După veacuri de-nvrăjbire Europa vrea unire


După veacuri de-nvrăjbire Europa vrea unire

George PETROVAI

George PETROVAI

Încă din secolul al XIX-lea, o seamă de gânditori şi politicieni europeni, având sub ochi modelul Statelor Unite ale Americii (SUA) şi pofta lor nesăţioasă de expansiune teritorială şi economică, pledau din toate puterile pentru unificarea politico-economică a ţărilor europene sub numele atotcuprinzător de Statele Unite ale Europei (SUE).

Iar după primul război mondial, adică atunci când era evidentă pentru toată suflarea că – pe tabla de şah a economiei mondiale – s-a petrecut rocada între Europa şi SUA, respectiva pledoarie s-a transformat în laitmotiv şi a luat chipul paneuropenismului insistent.

După războiul ruso-japonez din 1904-1905, război care – prin neinspiratele lucrături în Extremul Orient ale englezilor împotriva imperialismului rusesc – a dus la ruşinoasa înfrângere a colosului muscălesc de către micuţa Japonie (primul mare afront încasat de rasa albă de la cea galbenă) şi la naşterea imperialismului nipon, poetul Paul Valéry trăgea semnalul de alarmă în legătură cu egoismul Europei şi cu europeanul „dominat de o ambiţie fără frâu”, pentru ca în perioada interbelică, gânditorul francez André Siegfried să deplângă starea de instabilitate economică a timpului şi să regrete deplasarea „centrului de gravitate” afară din Europa, proces prin care bogăţia acesteia a trecut „în mâinile popoarelor din America şi Asia”.

Şi dacă încă de-atunci era vizibil că Statele Unite joacă rolul pe care Europa îl deţinuse în secolul 19 (cel mai mare exportator mondial de tehnică, tehnicieni şi capital), a doua conflagraţie mondială i-a consolidat această poziţie de lider.

Căci, ne spune P.P.Negulescu în Destinul omenirii, dintr-un fund de sac, „predilect teren de invaziune”, cum se prezenta Europa în epoca migraţiunii popoarelor (desigur, asta şi din pricina vecinătăţii cu Atlanticul, nomazii neputând merge mai departe), ea „s-a transformat într-un focar de expansiune”, astfel că, împinsă de la spate de Renaştere şi de aburul revoluţiei industriale, în secolul 19 n-a fost numai locomotiva tehnico-ştiinţifică a lumii şi, practic, singurul exportator de capital, ci şi marele focar de iradiere a culturii şi civilizaţiei până la marginile Pământului – în coloniile puterilor occidentale (Anglia, Franţa, Spania, Germania etc.), dar şi în afara acestora (SUA, China, Japonia).

La vremea respectivă se vorbea de o mistică a progresului, întrucât ştiinţa, ne spune gânditorul român, „ce rămăsese la greci curiozitate liberă, devenea acum mijloc de putere şi constrângere”.

Există, totuşi, trei corpuri de condiţii specifice, care se opun încercărilor de imitare a Statelor Unite de către strategii Europei unite. Acestea sunt: istoria şi pârghiile ei, condiţiile geografico-economice şi ambianţa psiho-socială.

1)Popoarele şi limbile europene s-au format în decursul veacurilor prin amestec la început cu migratorii, precum şi prin lungul şir al asimilărilor şi altoirilor ulterioare, pe când poporul american a rezultat la repezeală în veacul al XVIII-lea prin vrerea destinului, care i-a pus laolaltă pe emigranţii şi aventurierii veniţi de pretutindeni cu limbile, năravurile, tradiţiile şi păcatele lor, pentru a crea „mişmaşul” etnic, pe seama căruia se amuza copios scriitorul american Sinclair Lewis.

Apoi, în focul luptelor pentru apărarea vieţii şi bunurilor („sărăcia şi nevoile şi neamul”), a limbii, credinţei şi amintirilor, într-un cuvânt a gliei străbune, au apărut primii fiori ai conştiinţei naţionale, din care – pe armăturile naţionalismului şi patriotismului – s-a înălţat specificul naţional, adică ceea ce este atât de propriu unui popor, încât îl deosebeşte de toate celelalte popoare ale lumii.

Fireşte, tot în focul acestor lupte duse împotriva lăcomiei şi cinismului invadatorilor, au apărut resentimentele naţionale şi poliţele neplătite ale istoriei. Dar izvorul urii dintre statele şi popoarele Europei nu trebuie căutat cu obstinaţie în naţionalism (mai mult sau mai puţin toate statele se fac „vinovate” de egoismul benefic al naţionalismului, ce tocmai prin asta se dovedeşte natural şi neprimejdios), ci – ne spune Negulescu – în hiperegoismul naţionalist al acelor state, care, urmărind doar binele lor inclusiv pe căile injustiţiei şi nedreptăţii, nu renunţă niciodată cu totul la posibilitatea agresiunii împotriva popoarele paşnice de mai aproape sau de mai departe.

