Rezultatele căutării pentru: petrovai

Limba ce-o vorbim – cea mai măreață catedrală a românilor

Limba ce-o vorbim – cea mai măreață catedrală a românilor

Autor: George PETROVAI

George Petrovai
George Petrovai

Se spune că era odată în Sarmizegetusa un om atât de înțelept, încât putea desluși mersul vremii din bătaia vântului, lucirea stelelor și hârjoneala norilor, că pricepea șoaptele vieții din ciripitul păsărelelor, din parfumul florilor și din dulcele freamăt al apelor și că fără greș își cunoștea semenii din gândurile de-abia încolțite în cugetele acestora.

Iar faima-i peste mări și țări nu era întrecută decât de bunătatea inimii lui și de extrema simplitate a vieții lui de zi cu zi. Căci din bordeiul său doar cu un prici, o masă șubredă și un cuptor cam într-o rână, nimeni nu pleca cu traista goală, ci ploaia caldă a înțelepciunii sale fără odihnă și fără hotar cădea peste sărac și peste bogat, peste smerit și peste îngâmfat, tot astfel cum soarele se dăruiește și celor buni și celor răi…

Și iată că într-o zi înțeleptul este vizitat de un înger. Pesemne că faima lui ajunsese până la ceruri, iar Dumnezeu era tare curios să știe în ce ape se scaldă acest fără pereche muritor, care – iată – zi de zi și ceas de ceas ciupește din slava ce doar Lui I se cuvine.

Iar îngerul, după ce dădu o raită prin această localitate la fel de proaspătă și curată ca izvoarele din jur, ajunse de îndată la ușa larg deschisă ziua și noaptea a bordeiului, intră, privi simplitatea tulburător îngreunată de aromele smocurilor de flori proaspete și uscate și-l întrebă de-a dreptul pe înțelept: „Este adevărat că poți citi și înțelege toate acele semne care constituie o taină de nepătruns pentru ceilalți muritori?” „Cu voia Domnului, așa este”, răspunse el cu umilință. „Dar poți tu ști chiar negânditul și inexistentul?” l-a întrebat din nou îngerul. Și înțeleptul i-a răspuns: „Așa ceva este cu putință doar la Atoatefăcător. Căci El este dumnezeirea cu esențialitatea ei in actu, adică acea forță fără egal animată de voință și iubire, prin care neființa devine ființă, plinul ia locul golului, armonia alungă pentru totdeauna haosul și negânditul îmbracă veșmintele gânditului. Și tot cu voia Marelui Arhitect, unii dintre muritori cunosc harul îndumnezeirii, acea stare de inspirație și revelație care in potentia se cheamă o perpetuă năzuință înspre perfecțiunea divină și a cărei dulceață poate fi savurată doar de sufletele ce-și toarnă nectarul credinței în cupele cuvintelor smulse din inimi, pe care mai apoi fără cusur le rânduiesc, precum scrierile de preț dintr-o bibliotecă, în rugăciuni și planuri cuminți de viitor. Îndumnezeirea este statornic ascendentă, iar dumnezeirea, întrucât este însăși desăvârșirea și înaltul-înalturilor, își arată bunăvoința față de creațiune, în mod deosebit față de om, prin picăturile de eternitate care sunt aduse pe Pământ de ploaia fără istov a efemerității…”

Mulțumit de cele aflate, Domnul a lungit zilele înțeleptului atât de mult, încât el, după retragerea dintre oameni într-o peșteră din munți, a putut să-i încredințeze pe semeni de iminenta coborâre pe Pământ a Mântuitorului, iar pe poporul din care făcea parte l-a binecuvântat cu nesecate bogății materiale și spirituale, de a devenit la acea vreme înaintemergător între popoarele lumii, admirat de unii, invidiat de alții, piatră de încercare pentru grosul istoricilor din zilele noastre.

…Iar noi, locuitorii de azi ai acestei guri de rai, suntem nu numai beneficiarii unei istorii mustind de inestimabile contribuții la edificarea culturii și civilizației universale (ex. venerabilele Tăblițe de la Tărtăria, cu mult mai vechi decât toate scrierile cunoscute până în clipa de față), ci și a limbii pe care o vorbim – cea mai măreață catedrală spirituală a românilor din totdeauna și de pretutindeni, smulsă cu forcepsul geniului colectiv din pântecele veșniciei, în care au oficiat atâția preoți curați ai acestui neam, unii (bunăoara așa ca Eminescu) până la sacrificiul suprem!

Căci limba fiecărui popor este deodată leagănul și hrana mereu vie a gândirii sale (gândirea este cu putință în și prin cuvinte), precum și regalul vehicul de comunicare cu ceilalți, altfel spus de interacțiune cu divinitatea și cu semenii.

Cu atât mai mult în cazul românilor, care prin graiul lor străbun au fost întâii cuceritori mesianici ai Romei antice devenită imperială și care în vremurile de cumpănă ce au urmat pentru ei și provinciile locuite de ei, au făcut din limbă maica acestor locuri bântuite de nenumărate urgii și suferințe, dar și de curajul răbdării și al speranței de mai bine.

Iar ea, ca o adevărată mamă grijulie și iubitoare, i-a strâns și continuă să-i strângă în brațe pe toți vorbitorii graiului românesc, chiar și pe aceia care o necinstesc prin manelizare și nevrednice împrumuturi din alte limbi, pentru că brațele ei sunt mai duioase ca tradițiile, mai mătăsoase ca apele îmbelșugate ale Dunării și mai viguroase ca piatra caldă a Carpaților.

Tocmai de-aceea, călăuziți fără greș de maica limbă pe drumurile întortocheate ale destinului istoric, românii din trecut și-au croit tainice poteci peste munți și ape spre inima și simțirea fraților din celelalte provincii, contribuind din plin în acest chip la admirabila unitate a limbii lor, o limbă care și-a mărit farmecul prin dulceața subdialectelor, și punând în evidență ceea ce constituie adevăratul miracol al acestui popor, după cum ne înștiințează distinsul cărturar Neagu Djuvara în a sa O scurtă istorie a românilor (pag. 116): Dacă mai toate celelalte state europene s-au constituit pe baza unei istorii comune, România este „singura țară mare din Europa a cărei unitate e exclusiv întemeiată pe limbă (de altfel, pe vremuri chiar cuvântul limbă era sinonim cu neam sau popor)”!

George PETROVAI , Sighetu Marmației,

3 aug. 2013

Albert Camus sau ipostaza scriitorului exilat în existenţă

Albert Camus sau ipostaza scriitorului exilat în existenţă

Autor: George PETROVAI

George Petrovai
George Petrovai

 Emil Cioran era de părere că cultura Franţei face parte din familia marilor culturi din toate timpurile. Chiar dacă în spatele acestei afirmaţii se desluşeşte satisfacţia celui ce s-a lăsat absorbit de limba şi cultura franceză într-o asemenea manieră decisivă, încât – pentru a nu-şi altera noul stil eminamente franţuzesc – a refuzat să mai scrie în limba română, totuşi, nu putem să nu fim de acord cu spusa celebrului nostru fost compatriot: Da, spiritul francez a învins întotdeauna sabia, chiar şi atunci când Descartes, acest mare rege al cugetării libere, duela de la mare distanţă cu minţile încătuşate în dogme şi suficienţă. Şi poate că tocmai distanţa statornicită între cele două tabere adverse a contribuit în chip remarcabil la infuzarea cartezianismului cu universalism…

În paranteză fie spus, cu gândirea lucrurile stau aidoma ca şi cu iubirea – amândouă trebuie să fie libere pentru a fi durabile şi eficiente: Că iubirea-i taină sfântă/ ce dezleagă şi-ndulceşte,/ ştim cu toţii şi ne-ncântă/ că iubind taina sporeşte./ Omu-i trestie fragilă,/ zis-a Pascal gânditorul -/ doar iubind poţi fi acvilă/ ce cu-azur îşi stinge dorul.

