Categorie: povestiri

Culorile vântului

Culorile vântului

dan moldovan
dan moldovan

Dacă tot am ajuns în vârf, acolo de unde se deschid zările şi se pot asculta şoaptele Lumii, mă opresc o clipă să admir oraşul. Pare o machetă pentru copii, înălţimea de la care-l privesc îl depopulează- oameni şi maşini dispar, rămân doar edificiile, liniile străzilor, panglica lucitoare a apelor, dealurile şi munţii care îl îmbrăţişează. Şi încerc, asemeni lui Vsevolod Ivanov, să văd Culorile vântului, dar mă forţez în zadar. Nu fac parte dintre cei dăruiţi cu harul de a vedea ceea ce nu se vede, însă mă bucur că el ne-a povestit şi nouă, acum aproape o jumătate de veac, cum vântul Siberiei poate fi şi aspru şi mângâietor, când vânăt, când cenuşiu, uneori prieten, alteori duşman.

Nu văd astăzi culorile vântului care se plimbă tăcut prin oraşul meu. Dar, ca prin vis, mă văd în pantaloni scurţi alergând după minge în parcarea din CIL sau jucând Ţurca cu prietenii din cartier. Sunt toţi acolo, strigând unii la alţii, râzând fără griji, majoritatea juliţi la genunchi. Fericiţi. Mă văd cum sunt acum, afundat comod în scaunul negru capitonat, cu degetul oprit o frântură de timp deasupra tastaturii, nedumerit parcă, întrebător. Şi o lacrimă pare să se prelingă din ochiul stâng, reflectare a neputinţei, a frustrării, că întrebările rămân mereu fără răspuns, că răspunsurile nu se găsesc nici în cărţile de ieri, nici în cele de azi. Mă văd, mâine, pe acelaşi scaun comod, privind spre dealul drag pe care nu pot să-l mai urc, dar pe care îl cercetez totuşi zilnic, cu gândul, cu amintirile…

Aici pe deal am învăţat să privesc, să văd ceea ce mi se arată, să-i înţeleg pe cei care au privit înaintea mea şi au avut timpul şi dispoziţia sufletească să priceapă, să admire şi să iubească ceea ce văd. Privesc valea împreunată cu dealurile ca un zip-zar uriaş, armonia ei indiscutabilă cu Lumea, aura albăstruie care o însoţeşte aproape tot timpul. Misterul care o învăluie, privită de aici de sus, farmecul, tremurul abia perceptibil al zărilor. Şi nu-mi mai este greu să văd, la rândul meu, mormintele de uriaşi, înşiruite unul după altul după un ritual cosmic, paznici definitivi ai lumii apuse. Par a fi gata oricând să se trezească, să se scuture de pământ, stânci şi copaci, să-şi întindă mâinile spre dezmorţire în cele patru zări, să pornească legănându-se spre Ţara lor, ţară lăsată nouă moştenire vremelnică.

Privind depărtările mereu aburite, mereu schimbătoare, nu-mi este greu să-i văd pe cei care au fost înaintea mea aici, scrutând la fel orizontul, ştiind că de acolo de undeva o să vină cete barbare. Mai întîi vor fi văzut lumina torţelor străpungând negura, apoi vor fi auzit zăngănitul armelor, nechezatul cailor, strigătele disperate ale femeilor şi coconilor. La fel ca în Deşertul tătarilor pericolul vine de dincolo, din negură, din teamă, din nesiguranţă, din întuneric. Pot rezista oare zidurile când frica s-a înşurubat deja în sufletele oştenilor?

Recunosc, nu pot vedea culorile vântului. Nu pot nici să-i înţeleg vorba, când aspră, când duioasă. Dar în timp ce privesc valea înstruţată de ceaţă, simt cum vântul mă împresoară din spate blând, cum şopteşte cu glas de frunze şi flori, cum miroase a miere şi iarbă şi fân. Degetele lui catifelate mă mângâie pe spinare, şoaptele lui mă adorm dar devin conştient cum un fior urcă încet pe linia arcuită a trunchiului până ce părul de pe ceafă mi se zbârleşte ca lupului alb care-şi vede umbra proiectată pe discul inoxidabil al lunii. Atunci ştiu că vântul călduţ şi mătăsos mă dezbracă gingaş de încă o frunză, mă dezgoleşte în fiece clipă de viaţa mea, de amintirile mele, de carnea mea.