N.B.Americanii şi-au hipertrofiat naţionalismul de sorginte cosmopolită în timpul execuţiilor organizate împotriva pieilor roşii, adevăraţii proprietari ai întinselor pământuri din Vest, şi a războaielor cu spaniolii…

2)Condiţiile geografico-economice pledează la rândul lor în favoarea uniunii americane: Un stat comparabil ca întindere cu Europa, dar cu o populaţie de 2,3 ori mai mică şi cu bogăţii ale solului şi subsolului superioare bătrânului continent (fie şi pentru aceea că industrializarea americană a demarat mai târziu), un stat care n-a cunoscut pe propria piele dezastrele primului şi celui de-al doilea război mondial (atacul de la Pearl Harbor a fost o nimica toată) şi care ştie mai bine ca oricine să-şi conserve resursele proprii, deşi locuitorii săi (5% din populaţia globului) consumă aproape un sfert din resursele energetice ale lumii, bineînţeles că un asemenea bloc politico-economico-financiar are capacitatea de-a rezista mult şi bine prin el însuşi. Ceea ce nu se poate spune despre actuala Uniune Europeană, deja serios marcată de tensiunile mocnite dar permanente dintre mulţumirea trufaşă a Vestului şi marea nemulţumire a Estului, dintre opulenţa Nordului şi marile probleme cu care se confruntă Sudul.

3)În fine, din punct de vedere psiho-social trebuie avut în vedere „aerul” american al preocupărilor întru organizare şi obsesiva rentabilizare, respectiv întru asimilarea şi rapida americanizare a noilor sosiţi, proces mult înlesnit de obligativitatea limbii engleze în administraţie, justiţie şi armată, astfel că la acest capitol ei au de-a face doar cu nişte, hai să le spunem, subdialecte de ordin social.

În schimb Europa se confruntă şi va continua să se confrunte cu marea şi delicata problemă a dialectelor – fiecare ţară şi popor cu dialectul său, ceea ce înseamnă altă limbă şi obiceiuri, altă cultură şi civilizaţie, alte sentimente şi, desigur, altă istorie.

@ George PETROVAI

Sighetu Marmaţiei,

14 oct. 2015

Un gând despre &8222;După veacuri de-nvrăjbire Europa vrea unire&8221;

  1. Domnule Petrovai,

    E foarte discutabilă problema, şi în secolul trecut, şi mai spre zilele noastre. Actualmente,motorul franco-german e gripat ! De solidaritate nici nu poate fi vorba. Şi asta, mai ales după cele petrecute la Paris cu câteva săptămâni în urmă. Paradoxal, nu ? Dar problema e veche, încă de la începutul anului, şi este doar vina Franţei şi a toleranţei pe care o afişează, trecând demult de limitele bunului-simţ când vine vorba de înţelesul cuvântului libertate şi de implicaţiile pe care aceasta le presupune. Laicitatea societăţii franceze şi lipsa în constituţia Europei a oricăror referinţe legate de religie, conjugate cu clovneriile şi denigrarea unei persoane, şi nu oricare (dar putea fi şi a unui simplu om), ci chiar un profet al unei religii importante, îşi arată azi „roadele”, din păcate. E ca şi cum un om cu mintea strâmbă (chiar dacă are talent la desen !), sub protecţia fără limite a libertăţii de limbaj, ţi-ar spune direct şi explicit că mama care te-a conceput e o prostituată😦 Franţa – marea putere colonială de demult, alături de alte ţări dominatoare, ca Belgia de exemplu, îşi uită prea repede istoria nu foarte îndepărtată… Amintesc doar de Leopold al II-lea, un rege tiran, care are statui în capitala Belgiei şi care e, cred, după Stalin şi Hitler pe lista neagră a istoriei, la ordinul său fiind ucişi şi schilodiţi pe viaţă (prin tăierea mâinilor) milioane de africani. Lucruri petrecute cu doar câteva decenii în urmă. De ce au avut loc toate crimele astea ştie toată lumea, iar dacă nu, o carte de istorie n-ar strica să fie deschisă. Pentru a nu retrăi episoade de acest fel, vorba lui Nicolae Iorga.
    Revenind în zilele noastre, recentele vizite ale lui Hollande la Washington şi Moscova, sau întâlnirile de la Paris cu cancelarul german n-au primit decât cuvinte de încurajare şi cam atât. Implicare – nein. Ca să nu mai vorbesc de o tendinţă de apropiere vizibilă a preşedintelui francez de liderul rus, provocând dileme în partea germană. Jocul la două capete din politica franceză, cu amestecarea în aceeaşi oală a terorismului cu criza refugiaţilor, pune într-un impas colaborarea şi unitatea europeană.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s