AMINTIRI DIN VIAŢA NOASTRĂ DE CERCETĂTORI


AMINTIRI DIN VIAŢA NOASTRĂ DE CERCETĂTORI

A fi cercetător de teren înseamnă a parcurge spaţii şi a trăi evenimente, întâmplări, alături de oameni simpli, alături de oameni frumoşi, care te fac să te întorci şi să rememorezi file ale acestei vieţi.
Eram în Ţara Lăpuşului. Un performer cu suflet bun, văzându-mă cu aparate grele după mine, mi-a împrumutat un cal mare şi frumos. Mi-a spus că mă duce el oriunde, iar până îmi fac treaba să-l leg de gard şi să-i pun traista cu merinde ce-o avea legată la gât. N-am apucat să merg decât vreo câteva sute de metri, că la un hop, când a călcat într-un şanţ, am alunecat de pe cal, jos. Nu m-am lovit, dar să mai încalec nici vorbă să mai pot. Am luat calul de căpăstru şi m-am dus către performerii programaţi pentru a-i cerceta. Un cetăţean mai hâtru, mă întreabă:

Biltiu-foto-007

Biltiu-foto-007

„-Da nu mergeţi călare? Că văd că-i un cal zdravăn.
-Am căzut de pe el şi nu-l pot încăleca că-i înalt.
-Apoi, domnule, îl văd bucuros pe cal. Şi parcă îşi zice în sinea lui: Te-am dus şi eu, du-mă şi tu.”
Descind cu treburi la Bârsana. Era cam seară şi nu am observat o baltă, aşa că am căutat-o cu picioarele cât îi de afundă. Cum eram ud şi era cam rece m-am băgat în cooperativă să îmi cumpăr o pereche de ciorapi. Întreb boldaşul dacă are ciorapi bărbăteşti şi îmi răspunde că are, dar ca să îi cumpăr, trebuie să ieu pe lângă ei şi o broşură cu o cuvântare de-a lui Ceauşescu. Sunt avertizat că dacă nu o iau nu capăt ciorapii. Îi răspund că o cumpăr, că de musai, sus sai. Mă uit apoi prin cooperativa, cu mărfuri aşezate dezordonat, puse ca şi cu furca. Şi mă înfundă un râs că era să mă prăpădesc. Adică printre hârleţe, sape, furci şi lopeţi , ba şi cuie şi lanţuri, erau împrăştiate şi „opirile” tovarăşului. Mă tot întreabă nedumerit:
„-De ce râdeţi, domnule, cu hişcot (zgomot)? Apoi râsul aista cu poftă îi sănătate curată, da’ să-mi spuneţi şi mie, să râd şi io.” Până la urmă îi spun.
-Îmi place cum îi rându’ în bold la ’mneta, că ai pus la loc de cinste „opirile” şi cuvântările tovarăşului pântre lopeţi, sape şi lanţuri. Ce îi pui „opirile” în lanţuri? Vezi să nu te vadă cineva, că fundu’ puşcăriei te mănâncă.
Omul se sperie, tremură tot şi mă întreabă că unde trebuie puse şi îi spun că la vedere, nu printre sape şi lopeţi. Goleşte o poliţă, mai sus, o şterge de praf şi după ce le şterge de praf şi cărţile, le aşează pe raft. Îmi mulţumeşte şi îmi dă în sacoşă, în dar, o sticlă cu bere, drept mulţumire.
„-Să nu spuneţi la nime’, doamne feri!” mai zâce boldaşul.
Făceam cercetări la Bârsana pe „Calea Săpată”. Am descoperit acolo performeri înzestraţi, care nu mai sunt, acum, printre noi. Eram la o bătrână, care era o enciclopedie de folclor, nu alta. Am stat multişor acolo. A venit o ploaie mare, turna ca din găleată. Şi o vale se prefăcu toată uliţa. Bătrâna se arată îngrijorată şi ne întreabă:
„-Cum îţi trece pân valea asta? N-am cisme de gumă să vă dau.” Iar eu i-am răspuns:
-Cu helicopterul. Mi-am luat soţia în cârcă, aparatele în mână şi dăi zor pân apa până deasupra genunchiului. Când am reuşit să trecem, Maria mi-a mulţumit că a scăpat neudată şi era tare bucuroasă. Când am ajuns la gazdă, capul casei se uită lung la mine şi-mi zice:
„-Da, aţi făcut o baie zdravănă la picioare?! Să vă puneţi hainele la uscat, că nu cred că aveţi haine de schimb. Apoi, botezul cu apă îi bun, că şi babele fac bugăte vrăjuri cu apă şi la ape. Apa are mare putere, zâceau babele.” Şi l-am ascultat.
Da, cercetările de teren nu s-au făcut nici cu flori la pălărie, nici cu chiote de veselie, căci ai parte de greutăţi şi multe capcane.
La Rozavlea am cercetat un bătrân, veritabil depozitar de comori străbune, mai ales, în materie de legendă. Ne-a povestit cât îşi mai amintea legenda Rozei Rozalina, o variantă mai complexă decât cea arhicunoscută. În naraţiunea ei cupridea un personaj fantastic, un monstru fioros, Selizan, care a răpit-o pe Rozalina, fiica ultimului uriaş din sat, de lângă iubitul ei Pătru Pătrovan, între ei fiind o mare dragoste. Selizan, până la urmă, a fost omorât de-o vrăjitoare şi îngropat în vârful dealului Gogoşa. Bătrânul ne spunea că tot dealul îi mormântul lui Selizan. Şi acum are două cocoaşe, aşa cum i le-a pus pe mormânt vrăjitoarea. Moşul a ieşit afară la un moment dat şi-a venit cu două târnăcoape, două hârleţe, două lopeţi şi ne-a propus să luăm un rând de scule şi să mergem să săpăm pe Gogoşa, să aflăm osemintele lui Selizan.
„-Dacă vom dezgropa măcar o mână, tătă lumea a vui la Rozavlea, că n-o să te poţi nici întoarce de ei” spunea bătrânul.
-Moşule, astea îs poveşti. Sunt scornite de imaginaţia omului. Nu spun adevărul.
– Ba îs drepte aiestea, că p-aici o trăit urieşi, da’ o murit că vremea lor o trecut. Io mă duc să săp.
-Nu te duce, că ce-or zâce cei ce te-or vidé. Or zâce că n-ai minte. Or râde tăţ’ de ’mneta, că strâci iarba şi ţălina di pă Gogoşa.” Aşa era bătrânul din Rozavlea, credea nesmintit în poveşti.
Un bătrân din Ieud mă conduce pe câmpul numit „Fieş”, să cercetez măiastra troiţă făcută de marele meşter popular Găvrilă Hotico Herenta –Vâju. Apoi bătrânul începe să povestească.
„-Cât îi câmpu’ aista de lung îi mormântu’ unui urieş. Nu ştiu unde o vrut să margă că aici o picat jos şi-o murit. Şi-aicea i-o săpat groapa şi l-o astupat. Mereţ’ cât de iute la muzeu şi spuneţ’ la acia care sapă, să vie iute pă Fieş, să sape mormântu’ şi să dezgroape oasăle uriaşului. Cine şti ce mânuri mari o avut şi ce cap poznit! Dacă l-ar dezgropa, câtă lume ar vini la Ieud. N-ai avé unde ţâpa on pai.
-Îs poveşti, bade. Ştii ’mneta ce-s poveştile? Acia de la muzeu nu sapă după poveşti.
-Îs drepte aiestea, nu-s poveşti. Că şi la noi şi la Rozavlea o trăit urieşi. Ai auzât ’mneta de Roza Rozalina? Ş-aceie o fo’ fată de urieş, din Rozavlea.”
Când rememorez clipele trăite alături de astfel de oamei mă gândesc câtă rezonanţă nu capătă versurile atât de ilustrative ale unui străvechi cântec popular „Maramureş, ţară veche, / Cu oameni fără pereche.”

@Pamfil Bilţiu

2 gânduri despre &8222;AMINTIRI DIN VIAŢA NOASTRĂ DE CERCETĂTORI&8221;

  1. …n-au ajuns, e adevărat „gustienii” pînă în Maramureş (cel mai aproape, la Şanţ), dar n-au lipsit cercetătorii localnici ai locului, de la Petre Lenghel-Izanu pînă la Mihai-Ţuţu Dăncuş, de-o pildă, dar şi francezul Claude Karnoouh ori americanca Gail Klingman…
    …bine e că mai „arhivează” cineva, în continuare…
    …iar d-l Pamfil Bilţiu nu e un oarecine!…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s