Pentru a ne convinge de măreţia culturii franceze şi de rolul ei de prim motor ce i-a revenit în derularea culturii universale, n-avem decât să mergem pe firul ei de la primele respiraţii notabile în poezia lirică europeană şi până în zilele noastre.

Lesne vom deduce că primul moment însemnat al culturii medievale franceze îl reprezintă inegalabilul François Villon. Considerat cel mai mare poet medieval francez şi unul din marii poeţi ai tuturor timpurilor, opera lui Villon, la fel ca cea a lui Dante Alighieri şi Geoffry Chaucer, a deschis drumul spre Renaştere. Iar aici lucrurile stau cam în felul următor: După Renaşterea italiană şi momentul de vârf al Renaşterii engleze, datorat monumentalităţii lui William Shakespeare, Renaşterea franceză a contribuit cel mai mult la îmbogăţirea tezaurului cultural al umanităţii prin capodopera Gargantua şi Pantraguel a lui François Rabelais, prin cercul Pleiadei din care făcea parte Pierre de Ronsard, cel mai de seamă poet renascentist francez şi, desigur, prin Michel de Montaigne, cel mai prestigios filosof renascentist francez şi ultimul mare umanist al Renaşterii franceze.

Dar dacă Renaşterea a apărut şi s-a exprimat în forme specifice în cam toate ţările europene – inclusiv la noi prin Nicolaus Olahus, cronicari şi Dimitrie Cantemir, clasicismul se confundă practic cu clasicismul francez, întrucât Franţa a fost ţara care a oferit climatul cel mai favorabil pentru dezvoltarea acestui curent intelectualist prin excelenţă. Genul cultivat cu predilecţie de scriitorii francezi din secolul al XVII-lea a fost teatrul: tragedia clasică este reprezentată cu strălucire de poeţii Pierre Corneille şi Jean Racine, iar comedia dobândeşte un binemeritat prestigiu prin valoroasa operă a lui Molière. Tot în acest curent se încadrează fabulele lui Jean de La Fontaine şi literatura moraliştilor: La Rochefoucauld, Blaise Pascal şi Jean de la Bruyère, ei cu toţii contribuind cu mijloace artistice specifice la realizarea unei adevărate cronice de moravuri.

Iluminismul francez s-a dovedit a fi mult mai nuanţat decât cel englez (reprezentat prin Daniel Defoe, Henry Fielding şi Jonathan Swift), întrucât el a beneficiat de o arie mult mai largă de aprovizionare spirituală: ideile filosofice ale enciclopediştilor, creaţia vijelioasă şi multilaterală a lui Voltaire, comediile lui Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais şi proza literară a lui Jean-Jacques Rosseau, prin care, de altminteri, se face trecerea la preromantism. Cu menţiune că preromantismul francez nu s-a aflat sub tutela exclusivă a lui Rousseau, ci şi sub cea a lui Chateaubriand şi a Doamnei de Staël…

Romantismul, cu predilecţia lui pentru teme de tipul: natura, iubirea, patria, trecutul istoric, moartea, geniul, titanul, demonismul, visul şi reveria, fantasticul şi exaltarea sensibilităţii, melancolia şi solitudinea, revolta şi abuzul de contraste, se caracterizează prin următoarele două însuşiri de ordin general:

a) Este primul curent artistic care depăşeşte limitele continentului nostru;

b) Este un curent mai complex ca cele dinainte, deoarece el nu se limitează doar la literatură şi arte plastice, ci în unele ţări s-a extins şi la domenii precum filosofia, istoria sau estetica.

Ca în atâtea alte curente de care vorbeam mai sus, romantismul francez a fost cu cinste reprezentat de remarcabili artişti, precum Alphonse de Lamartine, Alfred de Vigny şi Alfred de Musset, pentru ca seria impresionantă a romanticilor francezi să fie încoronată de gigantismul lui Victor Hugo.

Dar – după cum spuneam – dacă romantismul, cu preferinţa sa acordată poeziei, apare nu doar în Franţa, ci şi în multe alte ţări ale Europei (Germania, Austria, Anglia, Italia, Rusia, România etc.) şi ale lumii (Edgar Allan Poe în S.U.A.), realismul practic readuce izvoarele literaturii universale în Franţa, ţara unde el s-a născut şi a cunoscut o remarcabilă consacrare prin redutabila triadă: Balzac, Stendhal, Flaubert.

De precizat că în pofida consacrării sale franţuzeşti, marele câştig de sorginte realistă pentru literatura universală vine dinspre Rusia, unde din Mantaua lui Gogol a ieşit o impresionantă serie de scriitori: Ivan Goncearov, Ivan Turgheniev, F.M.Dostoievski, Lev Tolstoi, urmaţi îndeaproape în timp şi spaţiu de geniul dramaturgic şi nuvelistic al lui Anton Cehov, iar mai târziu de Ivan Bunin (ultimul clasic al ruşilor), Maxim Gorki şi Mihail Şolohov.

Cu toate că uriaşa statură de teoretician şi artist a lui Victor Hugo a dominat practic întregul secol XIX (al treilea nod esenţial din cultura universală după cultura clasică greacă şi Renaştere), consider că marele filtru de trecere înspre literatura, implicit spre cultura secolului XX şi mai departe se cheamă Charles Baudelaire, acest straniu şi inconfundabil poet, care aidoma suedezului August Strindberg, nu poate fi încadrat într-un curent anume, cu toate că el a fost salutat de simbolişti ca un maestru venerat, îndată după apariţia unicului şi incitantului său volum Florile răului.

*

Şi iată-ne după acest periplu ajunşi la cultura de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, o cultură despre care putem afirma fără teama de-a greşi că încă era, dacă nu dominată, măcar controlată de către Franţa, concluzie ce se impune atunci când avem în vedere nume de rezonanţă precum : Anatole France, André Gide, Roger Martin du Gard, Marcel Proust, François Mauriac, André Malraux, Jean-Paul Sartre, Albert Camus.

Demn de reţinut este faptul că şase din cei opt scriitori menţionaţi mai sus sunt laureaţi ai Premiului Nobel, în categoria lor incluzându-l şi pe Jean-Paul Sartre, cu toate că în anul 1964, el – caz unic până în clipa de faţă! – a refuzat acest mult râvnit trofeu literar.

Doar doi dintre ei (Marcel Proust şi André Malraux) nu fac parte din galeria laureaţilor Nobel, încât ajungi să te întrebi cam ce merite literare trebuie să aibă un scriitor pentru a intra în posesia trofeului, dacă doi dintre cei mai de seamă novatori ai romanului secolului 20 – Marcel Proust şi James Joyce, nu l-au primit; sau prin ce anume Albert Camus a înclinat balanţa preferinţelor înspre el, de i s-a decernat în anul 1957 Premiul Nobel, când ştiut este că Malraux nu-i este cu nimic mai prejos ca prozator sau teoretician de artă, în schimb îi este superior nu doar ca vârstă (născut în 1901, Camus în 1913), ci mai ales ca experienţă de viaţă, respectiv ca activitate desfăşurată pe tărâm obştesc: participă la războiul civil chinez la Şanhai, ia parte la războiul civil din Spania, este unul dintre principalii organizatori ai Rezistenţei franceze, iar mai apoi (după eliberare) ministru al afacerilor culturale în Guvernul de Gaulle.

