Folclorul şi sferele în care el îşi exercită influenţa


Folclorul şi sferele în care el îşi exercită influenţa

George PETROVAI

George PETROVAI

Partea I: Hans Cristian Andersen şi Petre Ispirescu,

doi slujitori de marcă ai basmului nemuritor

Este cât se poate de evident pentru oricine că arta populară o precede pe cea cultă. Dar specialiştii nu ne lasă să mergem cu arta populară până la primii fiori ai creaţiei umane, întrucât – spun ei – în acele timpuri străvechi avem de-a face cu arta primitivă. După unii autori – ne informează Grigore Smeu în cartea sa Repere estetice în satul românesc – “arta primitivă a fost populară în sensul cel mai larg al cuvântului, deoarece în trecutul îndepărtat fiecare individ al comunităţii ar fi fost el însuşi un creator al acesteia”.

Cum nu poate fi admisă ipoteza că toţi membrii comunităţilor primitive au fost nişte înzestraţi executanţi ai, să zicem, faimoaselor picturi din peşteri (zeci de mii de figuri însumează doar sutele de fresce de la Tassili!), ai sculpturilor în piatră şi lut, ori ai măştilor, după părerea lui Gr. Smeu este mult mai verosimil să admitem că “arta primitivă a fost integral populară nu atât din perspectiva creatorului, cât din aceea a funcţionalităţii acestei arte”.

Două argumente vin în sprijinul acestei idei:

1)Arta de-atunci, cu toate sensurile imprimate ei, era menită să contribuie la impulsionarea activităţii cotidiene şi la soluţionarea problemelor vitale. De unde şi marea popularitate de care ea se bucura. Ba mai mult, tot ceea ce constituia artă, se integra de îndată în mediul cotidian;

2)Dimensiunea estetică a artei populare este una funcţională.

Dar – precizează în continuare Gr. Smeu -, cu toate că pe măsura apropierii de vremea noastră “simbolurile şi sensurile iniţiale strict magice ale artei primitive au dispărut din conţinutul artei populare”, rămâne planul pantonomic ca trăsătură comună care “exprimă o cuprindere aproape totală a vieţii cotidiene, în forme estetice”.

În ceea ce priveşte raportul dintre arta cultă şi arta populară, căreia i se mai spune şi folclor (de la folklore, cu sensul aproximativ de “ştiinţa despre popor”, termen propus de arheologul englez William J.Thoms în revista Ateneum din 22 august 1846), trebuie precizat că el (raportul) este doar o diferenţiere, nicidecum o opoziţie tranşantă de natura cult-incult, fie şi datorită influenţei fecunde pe care creaţia populară a exercitat-o şi continuă s-o exercite în diverse culturi naţionale (germană, rusă, română etc.) asupra marilor artişti. În cultura română, de pildă, se cunoaşte prea bine rolul ce revine artei populare în ansamblul operei lui Eminescu, Creangă, Brâncuşi, Enescu, Ţuculescu sau Sadoveanu…

Arta cultă cuprinde toate acele creaţii de o puternică şi complexă individualizare, care nu refuză cotidianul, dar pe care mai mereu îl depăşesc prin forţa lor transfiguratoare.

Deşi ambele arte (cultă şi populară) se caracterizează prin tipizarea motivelor, totuşi, arta populară este mult mai tipizată ca cea cultă. În plus, spre deosebire de gradul mai accentuat de dinamism şi mobilitate al artei culte, tipizarea motivelor din arta populară este incomparabil mai conservatoare, chiar dacă în cazul de faţă termenului conservator i se atribuie un pronunţat rol activ şi constructiv, căci tocmai transmiterea o vreme îndelungată a unora dintre motive le transformă pe acestea într-o apreciabilă valoare tradiţională.

Cât priveşte simbolurile – ne înştiinţează Gr. Smeu -, în arta cultă ele posedă “o funcţionalitate eminamente estetică”, pe când simboluri din arta populară precum: arborele vieţii, soarele, luna, stelele, funia sfântă sau capul de cal, “nu au o funcţionalitate prin excelenţă estetică, ci mai degrabă magico-practică”.

Cum s-a dezvoltat şi diversificat arta populară? Pentru a răspunde corect la această întrebare, cred că trebuie să se pornească de la acel aristotelic horror vacui, potrivit căruia natura are oroare de spaţiile vide. În chip asemănător, ne asigură Gr. Smeu, “locuitorul satului – şi în primul rând ţăranul – a manifestat o repulsie accentuată faţă de spaţiile vide din punct de vedere ornamental”.