Aşa plecăm- dezfrunziţi de vânt şi de timp, clipă de clipă, ceas de ceas, până nu rămânem decât un sac de oase albit de amintiri şi de uitare. Intrăm în armonie cu Lumea şi nu este nimeni care să ne oprească, nu este nimeni care să ne întoarcă din drum.

Catedrală

dan moldovan
dan moldovan

O venit odată un domn de la Bucureşti, cu un alai mare după el, până aici în vârful dealului unde am io grijă de mioare. Se zice că odată, domnul acela o ţucat pe talpă o doamnă şi de atuncea ea o început a merge şchiopătând, că se temea ca nu cumva să-i stâlcească ţucatul… da io nu ştiu dacă e adevărat sau ba…

Când m-o văzut cum stau gânditor în botă şi mă uit încolo, departe, în zare, o zis: Bade, eu ştiu că voi pe aici, pe la ţară, vă mai altoiţi din când în când nevestele, da să ştii că e păcat, că trupul femeii e ca o catedrală…, ca o beserică, ca să pricepi şi dumneata. Mie mi-o plăcut de dumnealui că era molcom, cu ochii ca ceriul înalt de vară şi cu cu părul bălai iar vorba îi era dulce şi legănată, parcă se alinta vântuţu prin frunzar.

Că mare dreptate ai domnule, am zis io, drept ca o beserică e muierea, numa’ că mie îmi place ca io sângur să slujăsc în ea.

O râs atunci domnul şi după el or râs şi cei care îl însoţeau.

Apoi am destupat glaja de pălincă şi am ţucat-o pe rând, da nu pe talpă ci pă gură ca să nu şchiopeze tătă viaţa.

Bâta ciobanului

Bâta ciobanului

primul studiu etnografic din România pe această temă

dan moldovan
dan moldovan

După doi ani de studii şi cercetări de teren am reuşit să finalizez primul studiu privind bâta ciobanului, o componentă principală a identităţii pastorale a poporului român. Proiectul  s-a derulat pe o perioadă de doi ani şi s-au aplicat chestionare specifice cu 500 de întrebări pe un eşantion reprezentativ de 200 de ciobani profesionişti marmaţieni din jurul Sighetului, respectiv din Şugău, Solovan, Valea Largă, Valea Mare, Valea Adâncă, Valea Seacă, Valea Porcului, Valea Stejarului, Crăciuneşti, Tisa, Cearda, Iapa, Câmpul Negru, Agriş, Câmpul Alb şi Câmpul Lung. Am beneficiat de o finanţare de aproximativ 200. 000 euro, fonduri nerambursabile.

O primă concluzie este aceea că bâta de tip ciobănesc face parte din tradiţia autohtonă, comportă mai multe sensuri şi semnificaţii, respectiv a însoţit poporul român de-a lungul întregii sale evoluţii istorice şi culturale. Deoarece subiectul- după cum probabil aţi sesizat deja- este foarte vast şi necesită noi cercetări, abordări şi interpretări interdisciplinare, pe parcursul acestui expozeu voi face doar câteva precizări, mai mult introductive, urmând ca fondul problemei să fie abordat ulterior, după ce vor fi accesate fondurile necesare.

O să intru abrupt în problematica de specialitate şi o să precizez că orice român avea, şi încă mai are, dreptul de a-şi confecţiona o bâtă ciobănească tradiţională, problema este însă aceea că foarte puţini mai cunosc cum se procedează corect pentru a avea o bâtă autentică, cu valenţe şi rol practic dar şi ritualic, după cum probabil vom vedea mai jos.

Alegerea şi tăierea:

