Categorie: Locuri…

Cascada Cailor

 

Ca să ajungi la Cascada Cailor, musai e să găseşti prima dată staţiunea Borşa Maramureşului, aşa că o porneşti de dimineaţă pe DN 18 de la Sighet şi cât zici 80 km ai şi ajuns. Grijă mare să nu o apuci spre Iacobeni, în dulcea şi frumoasa Bucovină, deşi e bine şi pe acolo.

Cel mai simplu acces către cascadă pare a fi urcuşul cu telescaunul până în vârful pârtiei de ski, urmat de coborârea unui abrupt, preţ de vreo 40 minute, traseu suficient de accesibil pentru orice turist de oraş, sănătos totuşi.

Se spune că aceasta este cea mai înaltă cădere de apă din ţară şi eu nu am nici motive, nici argumente să contest acest lucru, aşa că rămâne stabilit: e cea mai mare cascada din România! Şi toţi maramureşenii sunt mândri de acest lucru deşi nu au nici o contribuţie, aşa a fost stabilit. Specialiştii mai susţin că renumita cascadă este situată la altitudinea de 1300 m,  are o înalţime de 90 – 97 de metri ( fie 100 că n-o fi foc!)  şi o înclinaţie, o pantă între 45 şi 100 de grade.

Ca orice cascadă care se respectă şi asta a borşenilor are legenda ei, dar cu mai multe variante, tocmai pentru a spori farmecul şi misterul locului, a întregului Maramureş, zic eu. Dar să le trecem în revistă:

1. Numele cascadei vine de la o herghelie de cai care a ajuns aici de pe tarâmul celălalt. Nu se ştie cine şi de ce au fost trimişi caii pe capul borşenilor şi cum au interacţionat unii cu alţii dar mi-am propus să mă deplasez în zonă şi să sflu mai multe despre această legendă.

2. A doua variantă spune că o herghelie de cai sălbatici a cazut, cu multe sute de  ani în urmă, în hăul cascadei, caii fiind urmăriţi de urşii numeroşi şi flămânzi care au colindat şi stăpânit crestele şi pădurile borşene.

3.  Varianta a treia arată că,  în urmă cu sute de ani, pe vremea năvălirilor tătare de pe la 1700 şi ceva, o herghelie formată din cei mai frumoşi cai ai borşenilor s-a aruncat de pe stâncile golaşe pentru a nu cădea în mâna năvălitorilor. Pe vremea aceea, borşenii îşi iubeau caii nespus şi era o fală mare să ai cel mai frumos şi aprig cal.

Lacrimile moroşenilor, vărsate de dorul frumoaselor animale, au format cascada. Veneau borşenii în fiecare an, la o dată anume, aici la cascadă, cu neveste, coconi, flueraşi, ceteraşi poate, şi aruncau flori în apele cascadei. Aici le povesteau coconilor  cum o fost cu tătarii, cu ungurii, cu herghelia, să nu uite niciodată şi să povestească la rândul lor celor ce vor veni după ei. Apoi dădeau cu cutâtu în piatră, luau uiaga de horincă de gât şi o sugrumau până îşi dădea duhu iar un vâj, de pe valea Albă parcă,  hore una de jale de se auzea până la Cuhea. Uneori Pietrosul întorcea horea borşenilor, un ecou slab, abia perceptibil de cei cu urechea fină.

Asta e varianta pe care am auzit-o de la un bătrân, în urmă cu vreo 10 ani, dar pe atunci nu aveam în plan să blogheresc şi nici nu mă prea interesau poveştile vâjilor aşa că nu am fost foarte atent, dar ceva tot mi-a rămas în amintire.

Musai să ajung la Borşa şi să aflu mai multe despre cascada asta!

Actualizare:


Cu mare întârziere adaug şi câteva imagini cu faimoasa cascadă, sper eu, motiv pentru cei care nu au văzut-o încă să bată drumul până acolo neapărat!

Căutând cetatea de la Onceşti

Într-o dimineaţă din vara lui 2007 m-am hotărât, în timp ce-mi degustam cafeaua, să caut cetatea dacică de la Onceşti, despre care se zice că ar fi printre puţinele vestigii dacice din Maramureşul rămas în stânga Tisei.  Aşa că am încălecat pe bicicletă şi odată am descălecat, precum voevozii de odinioară, în satul cu pricina. Inoportunez o babă care părea că ştie tot ce mişcă şi, mai ales,  a mişcat în Onceşti, îi zic mătuşă- aşa cum se cuvine, o întreb de sănătate, de vreme şi alte chestii care fac deliciul convorbirilor când te grăbeşti şi după vreun ceas, mătuşa mă îndrumă spre dealul din nord unde, musai o să găsesc cetatea că sare în ochi. Ca bonus, mă îndeamnă să trec Iza de-a crestulu’ că apa-i mică la vremea asta, când era mneaiei fată o trecea fără să se ude la gerunţî.

Îi mulţumesc şi mă îndemn pe traseul indicat de amabila mea interlocutoare.  Trec pe lângă un birt ad-hoc amplasat strategic în curtea unui gospodar de pe o uliţă fără nume şi un vâj cu părul alb şi ochi albaştri îmi spune, contra unei beri, să mă duc 50 m mai la deal şi să trec ca oamenii pe punte, nu de alta da’  Iza are vreo 2 m adâncime pe unde mi-o zâs baba să trec fără grijă. Mă mai sfătuieşte, gratis de data asta, să nu mă ieu după vorbele muierilor că n-oi ajunge departe şi în sinea mea îi dau dreptate.

Pe scurt, am căutat cetatea vreo 5 ceasuri da’ n-am găsit-o deşi oamenii pe care i-am întâlnit, urcând sau coborând dealul- aparent fără nici o treabă- mă asigurau că am trecut exact pe lângă ea după ce le explicam pe unde am hălăduit. Din ce au povestit am înţeles că din cetate au rămas doar urmele unor întărituri care se continuă în prezent cu un fel de peşteră sau grotă mai bine zis. Oamenii confirmă că arheologii au găsit în timp acolo diverse artefacte din fier şi bronz, dar or trecut mulţi ani de când nimeni nu o mai trecut pe acolo, aşa că vegetaţia o năpădit cetatea şi de aceea nu am văzut-o.

În concluzie nu am găsit cetatea dacică de la Onceşti, în schimb am făcut vreo 10 poze cu primul meu aparat digital, Sony h1, din care postez câteva, aşa ca să vă daţi seama de potenţialul locului.

Ultimele două poze le-am făcut cu altă ocazie, atunci nu mai căutam cetatea, dar un bătrân mi-a spus că undeva pe acolo ar trebui să fie. Oricum, dacă aveţi drum prin Onceşti, merită să mergeţi pe urmele dacilor şi poate veţi avea mai mult noroc decât mine.