*

Ca parte componentă a literaturii populare, basmul a exercitat o puternică seducţie asupra unora dintre marii povestitori ai literaturii universale (Charles Perrault, fraţii Grimm, Hans Cristian Andersen, Ion Creangă, Petre Ispirescu etc.), care fie în calitate de culegători şi naratori (fraţii Grimm), fie de povestitori înzestraţi cu divinul dar al transfigurării artistice (Andersen, Creangă, Eminescu), au izbutit să-l impună ca specie literară distinctă în cultura omenirii.

Danezul H.Cr.Andersen ne oferă un exemplu cât se poate de elocvent în acest sens, după ce romanele sale au fost acoperite de colbul uitării, poeziile aşijderea, iar piesele de teatru – inconsistente şi lipsite de nerv dramatic – nu i-au adus succesul scontat, fapt care l-a îndemnat pe scriitor să afirme în Povestea vieţii mele: “Teatrul nu mi-a fost decât prilej de nesfârşite necazuri şi amărăciuni”…

Deşi considerate la acea vreme doar un gen literar minor, ca atare aproape complet ignorate de critică, şi deşi la început ele au fost scrise din nevoia de exteriorizare a tumultuosului său talent de povestitor, totuşi basmele au fost acelea care i-au adus lui Andersen celebritatea, timpul acţionând asupra lor numai pentru a le spori farmecul şi pentru a le adjudeca valoarea smulsă cu forcepsul favorii divine din pântecele veşniciei.

“De fapt”, ne spune Teodora Popa, semnatara Prefeţei la volumul Crăiasa zăpezii, “basmele lui Andersen – cu mici excepţii – nici nu sunt propriu-zis basme, ci mai mult un fel de schiţe, de povestiri, în care realitatea – prezentă prin desele incursiuni în propria biografie – se împleteşte cu fantasticul generat de o imaginaţie fecundă, stimulată la rândul ei de un înalt spirit umanitarist, de un puternic sentiment de solidaritate cu cei sărmani”.

Aminteam în Lumea basmelor sau calea regală a primenirii spirituale despre “miraculosul anemic” din basmele lui Charles Perrault. Ei bine, această însuşire este prezentă şi în basmele lui Andersen, unde lesne se poate constata că autorul foloseşte cu multă prudenţă tot ceea ce ţine de fantastic. “Apariţiile lui himerice”, cum inspirat se exprimă Teodora Popa, se limitează ba la câte un vrăjitor “bătrân, cu o coroană pe capul lui urâcios şi cu un sceptru în mână” (Tovarăşul de drum), ba la câte o vrăjitoare hidoasă, precum vrăjitoarea mării din adorabilul basm Zâna mării , acea plăsmuire de coşmar care – ne spune autorul – “şedea chincită jos şi-i dădea din gură de mâncare unei broaşte aşa cum dau oamenii zahăr unui pui de canar” şi pe al cărei piept se încolăceau “şerpi din cei graşi şi urâcioşi”.

Acestor exponenţi universali ai răului (în Crăiasa zăpezii întâlnim împreună cu micuţa Gretchen o babă care făcea, e adevărat, farmece, “dar nu era o vrăjitoare rea”, căci “vrăjea numai aşa, ca să-şi treacă vremea şi să trăiască mulţumită”), acestor exponenţi de frunte ai răului, prin urmare, li se alătură fie polipii, acele fabuloase vieţuitoare ale mării “pe jumătate animale, pe jumătate plante”, printre care mica sirenă trebuie să se strecoare cu repiziciune pentru a ajunge la vrăjitoarea mării, fie păsări şi insecte (bufniţa şi lăcustele în Tovarăşul de drum), care – prin slujirea minciunii, îngâmfării, lăcomiei, lenei sau prostiei – se fac interpreţii răului, ce-şi adânceşte abjecţia până în vecinătatea satanicului.