Alegerea lemnului care va deveni, prin respectarea normelor ancestrale, validate de practica şi teoria etnografică modernă, chiar etnologică aş îndrăzni să afirm aici, pentru prima dată (iată deci încă o posibilă premieră), care va deveni, spuneam, bâta cea atât de definitorie pentru spaţiul etnogenezei noastre, este foarte importantă, motiv pentru care trebuie respectate anumite cutume, obiceiuri, superstiţii, etc. Feciorul sau bărbatul care doreşte să aibă o asemenea bâtă, va alege o ramură, o tulpină, cât mai dreaptă, fără noduri şi de dimensiunile dorite. Regula spune că aceasta trebuie să aibă 145,35 cm lungime şi un diametru de 4,33 cm. De obicei se alege un lemn de „tufă” dar se poate opta şi pentru alte specii cum ar fi cornul de exemplu, oricum acesta nu este un lucru important. După ce omul a ochit lemnul, leagă de vârful acestuia un fir roşu de lână, cu dublu rol: de a-l individualiza de celelalte lemne din pădure şi deci de a-l găsi ulterior, respectiv un rol magico- ritualic prin care lemnul se încarcă, de acum, cu puteri de natură a-i facilita îndeplinirea rolului sau rolurilor pentru care va fi creat. Da, utilizez acest termen intenţionat, fiindcă suntem în faţa unui act creator de tradiţie, cultură, civilizaţie, însuşiri supranaturale, etc. care trebuie tratat ca atare, cu respect şi oarecum cu sfială. După însemnarea lemnului cu firul roşu, omul în cauză înconjoară de trei ori tufa din care va recolta, va desprinde, va externaliza viitoarea bâtă, în sensul invers al acelor de ceasornic, aceasta rămânînd până în prezent o enigmă nedezlegată, niciun repondent nefiind în stare să explice de ce actul trebuie săvârşit în sensul invers şi nu în sensul de rotire al acelor de ceasornic. Majoritatea au fost însă de acord cu faptul că înconjurarea ritualică se poate sau chiar trebuie însoţită de invocarea unor sfinţi din calendarele creştine, asta în funcţie de religia celui în cauză, de regulă aceeia care te pot ajută în anumite cazuri şi aici suntem deja în situaţia în care ceremonialul bâtei poate suferi o serie de abordări personalizate.

După ce s-a terminat partea incipientă a creării obiectului în discuţie, viitorul posesor al acestuia va reveni trei nopţi consecutive cu lună nouă la locul faptei, la ora 12,00 fix. Dacă este fecior, va veni însoţit de prietenă, amantă, logodnică, viitoare soţie, iar dacă este om aşezet la casa lui, va fi însoţit de nevastă, ibovnică, prietenă, etc, dar de regulă de nevastă. Dacă nu este în nici una din aceste două situaţii, omul va veni însoţit de preot şi împreună vor săvârşi ritualul în continuare, sau cel puţin o parte din el. Deci, la 12, 00 noaptea fix, feciorul cu fata lui (în una din ipostazele enumerate deja) se apropie cu sfiiciune de locul ales, având asupra lor un coş cu mâncare de dulce şi băutură, adică slănină, ceapă, ceva friptură, costiţă afumată, porodici, usturoi- ăsta pentru duhurile rele, horincă, bere, vin- după caz şi gust, eventual şi un desert, asta opţional. Vor fi îmbrăcaţi frumos, ca de sărbătoare, în straie tradiţionale marmaţiene, spălaţi şi odorizaţi corespunzător. După ce vor realiza o libaţiune cu horinca adusă de acasă, dacă se poate să fie mai veche de doi-trei ani, cu grijă să nu se verse pe jos mai mult decît e cazul, pentru ca tăierea şi externalizarea din mediul natural a lemnului să fie îngăduită de spiritele ce guvernează acest domeniu, cei doi vor murmura în surdină un text, variabil de regulă, care va sublinia cererea expresă de secţionare şi a motivului principal pentru care se va confecţiona bâta, acesta fiind iarăşi un element care personalizează întregul demers. Se pot adăuga şi dorinţe secundare, gen să aibă noroc la bani, la dragoste, sanatate, etc, repondenţii susţinînd aproape la unison că marea majoritate a dorinţelor invocate în acest fel ajung să se împlinească mai devreme sau mai târziu. După această parte, tinerii vor gusta din slănină, ceapă, porodici, brânză ori caş, vor bea o gură-două de horincă, apoi, pentru ca demersul lor să fie încununat de succes, vor săvîrşi un act ritualic de împreunare, acesta consfiinţind oarecum şi angajamentele anterioare luate de protagonişti cu privire la viitoarea căsătorie, menţinerea focului viu în căsnicie, etc. Acest act ritualic este foarte important deoarece de buna lui săvârşire depinde, în mare măsură, reuşita întregului demers, astfel că, în situaţia în care se consideră că nu a fost îndeplinit corespunzător, se poate repeta de mai multe ori, timp în care vor fi invocaţi sfinţii amintiţi mai sus, dar fără să se depăşească cel de-al treilea cântat al cocoşilor care, se ştie de la specialiştii în domeniu, are menirea de a destrăma vrăjile şi de a readuce echilibrul cotidian pe pământ. Dacă se termină mai devreme, protagoniştii vor mînca din bucatele aduse în coş, vor bea o bere rece sau o gură de vin şi se vor grăbi spre casă, astfel încît să nu se simtă absenţa lor. Aceleaşi etape le vor parcurge şi cei deja căsătoriţi, în timp ce doritorii din a treia categorie vor urma selectiv ritualul menţionat.

