Toponime mai mult sau mai puțin derutante

George PETROVAI
George PETROVAI

Nu cu mult timp în urmă am întâlnit pe internet o încercare de deslușire etimologică a denumirii județelor noastre. Jos cu pălăria pentru străduință! Și – cine știe? – poate că multe dintre acele afirmații/presupuneri chiar au temei științific. Ce m-a frapat pe mine ca om al locului a fost explicația dată Maramureșului: Cică ar fi un toponim compus din „mara” și Mureș, cuvântul de origine traco-dacică „mara” însemnând stâncă.
După cum se va vedea în continuare, nu numai că-i o explicație nesatisfăcătoare (îndată voi argumenta), dar chiar de-a binelea jignitoare pentru suculența fanteziei noastre toponimice, care – cu substanțialul ajutor venit dinspre hidronimie și oronimie – se constituie în cea mai trainică punte de legătură dintre lumea traco-getică și lumile de pe aceste meleaguri (daco-romană, obștile sătești, medievală, modernă) situate în timp mai aproape de noi.
Documentându-mă nițel, iată ce am aflat: Maramureșul are înțelesul foarte vechi de apă mare! Da, căci se raportează la Mureșul numit de traco-geți Maris, tocmai ca prin intermediul termenului tracic „mara”, cu sensul „mare”, să sugereze existența Tisei, râul mare sau apa mare a zonei. Iar această explicație mi se pare cu atât mai logic-acceptabilă, cu cât în Maramureșul Voievodal al zilelor noastre curge râul Mara, afluent al Izei, aceasta la rândul ei fiind afluentul Tisei. Prin urmare, având la îndemână (ca să zic așa in actu) hidronimul cu pricina, logica bunului simț ne obligă să atribuim termenului traco-getic „mara” nu sensul de stâncă, ci acela de mare (apă), mai exact de mare (apă curgătoare). Și astfel toate se leagă, iar Maramureșul poartă în el înțelesul profund istoric de apă mare…
Vine la rând toponimicul Sighetu Marmației. Apropo, deși pentru Tîrgu Lăpuș, Vișeu de Sus sau Vadu Izei toată suflarea este de acord că acestea sunt denumirile corecte (nearticulate și în scriere fără cratimă), se pare că regula nu funcționează în raport cu Sighetu Marmației, deoarece aici se acceptă (sic!) patru feluri de grafiere: Sighetu Marmației, Sighetu-Marmației, Sighetul Marmației, Sighetul-Marmației. Iată de ce vin cu următoarea propunere: Orașul să se numească de-acu înainte Sighet Marmațios, căci prin necontenita raportare la sintagma „copil năbădios”, de pildă, va fi ferit de mutilare…
Întrucât prima atestare documentară a localității înconjurată de râurile Iza, Tisa și Ronișoara datează în forma Sziget (Máramarossziget în maghiară) din anul 1326, foarte mulți sunt înclinați să admită explicația cu ungurescul sziget=insulă. De parcă până la pătrunderea ungurilor în Ardeal, respectiv în Maramureș, locuitorii din zonă n-ar fi avut harul necesar să perpetueze vechile denumiri dacice și să-și boteze inspirat noile sălașe!
Unii, nu prea mulți, înclină spre rutenescul „sihot”, termen utilizat în vechime pentru loc de târg. Întrebarea în acest caz este următoarea: Cum cuvântul târg este cu certitudine mai vechi decât „sihot” și cum influența ruteană la vremea respectivă era practic nulă vizavi de cea maghiară, ce sens avea ca uniunea obștilor sătești din acest areal traco-getic să împrumute un termen inexpresiv pentru semnificația sa constitutivă, când avea la îndemână acele concepte care exprimau îndeletnicirile sale multimilenare, cu ajutorul cărora localitatea putându-se numi Târgul Oilor sau Târgul Oierilor, de pildă?!…
Dar, îndeosebi în ultimul timp și în lumina noilor descoperiri arheologice, tot mai mulți cercetători leagă toponimul Sighet de cuvântul traco-getic „zeget” cu înțelesul de cetate. Două argumente în acest sens:
1)Sarmisegetusa este rezultatul contopirii a doi termeni traco-getici: Sarmis și Zegetusa, adică Cetatea lui Sarmis, acest Sarmis fiind unul din predecesorii lui Burebista (secolul al IV-lea î.e.n., potrivit celor cinci monezi descoperite până în prezent, ce poartă inscripția „Sarmis Basileus”);
2)Dealul Cetății de pe Solovan, deal la poalele căruia se întinde Sighetul, nu este o ficțiune, aici fiind vizibile ruinele unei cetăți din perioada traco-dacică.
Vasăzică ungurii, așa cum le stă și astăzi în fire, au maghiarizat acel străvechi „zeget”, care în actele oficiale a primit forma prescurtată Sziget, iar mai apoi în documentele românești a devenit Sighet.
Codița Marmația a fost adăugată în secolul al XV-lea în onoarea unui istoric italian, care scriind despre Maramureș, implicit a făcut istoria Sighetului. Și astfel avem astăzi Sighetu Marmației…
N.B.La capitolul presupuneri vin cu următoarea ofertă, nu în totalitate fantezistă: Dacă tot avem localitatea Sângeorz, de ce n-ar fi cu putință ca actualul Sighet să fi avut înainte de maghiarizare numele Sânget sau Sînget, fie cu înțelesul de „sunt get”, fie – mai degrabă – cu acela de „sfântul get”. A nu se uita faptul că vocalele ă și î (â) sunt de origine traco-getică și că aceeași origine o are forma „sânt” cu înțelesul de sfânt.
Vorbeam mai sus de fantezia toponimică a românilor. Iată două mostre convingătoare:
a)Suprafața arabilă a municipiului Sighetu Marmației (după Decembriadă parte lăsată în paragină, parte acoperită de diverse construcții și brăzdată de drumuri), poartă numele Ciredi. Adică nici cireadă (turmă de vite) și nici cirezi, ci între singular și plural;
b)Într-una din zile, un neam de-al meu îmi spune că-i atât de cătrănit, încât îi vine să meargă în Ciripeș. Termenul mi-a plăcut, așa că m-am pus pe capul lui cu întrebările, astfel aflând că Ciripeșul desemnează poalele unei păduri oarecare. Vasăzică un loc ndefinit și împădurit, cel mai adesea un deal sau munte, unde ai șansa să fii doar tu și ciripitul păsărelelor…

Sighetu Marmației, George PETROVAI
17 mai 2016