

Numa pasăre măiastră

Ş-a zbura maicii-n fereastră

Şi maicii i-a povesti

Unde mi-am putut muri:

În mijlocu pădurii

Ducând doru bădiţii,

În mijlocu codrului

Ducând doru dorului.

*

Măi codrule,  nu mă da

Măi codrule, nu mă da,

Că-s tânar şi te-oi prăda!

Măi codrule, nu mă vinde,

Că-s tânăr şi ti-oi aprinde!

De nu te-oi aprinde eu

Te-a aprinde coconu mneu,

el te-a aprinde plângând

Şi-i arde până-n pământ,

El te-a aprinde cu jele

Şi-i arde până la stele.

Simion Botezanu II

Întâmplător am dat peste câteva versuri semnate de Simion Botezanu şi am remarcat, cu acest prilej, frumoasa limbă românească a sfârşitului de secol 19 şi influenţele romantismului târziu, probabil chiar pe filieră eminesciană.

Anul nou! Şi eu pe moarte!

Ce-mi aduci străinu, doritu!

Tu vei sci de-amara soartă

Ce mai am de suferitu.

Ah, să moriu? sum încă june

Si mi-e dulce a trăi

Pentru ţară şi naţiune

Doresc Doamne a muri!

Aceste versuri fac parte din poezia Anul nou scrisă în 1869 ăn spitalul general din Viena unde era internat deja la aceea dată. Avea doar 25 de ani, cu patru înainte de a trece în lumea celor prea fericiţi, dar suferinţa îl maturizase deja. E impresionantă, mai ales la această vârstă, identificarea sa naţională suprapusă peste finalul implacabil al oricărei vieţi. Pentru el moartea, dacă nu poate – şi nu poate!- fi evitată,  trebuie să aibă un sens major: ţara şi naţiunea.