Cu toate că Andersen apelează rar la supranatural (doar acolo unde este prea legat de creaţia populară), totuşi, în câteva din basmele sale întâlnim şi rudimente de simboluri magice. Astfel, prietenul lui Johannes din basmul Tovarăşul de drum, despre care taman la sfârşit aflăm că de fapt este mortul pe care nevinovatul nostru erou l-a salvat cu ultimii săi bani din ghearele neîndurătorilor lui creditori, căci pentru neplata datoriei ei vroiau să-i smulgă cadavrul din sicriu şi să-l arunce în drum, acest tovarăş fără nume are două aripi de lebădă, o legătură de nuiele şi o cutioară cu o alifie făcătoare de minuni, obiecte care-l ajută s-o urmărească pe prinţesa cea rea şi vrăjită, s-o pedepsească în timpul zborului spre grota din munte unde îşi are împărăţia vrăjitorul bătrân şi urâcios, iar în final să o scape de vrajă pe viitoarea soţie a bunului Johannes, în acest chip fabulos el înţelegând să se achite de datoria sa faţă de flăcău; Eliza, personajul principal al basmului Lebedele, prinţesa care – după prefacerea celor unsprezece fraţi în lebede – pleacă în căutarea lor, apoi după ce în vis i se arată zâna care-i spune ce are de făcut pentru a-şi scăpa fraţii de vrajă, ea purcede de îndată la confecţionarea celor 11 cămăşi din urzici culese (inclusiv din cimitir!) numai cu mâinile ei, în tot acest timp, adică până la terminarea cămăşilor şi aruncarea lor pe lebede, ceea ce de îndată duce la ruperea vrajei, ea neavând voie să scoată vreun cuvânt de dezvinovăţire cum că nu-i vrăjitoare; sirena din basmul Zâna mării, cea care din dragoste pentru prinţul salvat de ea de la înec, acceptă să-şi piardă pentru totdeauna familia şi graiul, iar în final şi viaţa, numai ca prin consumarea acelei băuturi fermecate, preparată cu sânge de vrăjitoare, să se poată preschimba în fată aidoma pământencelor, şi astfel să fie alături de cel pe care-l iubeşte mai presus de modul ei firesc de existenţă.

Nu acelaşi lucru se întâmplă în basmele lui Petre Ispirescu, unde fabulosul şi mitologicul sunt prezente cam la tot pasul: vrăjitori şi vrăjitoare, zmei şi zmeoaice, balauri cu mai multe capete şi alte lighioane (ghionoaie, scorpii etc.), care nu doar că întruchipează diverse înfăţişări ale hidosului şi monstruosului, dar chiar se dau peste cap să bage groaza în bieţii muritori (Balaurul cel cu şapte capete), ici răpind fete de împărat pentru a le duce pe celălalt tărâm (Prâslea cel voinic şi merele de aur), dincolo furând până şi soarele şi luna de pe cer (Greuceanu), încât neavând o altă soluţie pentru înlăturarea răului, împăratul este nevoit “să dea de ştire tuturor că oricine se va găsi să scoată soarele şi luna de la zmei, acela va lua pe fiie-sa de nevastă şi încă jumătate din împărăţia lui, iară cine va umbla şi nu va izbândi nimic, acela să ştie că i se va tăia capul”.

Iar răul persistă până când la curtea împăratului apare adevăratul erou de basm, acel flăcău chipeş, cutezător, voinic şi curat sufleteşte, mai exact acel “român verde, întreg la minte şi drept la judecată” (Zâna zânelor), care nu pregetă să plece în căutarea şi pedepsirea răufăcătorilor, chiar dacă în faza de început habar nu are în care direcţie trebuie să o apuce. Unde mai pui la socoteală drumul lung şi istovitor, nenumăratele piedici semănate în calea sa ba de forţele malefice, ba de natura încă necălcată de picior de om, iar mai apoi de luptele pe viaţă şi pe moarte cu adevărate serii ale răului, întruchipate cel mai adesea în familii de zmei (zmeoaica bătrână şi feciorii ei), fiecare dintre zmei fiind nu doar înspăimântător de puternic, ci în acelaşi timp furul şi prigonitorul unei fete deosebit de frumoase cu care este pe cale să se însoare (aluzie transparentă la împreunarea nephililor, respectiv a zeilor cu pământence), precum şi posesorul unui strălucitor palat – de aur, argint sau aramă, posibile vestigii (inversate şi adaptate la nevoile basmului) ale legendei despre vârstele omonime ale omenirii.