În sfârşit, dacă asta poate fi cât de cât o consolare pentru cei care se simt nedreptăţiţi pe tărâm literar, putem s-o spunem cu toată certitudinea că criteriile de atribuire a Premiului Nobel sunt tot aşa de obscure pentru cei din afară, precât de obscuri sunt unii dintre băftoşii care hodoronc-tronc se văd cu el în braţe…

Totuşi, dincolo de caracterul discutabil al distincţiei conferite, care sunt însuşirile operei lui Albert Camus? Modestă ca întindere (doar trei romane: Străinul, Ciuma şi Căderea, volumul de nuvele Exilul şi împărăţia, cinci drame: Caligula, Neînţelegerea, Starea de asediu, Cei drepţi şi Răscoala din Asturii, respectiv cele două eseuri de mari dimensiuni – Mitul lui Sisif şi Omul revoltat, care se constituie în coloanele ideatice ale prozei camusiene), stilul lui Albert Camus nu poate rivaliza cu desăvârşirea cuceritoare a stilului lui Anatole France sau cu puritatea clasică a lui André Gide, analizele lui nu ţintesc ca cele proustiene înspre atomii psihologiei personajelor, iar gândirea sa nesistematică nu are supleţea necesară pentru a-şi afirma subtilitatea, atâta timp cât autorul însuşi susţine în interviurile acordate că nu este filosof sau existenţialist: “Nici Sartre, nici eu nu credem în Dumnezeu, este adevărat. Şi nu credem nici în raţionalismul absolut.”

După cum corect apreciază Romul Munteanu în Prefaţa la unul din volumele camusiene apărute la prestigioasa editură RAO, “cele două volume de eseuri ale lui Albert Camus enunţă două întrebări: 1) dacă individul are dreptul să se sinucidă (Mitul lui Sisif), 2) dacă omul are dreptul să ucidă pe un altul (Omul revoltat)”.

Iar cele două întrebări simţim cum ne îndreaptă paşii spre existenţa absurdă, care formează însuşi nucleul gândirii şi al literaturii lui Camus. Dar pentru a putea ajunge aici, ceea ce s-ar putea traduce prin “reactualizarea tragicului antic într-o lume modernă” (Irina Mavrodin), trebuie să mergem pe urmele lui Camus, fie şi pentru aceea că el făcuse observaţia că însuşi Codul Penal distinge între crimele pasionale şi crimele logice. Dacă primele sunt destul de rare, fiind de regulă comise de tinerii îndrăgostiţi, celelate sunt înfăptuite de adulţi şi au o frecvenţă mult mai mare. Ori, într-o epocă a expansiunii ideologiilor asasine, aşa ca epoca în care a trăit şi creat scriitorul francez, omul îşi ia libertatea să ucidă, căci nihilismul contemporan acceptă sinuciderea, ba chiar înclină spre justificarea crimei logice, creîndu-şi un şubred alibi din afirmaţia primejdioasă a lui Nietzsche cum că Dumnezeu este mort, prin urmare lumea – curăţată de mila creştină – trebuie să aparţină supraoamenilor, altfel spus celor mai îndrăzneţi şi mai puternici dintre oameni. Iar treaba asta se derulează sub masca democraţiei şi în zilele noastre, în pofida faptului că acuma ştim prea bine ceea ce ilustrul scriitor englez Graham Greene afirma cu toată convingerea încă din anul 1955, an în care i-a apărut romanul Americanul liniştit: “Nu sub ocârmuirea celor mai puternici conducători trăiesc populaţiile cele mai fericite…”

În aceste condiţii merită să ne întrebăm în ce categorie se încadrează crima săvârşită de Meursault, straniul personaj din romanul Străinul, cel care se dovedeşte atât de golit de orice participare afectivă, încât nu ştie şi nici măcar nu se sinchiseşte când i-a murit mama (“Astăzi a murit mama. Sau poate că ieri, nu ştiu.”), necum să plângă la înmormântarea ei. Într-un climat al sensibilităţii absurde, creat prin fraze limpezi şi tăioase, crima lui Meursault nu poate fi considerată pasională sau logică, atâta timp cât scriitorul o încadrează într-o conjunctură nefericită: nisipul era fierbinte, soarele ardea, aerul era încins, iar lama cuţitului ţinut de arab în mână părea un paloş, care – susţine criminalul – “mă lovea în frunte”. Iar Meursault îşi revine din zăpăceala provocată de soare şi sudoare de-abia după ce mai trage patru focuri în trupul inert al arabului: “Şi era ca şi cum aş fi bătut patru bătăi scurte în poarta nenorocirii.”

Poziţia lui Meursault în faţa faptei săvârşite are darul de-a nedumeri şi intriga, căci el intră în închisoare cu gândurile unui om liber. Tocmai de aceea are curajul să afirme că nu simte nevoia să se căiască, fiind doar plictisit de ceea ce s-a întâmplat.

De-abia când este condamnat la moarte, în Meursault se trezeşte starea de revoltă: refuză să primească preotul pe motiv că nu crede în Dumnezeu (dar nici Camus nu credea!) şi doreşte ca în ziua execuţiei spectatorii să-l privească cu ură!

Astfel, ne spune Romul Munteanu, “Albert Camus a conceput un personaj de laborator, ieşit din plămada tezelor sale. Jocul logic este captivant, chiar dacă astăzi pare neverosimil. Dar acest personaj este simbolul absurd al crimelor logice.”

Atenţie, însă! Cu toate inerentele asemănări dintre autor şi unele dintre personajele sale, ştiut fiind că de regulă artistul îşi dezvăluie prin intermediul lor o bună parte din propriile trăiri, dureri şi aspiraţii, trebuie să luăm aminte şi la surprinzătoarea mărturisire inserată de Camus în eseul Enigma: “Operele unui om evocă adeseori istoria nostalgiilor sau a tentaţiilor sale, aproape niciodată propria sa biografie, mai ales atunci când se pretind autobografice. Nici un om n-a îndrăznit vreodată să se zugraăvească aşa cum este (subl. mea, G.P.).”

Romanul Căderea, cu judecătorul-penitent Jean-Baptiste Clamence aflat în prim plan, ne prezintă un alt caz de revoltă individuală împotriva semenilor: o revoltă cu atât mai sterilă, cu cât ea este mai cinică şi mai înverşunată, după cum putem să ne dăm seama din aforismele cu care acest erou lugubru îşi împănează istorisirea: “De obicei îi dispreţuim cel mai mult pe cei pe care-i ajutăm mai mult”; “Mi-am trăi întreaga viaţă sub semnul duplicităţii”; “Nu avem ţinută, e lucru sigur, murdăria ne ţine ţepeni”; “Adevărul e plictisitor la culme”; “Religia e o mare spălătorie”; “Când vom fi cu toţii vinovaţi, vom avea cu adevărat democraţie” etc.

