O întâmplare


O întâmplare

Zăpada mieilor

Zăpada mieilor

Te-am privit, ca un fugar încolţit,
Cum zâmbeai citind melancolic o carte,
Ploaia îşi desena petale, prin geam,
Din trupul unei flori, cu-al tău surâs…
Pe jumătate.
Şi, dintr-o dată, pe-mbujoratul obraz,
O frunză, purtată de vântul hai-hui,
Cu gândul meu, uşor, s-a jucat,
Lăsându-ţi visul unui sărut imaginar…
Al nimănui.
Ochii tăi negri, din cuvinte s-au rupt,
Când paşi apropiaţi, în grabă, au trecut,
Atunci, când singurul sărut ţi-am dat
Cu picurii ploii şi frunza scăpate…
De vânt.
Şi-ai înţeles că iubirea-i venită de sus,
Iar inima poate fi împlinită de ea,
Lăsând-o liberă să zboare aşa,
Pe aripa vântului, călătoare…
Spre o stea.

@copyright / Alexandru Răduţ / 2015

Un gând despre &8222;O întâmplare&8221;

  1. Şi dacă nu este o întâmplare? De fapt, sigur nu este! Steaua de pe cer ne-a adus vestea cea bună, nu-i aşa?
    Frumoase rânduri pline de înţelesuri…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s