De asemenea, în basmele lui Petre Ispirescu întâlnim tot ceea ce conferă sarea şi piperul poveştilor nemuritoare: animizarea întregii naturi (animale, păsări, peşti şi insecte care gândesc, vorbesc şi-l ajută pe eroul aflat la ananghie, respectiv punerea în stare de alertă a unei întregi păduri la simpla atingere a unui copac – Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte), zâne, fiinţe teratologice (Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-şchiop, Flămândul, Setosul, Frigurosul etc.), precum şi fiinţe năzdrăvane (capabile să se metamorfozeze printr-o triplă rostogolire peste cap), ba chiar şi obiecte năzdrăvane (ocheanul miraculos al fetei împăratului din Aleodor împărat), după cum întâlnim fie acea senzaţională ieşire de sub tirania timpului rău (Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte), fie acele simple dar remarcabile personaje, care aidoma personajelor lui Andersen din această categorie, izbutesc să învingă răul şi să se înalţe pe scara socială (unii până la rangul de împărat!), doar prin cinste, isteţime, hărnicie şi credinţa fermă că “fapta bună nu moare niciodată” (Fata săracului cea isteaţă, Ciobănaşul cel isteţ sau ţurloaiele blendei, Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat, Fata moşului cea cu minte).

Poate că nu-i lipsit de niscaiva interes să ne întrebăm cărui fapt se datorează prezenţa în basmele lui Petre Ispirescu, în general în basmele românilor, a unui atare număr de morţi: zmei, balauri şi ţigani – o altă faţetă a răului nord-dunărean, dar şi tineri lipsiţi de har şi noroc în încercările la care sunt supuşi. Asta în comparaţie cu linia predominant senină şi încrezătoare în viaţă din basmele lui Andersen. Pentru a obţine un răspuns corect, cred că nu trebuie pierdute din vedere două trăsături specifice meleagurilor româneşti:

1)Provinciile româneşti nu numai că erau sub dominaţie străină, dar erau privite cu ochi ostili şi de celelalte imperii proptite în coasta lor, fapt care explică prezenţa atâtor şi atâtor lighioane, ce musai trebuiau stârpite de vitejii acestor locuri. Ba mai mult, în basmul George cel viteaz autorul pomeneşte de conflictul deschis dintre haiduci sau tâlhari şi oştile împărăteşti, conflict din care (cel puţin în prima fază, adică atunci când personajul principal era un copil de ţâţă) ies învingători haiducii. Ori noi ştim prea bine că haiducii erau văzuţi ca tâlhari doar de ciocoi, acea speţă odioasă de spoliatori (cel mai adesea străini de neam şi ţară), care trăiau cu frica în sân să nu fie călcaţi de neînfricaţii luptători pentru binele celor mulţi şi săraci.

2)Cât îi priveşte pe ţigani, aceştia au părăsit în ultimii ani ai secolului al XIV-lea nordul Indiei, s-au războit cu perşii şi turcii, pentru ca într-un târziu să ajungă în ceea ce mai rămăsese din Imperiul Bizantin, care – pe motiv că perpetua Imperiul Roman – îşi zicea şi Romània, iar bizantinii îşi spuneau romei. De aici pretenţia ţiganilor de a fi numiţi romi! Din Bizanţ, grupuri şi mai mari şi mai mici de ţigani au trecut Dunărea în Principatele româneşti, unde au ajuns robi ai domniei, ai boierilor şi mănăstirilor…

Depăşind animizarea naturii prin personificare, procedeul cel mai utilizat de către Andersen în basmele şi povestirile sale, scriitorul danez face ca florile micuţei Ida să se comporte aidoma unor oameni – merg la bal, vorbesc, dansează, se ofilesc şi mor, îl pune pe soldatul de plumb din basmul cu acelaşi nume să se îndrăgostească de o dansatoare de hârtie, acul de cârpit se umflă în pene în faţa acului de cusut (Acul de cârpit), scaunele, clanţa uşii şi pielea cu care sunt tapetaţi pereţii din Casa cea veche dobândesc grai uman, iar gulerul unui cavaler le povesteşte aventurile sale galante zdrenţelor între care este aruncat.

Înzestrându-şi toate aceste “personaje” cu însuşirile şi defectele oamenilor, Andersen – este de părere Teodora Popa – “râde de apucăturile urâte ale semenilor săi, zăboveşte asupra defectelor lor, le laudă calităţile, preamăreşte virtuţile muncii şi ridică un adevărat imn omului bun, harnic şi inteligent, care prin destoinicia, curajul şi bunătatea sa înlătură piedicile şi învinge totdeauna răul”.