De-abia în romanul Ciuma, apărut în anul 1947 şi considerat capodopera lui Camus, acesta realizează trecerea de la revolta solitară din Străinul la ideea solidarităţii luptei, văzută ca fiind singura justificare a condiţiei umane. După cum precizează însuşi autorul în Scrisoare către Roland Barthes, “Ciuma, care am vrut să fie citită pe mai multe planuri, are drept conţinut evident lupta rezistenţei europene împotriva nazismului.” Iar în Caiete, sensul celor două romane este înfăţişat de către Albert Camus după cum urmează: “Străinul descrie goliciunea omului în faţa absurdului, Ciuma, echivalenţa desăvârşită a punctelor de vedere individuale în faţa aceluiaşi absurd. E un progres ce se va preciza în alte opere. Dar, în plus, Ciuma demonstrează că absurdul nu ne învaţă nimic. Acesta este progresul definitiv.”

De remarcat că romanul Ciuma aduce cel mai mult cu incitantele scrieri kafkiene, unde, după cum ştim de pildă din nuvela Metamorfoza ori din romanul Procesul, acţiunea demarează brusc. În chip analog, intriga principală din Ciuma debutează cu o surpriză: “În dimineaţa zilei de 16 aprilie, doctorul Bernard Rieux ieşi din cabinetul său şi dădu peste un şobolan mort…” Dar nici pomeneală ca Albert Camus să scrie în umbra lui Franz Kafka, cu toate că – după cum deja m-am exprimat în cartea Literatura perennis – “în jurul anului 1930, adică după efectuarea traducerilor în franceză şi engleză – ceea ce a facilitat circulaţia scrierilor kafkiene pe arii culturale mult mai întinse, opera scriitorului praghez s-a constituit într-o modă literară. Ba mai mult, după al doilea război mondial Franz Kafka ajunge să fie socotit un adevărat profet al ororilor naziste.”

Căci reprezentarea parabolică a realităţii nu doar îi înrudeşte, ci în egală măsură îi diferenţiază pe cei doi reprezentanţi de seamă ai literaturii absurdului: Kafka a construit în mod deliberat o lume ireductibilă la un comentariu raţional, lume pentru care s-a adoptat sintagma de realism magic (rezultatul fuziunii dintre concreteţea descrierii şi straniul întâmplării), pe când la Camus – ne înştiinţează acelaşi Romul Munteanu, “romanul este parabolic şi demonstrativ, iar cele mai multe dintre personaje au un caracter exponenţial”. Întrucât în romanele parabolice planul fictiv este prezentat ca real, “personajele stilizate nu sunt decât mici acte de exagerare în acest sens”.

…Şi astfel, de la o zi la alta se înmulţesc semnele prevestitoare ale catastrofei (după primul şobolan viu sunt găsiţi trei morţi, apoi doctorul observă cum un muncitor aruncă o întreagă ladă de şobolani morţi), semne care încă nu au puterea să-i smulgă pe locuitorii Oranului din preocupările lor cotidiene.

Rând pe rând personajele intră în scenă şi, după ce evidenţa ciumei devine neîndoielnică pentru medici, iar mai apoi pentru autorităţi, începe contraofensiva oamenilor uniţi împotriva suferinţei, morţii şi – de ce nu? – împotriva fricii, până la instaurarea celor mai radicale forme de luptă împotriva flagelului (carantină, izolarea totală a oraşului de exterior, interdicţia categorică de intrare şi ieşire), elemente prin care Camus pune în lumină starea de exil interior.

De unde deducem că starea de exil este inerentă în situaţii limită, îndeosebi pentru spiritele alese, care din totdeauna s-au simţit înstrăinate sau exilate în existenţă şi pentru care – după cum subliniază autorul în Întoarcere la Tipasa, timpul exilului înseamnă “timpul vieţii uscate, al sufletelor moarte”.

Are dreptate Irina Mavrodin atunci când ne invită să stăruim asupra perfectei simetrii a titlurilor primului volum (Faţa şi reversul) şi ultimului volum din opera camusiană (Exilul şi împărăţia), “titluri simbolice, care sunt echivalente”, de parcă ar vrea “să marcheze tocmai această circulară epuizare, atât în planul ideii, cât şi în cel al scriiturii, a unui unic demers”.

Iar acest “unic demers” nu poate fi după părerea Irinei Mavrodin altceva decât unitatea operei camusiene: “Există o unitate a întregii creaţii camusiene – eseuri filosofice, romane şi nuvele, piese de teatru – ce se întemeiază pe aceeaşi conştiinţă sfâşiată de tendinţe contrare, în egală măsură de puternice: gustul pentru acţiune şi totodată pentru contemplare, detaşarea şi pasiunea, nevoia logică de a nu merge până la ultimele consecinţe ale unor premise teoretice şi teama de a depăşi măsura (în sensul în care vechii greci îl dădeau acestui cuvânt), dragostea de viaţă şi obsesia morţii, o senzualitate arzătoare, dar şi o înaltă spiritualitate, atracţia pentru solitudine, dar şi pentru solidaritate, absurdul şi revolta, sensul istoriei, precum şi căutarea unor adevăruri limită, demers ce s-a izbit perpetuu de aceeaşi tragică dificultate”.

Să o spunem pe cea dreaptă: Nici că puteam găsi o mai fericită încheiere a prezentului eseu ca această admirabilă sinteză a operei camusiene!

Copyright: George PETROVAI,

Sighetul Marmaţiei, 9 august 2009

Mâna iubitei

Mâna iubitei

Autor: George PETROVAI

                                                          Dă-mi mâna ta, iubito, s-o sărut

cum soarele pe ochi sărută luna,

George Petrovai
George Petrovai

căci din lumină te-ai născut

şi cu nespusul eşti totuna.

În palme-arome îţi adie

de la livezile în floare;

e leacul ce mă rog să fie

sărutul tâmplei când mă doare.

Dar nu, degeaba m-amăgesc

cu leacuri fermecate,

cât ochii tăi nu desluşesc

văpaia cerului de noapte

şi buzele-ţi nu regăsesc

fiorul dorului de tine –

suntem iar doi, deşi-mi doresc

eu tu să fiu şi tu să fii în mine.

Copyright: George PETROVAI

(Din vol. Poemele simțirii)

Lucifer

Lucifer

(Panorama deziluziilor)

Autor: George PETROVAI

George Petrovai
George Petrovai

Partea I

(Facerea)

Cândva,

într-un trecut atât de-ndepărtat

că timpul n-avea chip

și spațiul dormita,

doar Duhul făr-odihnă

prin haos rătăcea

și medita la planul prefacerii-n esență,

așa ca neființa să-și piardă-a sa prezență

în confruntarea cu ființa de nezăgăzuit

prin voia Celui care e viul infinit.

Atunci

s-au înjghebat contururi din veșnicii inerte

și necuprinsul dobândi a sale sensuri certe,

cu cerurile sus și mofturile jos –

părți dintr-o simfonie supranumită Cosmos.

Dar până și-un proiect divin

în fapt nu poate fi-mplinit,

când lumea o închide-n sine

și de lumină-i văduvit.

Tocmai de-aceea Fiat lux

a fost rostit și s-a deschis –

ca trupu-mpuținat al beznei

împins să fie în abis.

(De reținut acest aspect

ce grandiosul deservește:

Contrastul bine ticluit

valoarea operei sporește!)

