Fotografia saptamanii 4

Topul saptamanii 27 ian-04 feb 2010

Din pacate Vlad Dumitrescu sau adminu  si-a/a sters fotografia care mi-a placut cel mai mult in saptamana aceasta.  Sper ca V. Dumitrescu sa revina cu fotografia respectiva. Nu cred ca adminu o sters poza ptr ca nu avea motiv. Probabil autorul a luat decizia asta dezamagit de faptul ca in 24 de ore fotografia a avut doar 4 vizualizari… dezolant…

Asa ca voi alege dintre urmatoarele:

Stalacmita de Chis V. Timur

Alpinistul de Adrian Munteanu

Sasarul de Andrei Racasan

Pe prispa de Vlad Dumitrescu

Chiar si asa, Vlad Dumitrescu castiga saptamana in curs cu fotografia  Pe prispa.

Anunțuri

Caii iepanilor

Dacă de Săpânţa, Ieud sau Botiza a auzit multă lume din ţară sau străinătate, de Iapa- cătun al Sighetului- sunt convins că nu se prea ştie în afara Maramureşului istoric. Întâmplarea face că aici am făcut o serie de poze cu frumoasele animale aşa că m-am gândit la acest post: caii din Iapa 🙂

Fecioarul din prima imagine s-a cam speriat când m-a văzut dând târcoale cailor pe care îi avea în grijă, dar sper că am reuşit să-l conving că nu intenţionam să le fac vreun rău.

Deşi imaginile ce urmează sunt exclusiv focusate pe cai, îmi aduc aminte cu plăcere de tânărul care îi însoţea şi care nu-şi imagina că ar putea face altceva decât să poarte de grijă cailor.

Căutând cetatea de la Onceşti

Într-o dimineaţă din vara lui 2007 m-am hotărât, în timp ce-mi degustam cafeaua, să caut cetatea dacică de la Onceşti, despre care se zice că ar fi printre puţinele vestigii dacice din Maramureşul rămas în stânga Tisei.  Aşa că am încălecat pe bicicletă şi odată am descălecat, precum voevozii de odinioară, în satul cu pricina. Inoportunez o babă care părea că ştie tot ce mişcă şi, mai ales,  a mişcat în Onceşti, îi zic mătuşă- aşa cum se cuvine, o întreb de sănătate, de vreme şi alte chestii care fac deliciul convorbirilor când te grăbeşti şi după vreun ceas, mătuşa mă îndrumă spre dealul din nord unde, musai o să găsesc cetatea că sare în ochi. Ca bonus, mă îndeamnă să trec Iza de-a crestulu’ că apa-i mică la vremea asta, când era mneaiei fată o trecea fără să se ude la gerunţî.

Îi mulţumesc şi mă îndemn pe traseul indicat de amabila mea interlocutoare.  Trec pe lângă un birt ad-hoc amplasat strategic în curtea unui gospodar de pe o uliţă fără nume şi un vâj cu părul alb şi ochi albaştri îmi spune, contra unei beri, să mă duc 50 m mai la deal şi să trec ca oamenii pe punte, nu de alta da’  Iza are vreo 2 m adâncime pe unde mi-o zâs baba să trec fără grijă. Mă mai sfătuieşte, gratis de data asta, să nu mă ieu după vorbele muierilor că n-oi ajunge departe şi în sinea mea îi dau dreptate.

Pe scurt, am căutat cetatea vreo 5 ceasuri da’ n-am găsit-o deşi oamenii pe care i-am întâlnit, urcând sau coborând dealul- aparent fără nici o treabă- mă asigurau că am trecut exact pe lângă ea după ce le explicam pe unde am hălăduit. Din ce au povestit am înţeles că din cetate au rămas doar urmele unor întărituri care se continuă în prezent cu un fel de peşteră sau grotă mai bine zis. Oamenii confirmă că arheologii au găsit în timp acolo diverse artefacte din fier şi bronz, dar or trecut mulţi ani de când nimeni nu o mai trecut pe acolo, aşa că vegetaţia o năpădit cetatea şi de aceea nu am văzut-o.

În concluzie nu am găsit cetatea dacică de la Onceşti, în schimb am făcut vreo 10 poze cu primul meu aparat digital, Sony h1, din care postez câteva, aşa ca să vă daţi seama de potenţialul locului.

Ultimele două poze le-am făcut cu altă ocazie, atunci nu mai căutam cetatea, dar un bătrân mi-a spus că undeva pe acolo ar trebui să fie. Oricum, dacă aveţi drum prin Onceşti, merită să mergeţi pe urmele dacilor şi poate veţi avea mai mult noroc decât mine.

Vâju’ din Franţa

După revoluţie or tăt zinit domni, şî din ţară şî din cele străinătăţuri, prin Botiza că tare le place pe la noi, că-i aeru’ curat şi apa bună. O tăt zinit unu din Franţa, nu ştiu cum să scrie, şi i-or plăcut căşile de lemn de pe la noi şi cetera i-o plăcut. O filmat oameni cum lucră câmpu’, cum mărg la butin, apoi la nuntă, la botez ori la mormântare… zâce lumea că o făcut un film, da io nu l-am văzut…

După o vreme o început să cumpere casă de lemn de alea vechi, vreo 5 o cumpărat până amu, şi le-o făcut mândre pă dinăuntru da p’afară n-o făcut nimnica, is tăt aşe cum le-o luat. Apoi aduce domni în cele casă pă bani, în fiecare an zin multi domni, mai ales de sărbători da’ şî-n celă zîle. Şî dintre  domnii care or zinit, o fo unu’ mai bătrân şî acela zine mai des şî zâce că tare-i mai place la noi.

Când zine domnu acela bătrân îl videau oamenii că sta ceasuri întregi sub nucu acela mare de pe coastă, ăla de lângă căsuca aia sângurucă, şi nu grăie cu nimemea, numa sta aşe sângur. Câteodată îl chema pe Sicuţa să-i zâcă din ceteră, mai trăje câte un gât de horincă, apoi zgiera… să vide pă el că-i năcăjât, ave ceva pe maţă. Odată o zâs că dacă a muri să-l îngrope sub nucu ăla mare de care v-am zâs şi să-i zâcă Sicuţa din ceteră. Tare o mai râs lumea de el când or auzât, da’ nime nu l-o crezut.

Într-o sară, anu trecut prin vară cred că o fost, povestesc oamenii că or auzât ceteraşi cântând sub nuc şî când s-or uitat să vadă ce-i, or văzut mai mulţî oameni cu lumnini în mânuri. Apoi s-o aflat că atunci l-or îngropat pe vâju din Franţa că aşe o lăsat el scris să-l îngrope în Botiza sub nuc. El o ptierit în ţara lui da l-or ars şi l-or adus în ceva ol şi olu’ acela l-or îngropat sub nuc. Şi atunci neamurile l-or chemat pe Sicuţa să-i zâcă din ceteră şi pe Gâtu, pe Stinăreanu şi pe Fătu i-or chemat la îngropăciune că erau pretini cu mortu. Da popă nu i-o trebuit, numa ceteră şi o ţâră de horincă.

Atunci sara oamenii treceu pe uliţă şî tăt tudumăneau şî stupeau în sân că nu ştieu ce îi, că nici sărbătore nu era, nici alceva să cânte ceteraşii pă deal.