Dacă avem în vedere varietatea compoziţională din basmele celor doi mari povestitori, atunci constatăm următoarele: Motivele naratorii la Petre Ispirescu sunt mult mai tipizate decât la Andersen, scriitorul român insistând pe motivul principal – cel al fetei de împărat, care fie că este răpită şi după salvarea ei miraculoasă devine nevasta salvatorului, fie că este în căutarea unui mire cu o înzestrare fizică şi moral-spirituală net superioară celorlalţi pretendenţi. Doar din când în când şi, în mod evident, îndemnat fiind de scopuri instructive şi moralizatoare, el scoate în prim plan ba personaje sărace din popor, dar posesori ai unor adevărate comori native, ba personaje antropomorfe, aşa ca năzdrăvanul Cotoşman, pe când Andersen abordează tematici deosebit de variate, multe dintre ele cu pronunţate implicaţii sociale.

Se poate vorbi de o apropiere între basmele lui Andersen şi cele ale fraţilor Grimm (Iacob şi Wilhelm)? Cercetătorii de prestigiu susţin că nu. Două sunt argumentele lor în acest sens:

a)Erling Nielsen, profesor de limbă şi literatură daneză la Universitatea din Oslo, scoate în evidenţă diferenţa dintre fraţii Grimm şi Andersen la capitolul preocupări folclorice: “Acolo unde fraţii Grimm au considerat ca demn de ei să scoată la iveală poveştile anonime şi să le salveze de la ruină, preocupările folclorice îi sunt lui Andersen complet străine şi fidelitatea faţă de vechiul text îi este cu desăvârşire indiferentă…Pentru Andersen descoperirea acestor populare a constituit elementul de bază în arta sa de povestitor. Căci ce-i lipsea până atunci – formă scurtă şi conţinut precis – le găseşte în poveştile populare. Inspirat de forma basmului popular, el îşi perfecţionează forma propriilor basme, fără să modifice trama poveştii populare”.

2)Al doilea argument vizează stilul: Fraţii Grimm relatează faptele sobru şi succint, fără comentarii şi figuri de stil, adică aşa cum au cules basmul din circulaţia orală, pe când stilul lui H.Cr.Andersen este viu şi plin de imaginaţie, sau – aşa cum precizează J.H.Heiberg, unul dintre reputaţii contemporani ai marelui povestitor – “stilul lui e clar, spiritual, concis, are eleganţă în turnura frazelor şi o bogată culoare locală”.

Desigur, speculaţii pe această temă s-au făcut şi se vor face în continuare. După cum, de pildă, putem să ne întrebăm în ce măsură Degeţica lui Andersen este îndatorată Degeţelului lui Charles Perrault?…

Tot aşa se pot face speculaţii la nesfârşit pe seama a două linii directoare din basmele lui Petre Ispirescu, ceea ce până la urmă demonstrează cu vârf şi îndesat că basmul cult este nu doar o parte consistentă, ci şi deosebit de activă a culturii universale:

A)Influenţe din cultura şi basmul universal, aşa cum se învederează ele fie în George cel viteaz, unde copilul înfăşat este găsit şi hrănit de capra unui pustnic, fapt care de îndată ne duce cu gândul la celebrul roman pastoral Dafnis şi Cloe al lui Longos (tradus pentru prima dată în limba română în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea de către Toma Logofătul), fie în Cei trei împăraţi, în care fratele mai mic mănâncă nişte smochine fermecate şi de îndată el se transformă în măgar, ceea ce n-are cum să nu te ducă cu gândul la Măgarul de aur al lui Apuleius, mai ales că pe teritoriul României de-atunci şi de-acum nu s-au pomenit smochini pe rod.

Al doilea filon de influenţă se îndreaptă către formidabila mitologie greacă, după cum urmează: Voinicul George din basmul mai sus citat, este sfătuit de o pasăre (dacă nu măiastră, măcar vorbitoare) să se scalde în sângele scorpiei pe care tocmai o răpusese, asigurându-l că pe urmă nu va avea frică de nimeni (a se citi: va deveni invulnerabil!), “afară de Dumnezeu”. Eroul basmului îi urmează sfatul şi intră în scăldătoare, dar când iese, el – aidoma lui Ahile, cel ţinut de mama lui de călcâi şi scufundat în Styx pentru a deveni invulnerabil – are la rândul său o mică zonă vulnerabilă, şi anume locul unde i s-a lipit de trup o frunză.