Cum al luminii ochi se-ndreaptă

spre-nalturi nehotărnicite,

în cer, din fina ei substanță,

olaturile-au fost zidite,

o lume supratemporală

unde mișcarea-i rău văzută,

căci până și-n intenții zace

neascultarea îndrăcită…

Din a luminii spumă-apoi,

Părintele a tot ce este

ne-a plămădit nemuritori,

cereștile ființe-agreste

etern închise-n mulțumirea

de-a fi cum sunt neabătut –

un abandon în resemnarea

prezentului neîntrerupt…

Și fiecare dintre noi

(cum scris e-n legi cutumiare)

primi acea însărcinare

ce se-asorta cu al săi soi.

Fiind al aurorei fiu iubit,

eu, Lucifer, lumină-nvăpăiată,

luceafăr deveneam când crugul

avea obrajii rumeni ca de fată

și mă sforțam pân’ la durere

necunoscutul să-l străpung

cu pâlpâiri fără speranță

pentru un drum atât de lung,

încât se șușotea la colțuri

că sunt un vanitos rebel,

dispus la orice mișelie

doar-doar voi fi mai sus ca El.

De-aceea, Tatăl m-a chemat

la o discuție aparte;

vroia, privindu-ne în față,

să mă deschidă ca pe-o carte.

– Tu, fiule, mi-a spus la urmă,

de frații tăi ești diferit:

Nu doar că spiritul de turmă

de când te știu te-a îngrozit,

dar zorul tău de-a ști cât știe

numai Atoatefăcătorul,

în surd și prelungit conflict

te-a situat cu-ntreg soborul!

Căci, dragul meu, repetitivul

și neclintirea-n ascultare

sunt temelia armoniei

pentru întreaga Mea lucrare.

Cum ea a fost perfect făcută

odată pentru totdeauna,

orice amestec din afară

cu perturbarea e totuna

prin scotocirea fără șanse

după al tainelor nectar –

ispita rozei aspirații

spre o viață de calvar…

Cu nărăvașii de-alde tine

boală curată-i amânarea,

fapt pentru care am decis

că se impune separarea.

Doar astfel voi putea salva

eterna liniște cerească,

iar tu vei bea din ce-ți dorești

și setea o să-ți tot sporească,

până în ziua când scârbit

de libertatea-nsingurată,

după repaos vei tânji

cu cerbicia de-altădată.

(Dar soarta nu-i o haină veche

pe care-o lepezi plictisit

când demodată ți se pare,

ci și cu bune și cu rele

ea-n spate trebuie purtată

până în clipa de pe urmă,

chiar dacă n-a fost ajustată.)

Te pregătește să cobori

pe al Pământului rotund,

unde sunt toate rânduite

ca să-ți bei cupa pân’ la fund:

Verdeață vei găsi pe el

și viață-n timp încătușată,

dar mai presus de toate-i omul

cu a sa fire încifrată,

o arătare imprecisă

în lut trupesc adânc înfiptă,

ce deja-Mi pare diferită

de scânteierea-n Duh cuprinsă.

I-am așezat în Paradis

pe-Adam și pe femeia lui,

nădăjduind că prin purtare

vor fi ca fiii cerului

și că Pământul populat

cu creaturi asemeni lor

se va-nălța și înfrăți

cu cerul într-un cosmic cor.

Dar până nu-i voi cerceta

cu de-amănuntul pe-amândoi,

vreau ca Edenul să rămână

loc de răsfăț doar pentru noi…

Ți-i dau pe mână! Sunt ai tăi

cu tot ce au și-și mai doresc.

Doar sufletele Îmi revin

ca parte dintr-un dar ceresc.

Iar testul dacă nu-l vor trece,

cum pare că se va-ntâmpla

cu-acest hibrid ce-ți seamănă

strâns ghem în carapacea sa,

îi vei urma apoi afară

la suferința ce-i așteaptă

pe ei și pe urmașii lor,

ca-n veci să-și plângă a lor soartă.

Căci nemurirea-i o pedeapsă

pentru ființele deșarte –

teama de moarte și-o înving

sperând la viață după moarte.

Partea a II-a

(Coborârea)

Și-așa se face c-am plecat

neîncercat de vreun regret.

Ce, Doamne, să fi regretat

când ceru-i un tărâm inert?!

Ca gândul străbăteam deșerturi

dintre imense lumi stelare,

căci golul plinului urmează

în nesfârșită alternare,

iar întunericul absoarbe

c-o foame-n veci nepotolită

a sorilor imensă vlagă

și-a stelelor dulce ispită.

Cât a durat călătoria

s-o spun nu-mi este cu putință –

la zoruri mari timpul se umflă

de-și pierde orice socotință…

Ajuns la țintă-ntr-un sfârșit,

Pământului ocol i-am dat

și ochii mi i-am desfătat

cu jerbele din colorit.

Aveam de-a face cu un Ianus

din paradoxuri rotunjit?

Privit de sus e-un strop de-azur,

de-aproape-i curcubeu boltit…

Edenul l-am găsit pe dată,

dar poarta lui fiind păzită

cu paloșul de foc în mână

de-un înger cu nărav de brută,

ca peste tot unde-s portari

am fost oprit pe-un ton răstit

și numai după lungi dezbateri

să intru mi s-a-ngăduit.

Grădina-ntinsă îmi părea

un colț din lumea părăsită –

cu pomi rodiți și pomi în floare

într-o lumină potrivită,

ca din ardoarea în extaz

cu care firea-i îmbibată,

orice dorință de-altceva

să fie-n fașă suprimată

sau pedepsită exemplar

când tinde spre păcat hain;

entuziasmul exaltat

de-asasinat nu-i chiar străin…

Tot căutând, sub un copac

pe porumbei i-am dibuit –

el gânditor, ea plictisită,

„Nu-i tocmai cuplul fericit”,

mi-am spus uitându-mă la ei

cum spate-n spate lâncezeau.

„Ce le lipsește ăstora

îndată eu am să le dau:

Nițică variație

în liniștea încremenită,

ca să-și astâmpere aleanul

cu seva-n vrere priponită…”

Și, lunecos precum un șarpe

cu chip de-arhanghel ipocrit,

m-am furișat lângă femeie

– chitind c-acolo-i de lovit

de vreau ca zidul șubrezit

al ascultării să-l străpung –

și i-am șoptit c-o patimă

mai verde ca mireasma-n crâng:

-Tu, mult mai vie decât viul,

de facere făcută mama

a tot ce este viu,

fii pentru mine împlinirea

acelui vis

țesut duios în noaptea depărtării

când te priveam de sus.

O, nu pleca!

Mai lasă-mă să te privesc

cum te-am privit de-atâtea ori

din ceru-nsingurării mele

și-n schimbul adorării dă-mi

tot ce-i în tine de prisos –

dă-mi chiar durerea, dar cu ea

dă-mi și speranța că odată

iubirea va țâșni

din primul nume de femeie.

Cum între timp se ridicase

și se-ndrepta cu pas grăbit

spre-un pom din mijlocul grădinii,

din spate astfel i-am vorbit:

-Crezi poate că te amăgesc

că-ntreg Pământu-mi aparține

cu ce-i pe el și ce-o să fie?

Păi, draga mea, eu știu prea bine

ce te frământă chiar acum:

O poftă de copil te-ndeamnă

să guști din rodul pomului oprit

(chiar mărul lângă care stăm),

dar teama de păcat se-mpotrivește

și tot crescând pofta-i canon cumplit.