După această etapă, omul nostru poate proceda la tăierea lemnului, după dimensiunile standard menţionate iar dacă nu are cu ce măsura, regula spune că bâta trebuie să ajungă până la bărbia doritorului şi să aibă o grosime suficientă pentru a impresiona însă nu prea mare pentru a evita eventuale incomodări.

Prelucrarea şi simbolistica încrustaţiilor:

Acum urmează etapa prelucrării lemnului pe cale de a deveni bâtă tradiţională. În primul rând se decojeşte, apoi se pârleşte- după cum a menţionat unul dintre repondenţii care a răspuns doar oral şi eu am crezut că se referă la tânăra mea asistentă care zâmbea dusă cu gândul aiurea, deci se pârleşte bâta la foc mic pentru a nu crăpa şi pentru a distruge eventualii dăunători care ar fi avut proasta insiraţie să o populeze, se încrustează cu diverse motive vegetal-florare sau geometrice, apoi se dă cu praf de cărbune, acesta evidenţiind modelele realizate printr-o interesantă culoare neagră iar în final, se unge cu slănină de casă, ecologică, pentru a o feri de apă şi a-i da un luciu caracteristic.

Modelele care sunt încrustate pe bâtă pot avea diverse semnificaţii: liniile circulare desemnează numărul câinilor altor persoane care au fost pocniţi cu bâta din dotare, „X” semnifică de câte ori s-a întâlnit omul cu ursul prin pădure, cu o cruce se înseamnă bătaia aplicată iubitei, soţiei, etc, prinsă cu altul, de regulă prieten sau vecin, punctele mici desemnează numărul mioarelor din dotare, cele mari se referă la turme, etc. De precizat că acesta este tipicul tradiţional pastoral dar fiecare poate să atribuie ce semnificaţie doreşte semnelor de pe bâtă. Cert este că o bâtă frumos şi bogat încrustată arată că posesorul ei este un om cu experienţă de viaţă, vrednic, activ, popular, iubitor, darnic, s.a.m.d., în timp ce una puţin sau deloc împodobită arată contrariul. Din această perspectivă bâta tradiţională românească urmează să fie studiată de psihologi şi antropologi, putînd contribui astfel la dezlegarea unor mistere ale sufletului omenesc.

Rolul curent şi cel magico- ritualic:

Întrebuinţarea principală a bâtei ciobăneşti autentice este sprijinitul meditativ a omului în ea. Specialiştii au ajuns la concluzia că această formă de meditaţie tipic românească este similară cu tehnicile orientale gen yoga, motiv pentru care un colectiv interministerial lucrează deja la înscrierea acesteia în patrimoniul mondial cultural imaterial, existând şanse reale ca acest demers să se concretizeze în viitorul apropiat.

Alte întrebuinţări tradiţionale ale bâtei ciobăneşti autohtone, în ordinea indicată de repondenţi, sunt următoarele: bătutul nevestei, iubitei, copiilor, vecinilor, prietenilor; ameninţarea sau altoirea ritualică a drumeţilor întâlniţi pe dealuri; eventual, apărarea turmei de lupi, urşi, alţi intruşi specifici zonei noastre temperat-continentale;

Din punct de vedere al rolului magico-ritualic al obiectului analizat, majoritatea repondenţilor au afirmat că aduce linişte în casă, scoate dracii din anumite persoane, ţine la distanţă duhurile rele, etc, dar nici unul dintre ei nu a dorit să dezvolte sau să personalizeze subiectul, lăsând să se înţeleagă că nu este bine să vorbeşti despre lucruri sfinte.

În măsura în care voi obţine finanţare pentru continuarea şi aprofundarea acestei teme de cercetare voi reveni cu noi rezultate şi interpretări de specialitate.