Cea de-a doua apropiere cu mitologia greacă o avem în basmul Balaurul cel cu şapte capete: Viteazul care-l ucide pe balaur, pleacă în căutarea focului înlocuitor, după ce acesta fusese stins de sângele scurs din “fiara spurcată”, şi-l găseşte într-o peşteră unde trăiau “nişte oameni uriaşi, carii aveau numai câte un ochi în frunte (subl. mea, G.P.)”.

Notă: Ştim cu toţii că ciclopii, personaje fabuloase rodite de mitologia greacă, erau nişte uriaşi ce trăiau prin munţi şi peşteri şi aveau un singur ochi în frunte.

În fine, dar nu în ultimul rând, merită semnalate apropierile tematice dintre unele basme ale lui Petre Ispirescu si semenele lor din basmul universal: Cotoşmanul năzdrăvan nu este decât fratele mai tânăr al Motanului încălţat, îndrăgitul personaj antropomorf al lui Ch. Perrault, ambii motani având o contribuţie decisivă la îmbogăţirea stăpânilor lor; la rândul ei, zâna ajunsă de dragul prinţului găinăreasă la curtea împăratului, se dovedeşte a fi sora mai tânără a Cenuşăresei, căci tot la fel ea îşi pierde condurul fugind din sala de dans, care la încercare i se potrivi ca turnat doar ei, astfel devenind nevasta feciorului de împărat; iar fata şi băiatul din Copiii văduvului şi iepurele, vulpea, lupul şi ursul, nu sunt ei, oare, reeditarea în variantă românească a oropsiţilor Hansel şi Gretel, mult îndrăgiţii copii-eroi ai fraţilor Grimm?

B)A doua linie directoare vizează interinfluenţele, ori poate că aceeaşi sursă de inspiraţie dar cu prelucrări diferite, din interiorul basmului românesc:

Avem mai întâi asemănările aproape până la identitate dintre unele părţi din Ţugulea, fiul unchiaşului şi al mătuşii şi Harap Alb, mai exact dintre acele părţi ale basmelor în care cei doi eroi (Ţugulea şi Harap Alb) pornesc la drum după fetele de împărat: Ţugulea spre castelul împăratului stririlor, Harap Alb înspre curtea împăratului Roşu. Amândoi eroii ies biruitori din suita de peripeţii de care au parte în calitate de peţitori, numai întrucât sunt generos ajutaţi de acele personaje năzdrăvane, care – rând pe rând – îşi convertesc hidoasele lor anomalii fizice în nepreţuite însuşiri umane pentru câştigarea întrecerii cu capricioasele şi neiertătoarele prinţese: Flămândul, Setosul şi Frigurosul la Ispirescu, respectiv Flămânzilă, Setilă, Gerilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă la Ion Creangă.

Notă: Doar numele miezoase atribuite chipoaselor sale personaje şi-i îndeajuns să constatăm sporul artistic izbutit de humuleştean în basmul său Harap Alb

O altă apropiere se întrevede între Balaurul cel cu şapte capete şi basmul eminescian Călin Nebunul. În ambele basme focul se stinge în timpul luptei, iar cei doi eroi – conform înţelegerii iniţiale cu soţii lor – pleacă în căutarea focului înlocuitor. Dar pentru ca tovarăşii lor să nu ia seama la pocinogul de care au avut parte ci să doarmă duşi mai departe, ei au grijă ca până vor reveni cu focul, să lege cele trei personaje ce întruchipează seara, miezul nopţii şi zorile: Murgilă, Miazănoapte şi Zorilă la Ispirescu, De-cu-seară, Miezu-nopţii şi Zori-de-ziuă la Eminescu.

Prin analogie cu raportul stabilit între fraţii Grimm şi H.Cr.Andersen, putem spune că Petre Ispirescu este prin excelenţă culegătorul de basme (el chiar are grijă să menţioneze sursa care i l-a comunicat: tatăl său, fratele George, un soldat etc.), în timp ce Creangă şi Eminescu sunt prelucrătorii la un înalt nivel artistic.

De subliniat că stilul lui Petre Ispirescu este simplu, sobru şi direct, ceea ce – desigur – îl situează în imediata vecinătate a exprimării orale, şi că tot ca într-o exprimare liberă, el conţine nenumărate regionalisme, unele dintre ele aproape pierdute pentru graiul zilelor noastre: a zăticni, zăcaş, meremet etc.