Iar eu îți spun că nu-i păcat

din pomul vieții să te-nfrupți

și că departe de-a muri

de-abia pe urmă tu vei ști

cum binele din rău se scoate

așa ca aurul din piatră,

și-atunci asemeni Domnului vei fi!

Dar chiar și muritoare, pentru mine

pe veci mult adorata vei rămâne,

căci al Pământului stăpân râvnește

la fericirea de-a avea stăpână…

-O, tu, al soarelui egal

prin frumusețea orbitoare,

mai dulce-n glas decât dulceața

și-n toate făr-asemănare,

nu pot, dar cred că nici nu vreau

sa mă opun la ce îmi place!

Femeie sunt și-n veci de veci

femeile asta vor face…

*

Am părăsit-o-ncredințat

că totul merge ca pe roate –

când cuplul este închegat,

păcatu-i doar pe jumătate!

Mult n-a trecut și amândoi

– după ce-n măr s-au dedulcit –

amarnic fură beșteliți

de Domnul foarte cătrănit.

Dar s-a pornit un circ pe cinste:

Bărbat și soț adevărat,

Adam plângea și se jura

că nu se știe cu păcat

și că doar Eva-i vinovată

de-ntreaga tărășenie,

deși era normal să știe

că-s condamnați l-aceeași soartă.

Într-adevăr, îndat-apoi,

cu trupurile gârbovite

– vie oglindă a durerii

ce-nsoțitoarea omului va fi

până în ceasul de pe urmă –

cei doi spre poartă-au fost conduși

și-n praful drumul zvârliți,

iar poarta după ei mai strașnic zăvorâtă.

Atuncea eu,

cu-ntâia misiune

fără cusur îndeplinită

(deși c-un gust amar

dup-o atare reușită),

în grabă tălpășița mi-am luat

spunându-mi drept încurajare

pentru acel ceva-n formare

ce timpului îi dă viață

și nu poate nicicum lipsi:

„Cum omu-și va așterne, tot astfel va dormi!…”

Partea a III-a

(Cunoașterea luciferică)

Și iată-mă din nou pornit

Pământu-n lung și-n lat să-l bat,

ca eu întâiul să cunosc

ce-n burta sorții s-a-nchegat.

Iar când aleanul mă cuprinde

cum brațele-l cuprind pe drag,

las freamătul etern al mării

să-l ia cu el departe-n larg,

sau pe poteci croite-n munți

din al rășinii iz sâlhui,

las crestelor pierdute-n nori

ispitele tehuiului

și astfel redevin ce-am fost

când Tatăl mă însărcina

ca omului să-i fiu tovarăș

după ce raiu-l va rata…

Dar cine ar putea pretinde

că știe omul ca pe apă

dacă Atoateștiutorul

avea senzația că-I scapă?!

Așa și eu. Pînă la Abel

și moartea lui în Cain pitită

de gelozia criminală,

știam c-a omului ursită

(după-ntâmplarea din Eden)

cu suferința-l va uni

și-apoi că moartea mai la urmă

în hăul fără fund îl va zvârli.

Dar una-i omul ce se stinge

când ceasul lui a fost oprit,

un fenomen inevitabil

pentru al vieții circuit,

și alta mare grozăvie

când vrea pe semeni să-i robească,

ba chiar a fratelui viață

o ia prin crimă mișelească.

De-aceea, Cain cu fapta lui

în cronici nu-i un fitecine –

de-a pururi pentru om rămâne

simbol al sceleratului,

deși-n atâtea mii de ani

de-abjecție înfloritoare,

cu crima sa e mic copil

printre coloșii faptelor murdare.

Căci alta nu-i istoria umană

decât o ciorbă lungă și amară,

pe care vrednicii istorici-bucătari

cu polonicele în mână,

o mai lungesc oleacă și-o tot dreg

dup-al clientului gust îndoielnic,

dar făr’ vreodat-a izbuti

capra cu varza să împace

ca celor ce-o mănâncă să nu li se aplece.

*

Atâția regi și generali

din carnea vremii au mușcat,

convinși că-n urmele lăsate

secretul nemuririi l-au aflat,

încât păreau al vrerii braț

ce sorții-i poate comanda

să nu mai facă praf trecutul

atunci când clipa-n loc va sta…

Numai că timpu-i orb și surd

în mersul său furiș de fiară,

zdrobind în fălci și înghițind

tot ce-i menit ca să dispară –

însuflețitul laolaltă

cu stelele hodorogite,

apocalipsă pentru om

și pentru-a sale ifose smintite.

Captiv în plasa timpului

din fașă până moartea-l ia,

omul esența o vizează

cu mintea și cu inima,

prin nesfârșite teorii

despre cum este sau va fi,

dar mai ales prin crez fierbinte

că neștiutu-l va-mblînzi.

Să fie omul, așadar,

pios sau filosof ateu?

De regulă-i încrucișarea

dintre un demon și un zeu,

el, singura ființă care,

deși de moarte-ncătușată,

distinge între rău și bine

ca justul din păcat să-l scoată…

Credeam că-n crezuri cel puțin

– religii și mitologii –

el liniștea și-o va găsi

după atâtea nerozii

în transă parcă săvârșite.

Dar răstignirea lui Hristos

l-a-nfățișat ca pe-un colos

al faptelor nelegiuite.

(Cum, Doamne, altfel să-ți explici

decât prin doaga ce-i lipsește,

că răului i se supune,

iar Binele îl necinstește?!)

Convins că n-are nici o șansă

să schimbe omul cum n-a fost,

după ce Însuși Creatorul

în lume îi dăduse-un rost

și el cu firea lui abrașă

norocului i-a făcut vânt,

divinul sol L-am așteptat

într-un pustiu de pe Pământ,

ca să-I descriu pericolul

la care sigur se expune.

Firește, nu m-a ascultat,

ci Și-a văzut de misiune…

(În Evanghelii întâlnirea

e prezentată diferit:

Cică sunt tatăl vicleniei

și că pe El doar L-am momit!)

De-aceea, eu nu cred că omul

vrea o schimbare de substrat –

la a păcatului savoare

renunță doar un ins ciudat!

Cu-atâtea lacrimi, intrigi și războaie

istoria umană-i pildă

de cum nu trebuia să fie,

îndeosebi atunci când clerul

condamnă păcătoșii la speranță

prin fanatism și violență.

Și-așa se face că-ntr-o lume

de suferință arhiplină,

în care cultele prosperă

credința-n perfidie preschimbând,

nu sfinții-s pentru om de trebuință,

ci spre eroi se-ndreaptă a sa năzuință,

deși se spune despre ei

că doar în mituri au temei…

Desigur, nu pot da uitării

a omului de preț silință –

frumosul fără seamăn din cultură

și-al vieții clocot prin știință.

Dar rău-i cu adevărat

în lume marele cârmaci

prin servi precum e poluarea,

ori etica unor dibaci.

Partea a IV-a

(Dezamăgirea)

Da, Tată, punct cu punct

ce mi-ai prezis s-a împlinit:

Am obosit tot alergând

și-atâtea știu că m-am scârbit!

Știu, de exemplu, că Pământul

prin vrerea marilor sforari

(conducători și generali)

a devenit deja mormântul

atâtor specii strămutate

în vaste sere nucleare

și c-omenirea s-a-mpăcat

cu gândul morții planetare

în urma unei încleștări

fără învinși și-nvingători –

dezastru cu greu evitat,

cum s-a vădit de-atâtea ori.