Partea a II-a: România, o ţară eminamente folclorizată

Din capul locului vreau să curm avântul celor care, vezi Doamne, se vor arăta indignaţi de ceea ce-şi închipuie dumnealor că au intuit încă din titlu, că adică textul se vrea un aspru rechizitoriu la adresa folclorului nostru, când ştiut este că el (folclorul) a fost şi va rămâne izvorul cu apă vie din care se adapă întreaga cultură română etc., etc.

Ştiu domnilor cârtitori şi palavragii, ştiu prea bine importanţa Mioriţei, baladelor haiduceşti şi a legendei Meşterul Manole pentru întreaga cultură română şi – de ce nu? – pentru cea universală. Căci aşa cum cu justeţe susţine profesorul Liviu Rusu, Mioriţa este tipică pentru homo contemplativus, ea constituindu-se în argumentul liric potrivit căruia “momentul morţii este un prilej pentru a sublinia preţul vieţii”, că baladele haiduceşti sunt tipice pentru homo activus (principiul activ al vieţii) şi că Meşterul Manole este o culme în ceea ce-l priveşte pe homo constructivus sau principiul constructiv.

Ştiu, de asemenea, cinstea de care folclorul s-a bucurat în ochii lui Alecu Russo, Vasile Alecsandri şi Mihai Eminescu, ca să numesc doar trei dintre corifeii culturii noastre, care au înregistrat rezultate de excepţie nu doar în prelucrarea superioară a producţiilor populare, ci şi în culegerea acestora.

Iată de ce ţinta prezentului text o constituie excesele de factură folclorizantă, la care se dedau românii – în toate sferele de activitate, cu fiecare ocazie cât de cât festivă şi la toate vârstele -, acum când o ştim prea bine că din prea mult entuziasm se poate comite asasinat, respectiv că tot ce este exagerat devine până la urmă insignifiant.

“Excese folclorizante în toate sferele de activitate?!”, se vor mira unii. Da, taman aşa. Pentru a susţine afirmaţia, să o luăm metodic.

Din ceea ce am precizat mai sus, lesne se constată că cultura noastră, cu deosebire literatura, este puternic infuzată de folclor. Faptul acesta n-ar fi cu nimic dăunător, dacă ea ar deţine acele resurse strict necesare, cu ajutorul cărora să se poată smulge din zona periferică a folclorului pentru a intra cu capul sus în marea cultură universală. Întrebarea este dacă în cultura română pot fi descoperite atari resurse.

Căci dacă ne luăm după opinia autorizată, deşi întrucâtva subiectivă a celebrului nostru compatriot Emil Cioran, atunci deosebim două categorii de culturi – mari şi mici. Cultura Franţei, de care Cioran s-a lăsat absorbit într-un mod exemplar de rodnic, este inclusă de el în familia marilor culturi, în timp ce cultura României intră în categoria culturilor mici, alături de culturile Suediei şi Elveţiei, după cum citim în cartea sa Schimbarea la faţă a României. Nici nu-i rău, spun eu, având în vedere valoarea unanim recunoscută a culturii suedeze, cu scriitori de talia lui August Strindberg, Selma Lagerlöf şi Pär Lagerkvist. Măcar dacă aşa ar sta lucrurile în clipa de faţă, deoarece Cioran a scris Schimbarea la faţă a României în preajma celui de-al doilea război mondial, deci aprecierea lui viza cultura noastră interbelică, net superioară celei ce-a urmat…

Dar aşa cum afirmam şi cu alte prilejuri (de pildă în Gimnastica spiritului, Editura Echim, 2008), că ne place sau nu, trebuie să admitem existenţa a două coordonate, nu doar spaţio-temporale ci şi moral-spirituale, pe care se înfăşoară de ceva timp întreaga noastră cultură: o coordonată autohtonă, cu rol de axă folclorico-spirituală pentru românii din interiorul graniţelor, şi o altă coordonată – cea a diasporei, orientată statornic dinspre exteriorul geografic al României spre interiorul spiritual al omenirii, desigur, cu nostalgii şi preferinţe alimentate din specificul românesc.