Mai știu că omu-i acea fiară

ce cu cruzimea se desfată,

în care timp pesemne-și plânge

de milă pentru a sa soartă…

Iar în asemenea momente

cu deznădejde ghiftuite,

mă remontează seva stoarsă

din spusele-Ți înțelepțite,

precum acel Sunt Cel ce sunt

care-Ți redă unicitatea.

Căci totul este doar prin Tine

și-n Tine-și află unitatea!

De-aceea, Tată, Te-aș ruga,

ca-n spiritu-ndurării Tale,

să vezi în mine rătăcitul

sătul de fumuri abisale,

amarnic regretând disprețul

cu care starea mi-o priveam

când toate îmi veneau de-a gata

și totuși altceva doream…

Nimic nu-i mai de preț ca bunul

pe care știi că l-ai pierdut,

fapt pentru care îmi doresc

să fie iar ca la-nceput.

Copyright: George PETROVAI

Sighetu Marmației, mai-iunie 2013

Considerații despre artă (Elemente de filosofia culturii)

Considerații despre artă

(Elemente de filosofia culturii)

Autor: George PETROVAI

George Petrovai
George Petrovai

1.Cum și când a apărut arta?

Arta, chiar și cea naivă, trebuie neaparat să fie un produs conștientizat al spiritului, altfel spus totalitatea formelor de manifestare și conștientizare ale sensibilității umane inteligentă și creatoare.

Forțele spiritului, în permanenta lor tentativă de căutare a absolutului și de reprezentare sensibilă a concretului, se materializeză în acele forme specifice cunoscute sub numele de creații artistice. Însă creațiile artistice nu sunt lucruri în sine. Misiunea lor, implicit misiunea artei și a artistului, este pe de-o parte de-a bucura și înnobila sufletul consumatorului de artă, pe de altă parte de-a intra în patrimoniul universal ca izvor de apă vie, mereu pur și dătător de puteri creatoare.

Rădăcinile artei sunt înfipte în negura vremurilor, când omul dobândea conștiința eului prin forța rațiunii și prin nevoia tot mai presantă de frumos. Și astfel, în negura vremurilor, negura minții se destrăma!

Negreșit că practicile religioase cărora omul le-a dat un lung și greu tribut (de pildă, jertfele umane cerute de Moloh, ori de nesățioșii zei azteci), au și meritul de-a fi îndrumat pașii proaspătului biped pe terenul virgin al artei.

Putem oare să ne închipuim ritualurile omului primitiv (ceva foarte asemănător cu cele ale șamanilor și ale magilor africani ori polinezieni), lipsite de aspectul decorativ al țopăielilor și urletelor, ce se vroiau dans și muzică? Căci, în mod sigur homo ludens l-a precedat și apoi a coexistat cu homo sapiens

„Dar”, se poate obiecta, „de ce să ne oprim la neîndemânatecul om primitiv, când păsările, de exemplu, se zbenguie și cântă incomparabil mai armonios?!”

Așa este, numai că în timp ce celelalte viețuitoare sunt conduse în hârjoneala lor de instincte, omul, cu toată rudimentaritatea lui, acționa cvasiconștient – își condimenta jertfele aduse forțelor necunoscutului, în dorința sacră și prioritară de-a și le apropia, căci teama de necunoscutul veșnic bănuitor și nemulțumit îl paraliza! De unde și primele forme de adorare și idolatrie, mugurii triumfători ai religiilor de mai târziu: animismul, fetișismul, totemismul, magia și cultul morților.

Însă goliciunea pereților peșterilor și grotelor începuse să-i otrăvească bucuria izbânzilor vânătorești și militare de peste zi. Scenele rituale și cele de luptă aprigă pentru supraviețuire, trebuiau săpate în stâncă pentru a sta mărturie destoiniciei și vitejiei dobândite în lupta cu necunoscutul, cu dușmanii și – de ce nu? – cu el însuși.

Astfel, acele insinuări de fresce, emoționante dovezi ale zbaterii prometeice a omului primordial (mitul prometeic este cu siguranță cel mai reprezentativ mit al civilizației umane!), se constituie în repere luminoase pe traseul pieptiș al istoriei omului și artei sale.

2.Imită arta realitatea?

Fără-ndoială, natura rămâne inepuizabilul izvor din care se alimentează arta. Din acest motiv, „întreținerea” ei impune o totală înrobire în fața realității? Firește că nu, deși o bună parte a consumatorilor de artă se arată indignați de așa numitele sacrilegii săvârșite de artiștii mai puțin ortodocși în respectul ce-l datorează perfecțiunii naturii, părerea lor nestrămutată fiind aceea că o operă de artă este cu atât mai valoroasă cu cât este mai autentică, adică cu cât imită mai bine natura.

Pesemne că, vorba unui critic, mulți dintre ei chiar suspină: „De ce nu suntem pe vremea lui Zeuxis, care picta strugurii cu atâta veridicitate, încât păsările păcălite se îmbulzeau să-i ciugulească?!”…

Din păcate, adaug eu, nu suntem nici pe vremea lui Michelangelo, Leonardo și Rafael, nici pe vremea impresioniștilor și a lui Vincent van Gogh, nici măcar pe vremea lui Picasso. Suntem în secolul 21, un secol al mobilității, tranzienței și impermanenței, un secol al foamei neostoite de nou și senzațional până la șocant, dar un secol prea puțin dispus la jertfe de tipul aducerii-aminte și al respectului îndelungat.

Vasăzică, redus la rolul de copist, artistul ar fi cu atât mai vrednic de stimă, cu cât ar reproduce mai fidel fragmentul de natură care l-a inspirat. Valoarea creației (carte, tablou, sculptură sau film) ar fi, în această accepțiune, apreciată după puterea ei de iluzionare.

Cauza care-i îndeamnă pe unii consumatori de artă să aibă atari pretenții, este în primul rând nevoia de-a avea un corespondent în realitate. Dacă, de exemplu, pictorul își botează pânza Bătrân citind, cel ce-o privește, pornind de la titlu, caută să descopere imaginea unui bătrân, de regulă evlavios, care citește cu osârdie Biblia.

Fac precizarea că din cele spuse nu decurge cu necesitate rolul strict sugestionabil al titlului, cât mai ales capacitatea liniar-constructivă a respectivilor iubitori de artă!

În al doilea rând, preferința arborată destul de zgomotos pentru arta clasică (căci – nu-i așa? – Hieronymus Bosch rămâne la fel de incitant și derutant chiar și pentru secolul nostru), prin urmare, această preferință pentru arta clasică, decurge din teama respectivului consumator de-a nu fi antrenat de arta modernă pe niște tărâmuri unde este conștient că se poate rătăci din pricina puținelor repere certe pe care le are la îndemână.

În al treilea rând, poate cu excepția exegeților și, desigur, a snobilor, ceilalți iubitori de frumos se lasă „dijmuiți” de arta care-i precede cu vreo 2-3 generații, ba chiar mai mult. De ce? Deoarece creațiile cu care de bine, de rău ne-am familiarizat între timp nu doar ochiul și urechea, ci și cugetul (firește, cu neprecupețitul aport al criticilor și atotștiutorilor), aceste creații ne sunt infinit mai apropiate de simțire și înțelegere decât acele producții ale artei care de-abia acum încearcă să-și croiască drum spre inimile și cugetele noastre, dar care întâmpină o firească rezistență, fie din cauza convenționalului comod, statornicit de timp și obișnuință în noi, fie din cea a ofensivei unor forme ce au darul să stârnească emoția disconfortului prin lipsa acelor principii și prejudecăți care reprezintă armătura de rezistență a echilibrului și armoniei lăuntrice.

Pentru operele ce ne comunică secvențe, ori – mai degrabă – aparențe de viață (gen romanele de aventuri sau cele siropos-sentimentale), succesul, dictat de acceptul entuziast al masei de consumatori, este garantat, întrucât: a) suntem înclinați să ne iluzionăm, pentru ca astfel, prin eroii îndrăgiți, taman ca în basme să ni se pară că…, adică să evadăm din cătușele unei vieți banale și plictisitoare, înainte ca aceasta să devină insuportabilă; b)suntem mult mai obișnuiți cu panorama diversificată a vieții, ce lesne ne pricinuiește aleanul și nemulțumirea, decât cu sensurile ilustrate de artist, după ce acesta, el însuși un scârbit de minciunile și ipocriziile semenilor, a degajat respectivele sensuri de zgura vieții, transformându-le în făclii luminoase ale scopului uman.

Creând o operă ce se ridică deasupra acestor aparențe, se cere o convertire a obișnuințelor publicului consumator de artă, altfel spus se cere ca acesta să meargă împreună cu artistul înspre esență. Evident, pentru un asemenea demers este nevoie de acea sensibilitate care se dobândește doar prin neîncetate acumulări culturale…

Însă stabilirea corespondențelor cu realitatea nu-i valabilă pentru toate artele. În arhitectură, de pildă, nu se caută echivalențe din simplul motiv că nu există case naturale. Deci pretenția noastră de a reduce arta la realitate, deja a suferit un eșec. Și nu-i singurul. Când un vas sau o medalie sunt împodobite cu desene stilizate care n-au „rubedenii” în realitate, le acceptăm ca fiind firești. Lucru, de altminteri, valabil pentru toate așa-numitele arte minore: tapiserie, ceramică, arte decorative.

Aceasta însă nu ne îndreptățește să credem că depășind granițele realului, pe loc se plămădește o capodoperă. Arta a oscilat și continuă să oscileze între cele două împărății antagonice: realul și irealul (fantasticul).

Dar printr-un tainic simț al echilibrului și armoniei lăuntrice, ea se ferește să depășească anumite limite trasate de bunul simț al esteticului pe care artistul și-l autoimpune, iar receptorul îl așteaptă și-l pretinde.

Căci creațiile artistice sunt opere zămislite de oameni pentru oameni, pentru nevoile lor de frumos și pentru aspirațiile lor înspre mai frumos. Constrânsă la imitație, arta se vulgarizează, după cum dacă navighează doar în apele irealului (literatura științifico-fantastică, de exemplu), aceasta intră în categoria sui-generis de artă anticipativă.

Istoria ne demonstrează că arta autentică niciodată nu se confundă cu realitatea, pentru că în ea se evidențiază contribuția transfiguratoare a artistului, respectiv fantezia încărcată de farmec și inefabil cu care acesta, grație harului cu care a fost înzestrat de Dumnezeu, izbutește să redea în chip cuceritor secvența de viață asupra căreia s-a aplecat.

Cu completarea că operele care se îndepărtează prea mult de realitate, deseori întâmpină rezistența receptorilor consumatori.

3.Cum se apreciază opera de artă?

Citind o carte, privind un tablou ori ascultând acordurile unei melodii, dacă respectivele creații au valoare artistică, simți instinctiv cum emoția te răscolește.

O operă de artă se adresează în egală măsură inimii și minții. Receptarea operei de artă, atât în ceea ce privește latura intelectivă, cât și cea emoțional-estetică (muzica deține un plus de vrajă față de celelalte arte), presupune din partea receptorului o amplă și profundă instruire.

Dar nu cumva pentru receptarea laturii estetice nu avem nevoie de o pregătire specială? Căci după spusele lui Kant, frumosul este ceea ce-ți place fără conceptualizare…Ceea ce vrea să spună că frumosul fără farafastâcuri (o zi luminoasă, un colț de natură, un chip frumos) impresionează toți oamenii, desigur, cu intensități diferite, și că în fața veritabilului frumos vibrează atât sufletul exegetului, cât și cel al neinițiatului sau neinstruitului.

S-ar părea că așa stau lucrurile, dacă nu s-ar ține cont de următoarele două aspecte, care vrând-nevrând invită la conceptualizare după o temeinică instruire:

a)Sfera esteticului a fost lărgită prin asimilarea urâtului, dar nu ca un concept antiestetic, ci ca un mod de expansiune, iradiere și ipostaziere a frumosului interceptat la limitele lui inferioare;

b)Frumosul nu e unic, ci infinit nuanțat și structurat pe multiple planuri de complexitate, respectiv de puritate.

Notă: Pentru Plotin, iar după el și pentru alți gânditori, Frumosul absolut este Unul, adică Dumnezeu!

După cum frumusețea frustă a trandafirului sălbatic pălește în fața culorilor și a parfumului trandafirului cultivat, tot astfel esteticul frust al unui colț de natură este deseori depășit de esteticul artistic.

Prin frumusețea sau sălbăticia ei, natura ne încântă, ne înduioșează sau realmente ne îngrozește. Grandoarea naturii (munți prăpăstioși, ape vijelioase, marea înfuriată) nu emoționează, ci provoacă un extaz vecin cu teama.

Simțim emoții doar în fața lucrurilor și a ființelor delicate, respectiv neajutorate: flori, animale inofensive urmărite de răpitori, copii, oameni amenințați de răutatea semenilor sau de stihiile naturii.

Dar autenticele creații artistice întotdeauna provoacă emoții! Această emoție este complet diferită de emoția datorată milei și compasiunii, ca și de cea datorată unui șoc (de pildă, o întâlnire subită ori emoțiile de la un examen). Căci emoția artistică ține de înțelegerea mesajului transmis de sufletul artistului către inima și simțirea consumatorului de artă, prin urmare, ea este generată de bucuria stabilirii unei relații adecvate între operă și iubitorul de artă.

Relația de mai sus nu este de informare, așa ca în cazul studierii unui document științific sau a unei fotografii, nici doar de natură afectivă (scrisori de dragoste, album de familie etc.). Legătura stabilită între creație și consumatorul de artă, mai exact între artist și receptor, este de natură estetică.

O astfel de apropiere ajută la eliminarea limitelor de interpretare și obligă la adoptarea ideii că opera de artă nu-și epuizează potențialitatea artistică (emoțional-estetică). Ba dimpotrivă, iubitorul de artă va căuta să se apropie de esența simțirii și gândirii artistului din noi și noi unghiuri de abordare (de pildă, citind și recitind un roman), astfel descoperind cu bucurie și uimire noi izvoare de lumină și frumusețe întru împlinirea sa estetică.

Valoarea creației artistice este ireductibilă la ceva anume – idee, senzație, sentiment sau concepție, pentru că mai presus de rolul ei informativ este rolul său formativ-cultural, și asta fiindcă deține acea forță indicibilă care transformă ideea, senzația, sentimentul și concepția, ne transformă pe noi înșine!

Copyrigt:  George PETROVAI, Sighetul Marmației

19 ian. 2013