Surprinzător este faptul că deşi prima coordonată are un imens spaţiu de manevră, cu nesfârşite îndemnuri spre universalitate, totuşi ea etalează tendinţe prioritar centripete şi predilecţii neobosite înspre provincialismul cu iz balcanic. De-abia coordonata diasporei occidentale – reprezentată de nume dintre cele mai ilustre: Constantin Brâncuşi, Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, George Uscătescu, Vintilă Horia, Virgil Gheorghiu etc. – este aceea care îmbină intensiunea românească cu extensiunea sa centrifugală, ceea ce conferă producţiilor sale culturale o certă vocaţie a universalului…

Iar dacă ne raportăm la actuala muzică a românilor, toate comentariile sunt de prisos, într-atât este ea ghiftuită cu folclor de proastă calitate. Doar ici şi colo se descoperă şi unul de bună calitate, cu măiestrie prelucrat şi interpretat de renumitul menestrel Tudor Gheorghe, ori admirabil redat de nume sonore ale muzicii populare româneşti, precum Irina Loghin, Sofia Vicoveanca, Maria Ciobanu, Gheorghe Zamfir, Grigore Leşe sau regretatul Ion Dolănescu.

În rest o adevărată avalanşă de producţii submediocre, sinistrul rezultat al încrucişărilor dintre manele, muzică de petrecere şi firimituri ale folclorului autentic. Căci – nu-i aşa? – românii sunt un popor de petrecăreţi, care şi la bine şi la rău o ţin tot într-o veselie.

Prezenţa folclorului, însă, nu se opreşte aici. El se face simţit unde nici cu gândul nu gândeşti, de pildă în politica românească, dacă e să ne luăm după preferinţa acesteia pentru bătuta pe loc, ori dacă ţinem cont de vâna vârtoasă a politicului din sărbătorile pastorale, gen Sâmbra oilor, respectiv Tânjaua din Hotenii Maramureşului.

Dar când vine vorba de politica românească, trebuie să avem în vedere specificul mioritic al locuitorilor de pe aceste meleaguri, în amestec inseparabil cu influenţele bizantino-balcanice şi cu cele orientalo-muscăleşti: predilecţia de care aminteam mai sus, pasiunea unora de-a răzbate cu orice chip în faţă şi dorinţa isterică a altora de a-şi da cu tot dinadinsul în petec ca nişte adevărate personaje dostoievskiene, fără a se sinchisi câtuşi de puţin de densitatea jenei ce-i însoţeşte mai ceva ca o umbră.

Într-un atare climat rizibil pentru făcătorii de politică şi acoliţii lor, n-are ce să ne mai mire nici indulgenţa politicoasă şi uşor dispreţuitoare cu care sunt suportate de către străini excesele româneşti de-o indiscutabilă extracţie folclorică, nici fermitatea cu care sistematic este pus la zid contemplativismul nostru găunos de către oficialii europeni.

Nici învăţământul românesc n-a scăpat de influenţele nocive ale folclorului, dacă luăm aminte la harababura lui planificată, unde fiecare se zbânţuie cam cum îl taie capul şi cum îl ţin curelele, taman ca într-o Periniţă la sfârşit de bal. Iar dacă după toate astea mai avem puterea să ne minunăm de ceva, atunci eu zic să fluierăm admirativ ori a pagubă (fiecare cum crede de cuviință) când ne gândim la cele câteva zeci de mii de diplome universitare despre care s-a făcut niscaiva tam-tam că ar fi fost dobândite în mod fraudulos. Mă rog, nici n-avea rost să se facă prea multă gălăgie, de îndată ce procesul a fost doar rănit, nicidecum definitiv stârpit, şi de îndată ce alte zeci de mii de diplomaţi cu bube în cap nu vor fi deranjaţi de nimeni în vecii vecilor!…

S-ar părea că sportul n-are nici în clin nici în mânecă cu folclorul. Inexact, dacă luăm aminte la scandalurile ce condimentează ba bătuta pe loc, ceea ce în ochii responsabililor echivalează cu progresul, ba căderea liberă a sportului românesc, atât la individual cât şi pe echipe.

În concluzie, putem spune că prezenţa folclorului românesc peste hotare este strict necesară. Tot mai bine aşa decât fără nici o reprezentare…

Bibliografie

1.Andersen, Hans Cristian – Crăiasa zăpezii, Editura Pentru Literatură, Bucureşti, 1965

2.Ispirescu, Petre – Basmele românilor, Bucureşti, 2010

3.Smeu, Grigore – Repere estetice în satul românesc, Editura Albatros, Bucuresti, 1973

George PETROVAI

28 nov. 2010, Sighetu Marmaţiei

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s