FOLCLOR ŞI ISTORIE (1950-1989)

FOLCLOR ŞI ISTORIE (1950-1989)

Foto Pamfil Biltiu
Foto Pamfil Biltiu

Este bine cunoscut că fiecare etapă a istoriei îşi are evenimentele ei, cu tot ce au ele caracteristic. Cercetările ne argumentează că nici una dintre ele, mai niciun eveniment nu rămâne nereprezentat în creaţia populară. Ba, mai mult, în creaţia populară întâlnim reflectate şi evenimente locale mărunte, atari producţii fiind unicele documente legate de ele. Poporul imortalizează tot ce consideră important să fie reţinut şi transmis către viitorime pe cale orală.
Perioada 1945-1989, cu toate evenimentele ei, a intrat şi ea în circuitul creaţiei orale, fiind caracterizată de instaurarea comunismului, cu consecinţe dramatice în viaţa populaţiei de la oraşe şi sate. Această etapă a istoriei contemporane a fost marcată de evenimente, ce au avut consecinţe dezastruoase pentru viaţa social-economică a poporului, care s-au ţinut lanţ ca-ntr-un scenariu cinematografic. Prima mare „binefacere” s-a produs mai înainte şi a constituit prologul celor ce au urmat. La 11 iunie 1948 s-a produs naţionalizarea mijloacelor de producţie, urmată de desfinţarea Bisericii greco-catolice, culminând apoi cu colectivizarea agriculturii, prin care ţărănimea, această pătură socială cândva talpa ţării, intră într-un proces de pauperizare în urma căruia devine cea mai umilită categorie socială. Prin deposedarea de avere a ţăranilor, mai mult sau mai puţin avuţi, ce făceau parte din clasa „chiaburimii”, regimul a instaurat împotriva acestei pături sociale un control deplin, o supunere totală, dar şi o umilinţă totală.
Transformarea omului într-un robot al regimului implica şi debarasarea lui de biserică, izolarea lui de credinţă, pentru a îmbrăţişa cât mai uşor ideologia regimului dictatorial. Pe fondul izolării omului de instituţiile comunitare, a ateismului agresiv, propagat cu tărie de regimul comunist, Biserica greco-catolică condusă de un suveran influent, din Occident, trebuia desfiinţată, mai ales că era într-un moment de vârf al activităţii, o biserică bine organizată, condusă de personalităţi cu prestigiu pe plan mondial.
Evenimentul nu a rămas fără ecou pe planul creaţiei populare. Poetul anonim a surprins acest abuz, cu toate consecinţele ce au urmat: opoziţia credincioşilor, opoziţia preoţilor şi ierarhilor acestui cult, refuzul enoriaşilor de a trece la Biserica Ortodoxă, pusă sub controlul sever al regimului. Ce a urmat se ştie: condamnarea şi maltratarea capilor Bisericii Unite, acapararea lăcaşurilor de cult şi averii bisericii unite, cu toată rezistenţa dârză a opozanţilor. Toate aceste consecinţe ne sunt redate în producţii folclorice-document, prin versuri populare bine şlefuite. Pentru exemplificare se evidenţiază un Cântec al martirilor, comunicat nouă de către Anuţa Chindriş, din Ieud. Întregul poem este o veritabilă avertizare. Motivul-prolog este un pios îndemn la reculegere în faţa mormintelor martirilor, care s-au sacrificat pe altarul sacru al credinţei lor, care le-a fost, pe nedrept şi abuziv, confiscată. „Noi vinim cu dor fierbinte, / La a martirilor morminte. / Ţoţi creştinii să îi plângă, /Inimile să şi le frângă.”
Motivaţia îndemnului la pioşenie este tratată de autorul anonim ca un act de solidaritate cu cauza lor, pentru care au îndurat cele mai cumplite umilinţe, maltratări sau chiar şi-au sacrificat viaţa. „Pântru a noşti martiri, cu jele, / Ce-au murit în chinuri grele.”
Preoţii, credincioşii, ierarhii Bisericii Unite erau consideraţi, nu numai uneltitori contra regimului, ci şi duşmani ai poporului. Tocmai de aceea au avut parte de închisorile şi pedepsele cele mai grele cu putinţă: „La Canal şi la Gherla, la închisoarea cea mai grea, / la Jilava şi Aiud, / C-acolo o stat mai mult. / În celule, fără soare, / Tăt cu lanţuri, la picioare / Şi, la mâni, cătuşe grele, / Cu greu o trecut pân ele. / În închisori o suferit, / Pântru credinţă o murit.”
Regimul dictatorial a făcut tot posibilul ca la aceşti opozanţi ai regimului, care s-au sacrificat pentru credinţă, să li să ştergă total urma. Multora nu li se mai ştie astăzi nici măcar locul unde au fost înhumaţi. Piesa pe această linie este ilustrativă. „Dacă sufletu’ şi-o dat, / S-o dus şi i-o îngropat, / Tăţ’ într-o groapă comună, / Ca să nu le dăm de urmă, / Tăţ’ într-o groapă pustie, / De-a lor nume să nu ştie.”
Versurile redau o realitate istorică. Cimitirul săracilor din Sighetu Marmaţiei are o suprafaţă întinsă. Este un cimitir cu foarte mulţi morţi, dar foarte puţini au morminte, morţii de la închisoarea din Sighet, rezervată deţinuţilor politici, erau îngropaţi pe ascuns. Defuncţii au fost daţi pe mâna unor indivizi de la spitalul de nebuni, inconştienţi, care nu ştiau pe cine îngroapă şi nici nu-i interesau. Pentru ei, orice erou era un mort oarecare de la închisoare.
Creatorul anonim ne redă plastic tenacitatea acestor martiri, pe care nimic nu i-a putut opri din calea credinţei lor, nici măcar suferinţele cumplite la care au fost supuşi în temniţele cele mai grele, care au durat mai multe decenii. „În temniţă la Gherla, / Nu şi-o lăsat credinţa. / În închisori grele-o suferit, / Pentru credinţă-o murit.” Multă vreme preoţii şi credincioşii au avut parte comună de suferinţele cele mai cumplite, deoarece au refuzat să se debaraseze de biserica lor. „Cât au suferit cu toţii, / Credincioşii şi preoţii. / Suferit-au pentru tine, / Patruzeci de ai mai bine.”
Celor osândiţi nu le mai rămăsese decât rugăciunile la Maica Sfântă, tratate drept cale de ieşire din această cumplită suferinţă. „Maică Sfântă, sii miloasă, / Vezi năcazu’ ce ne-apasă, / Nu căta că suntem răi, / Că toţi suntem fiii tăi, / Încercaţi în lupte grele, / Scapă-ne, Maică, de ele.”
Aşa cum am amintit creaţia folclorică imortalizează şi fapte ale unor personalităţi locale, din rândul preoţilor, care, prin ceea ce au realizat, au intrat adânc în memoria şi conştiinţa colectivităţii. Dunca Ioan Joldea, din Ieud, ne slujeşte drept exemplu ilustrativ. Mai întâi el a jucat un rol hotărâtor în bătălia dusă de maramureşeni împotriva alipirii Maramureşului la Ucraina Subcarpatică. A fost un preot învăţat, foarte apreciat, ale cărui liturghii şi predici, pline de iddei şi vibrante prin nota de patriotism, făceau să vuiască lumea la biserică. Fidel credinţei Bisericii unite, opunându-se cu tărie la trecerea forţată la ortodoxie, a fost silit să ia drumul pribegiei, petrecând un timp în ascunzătorile de la Romuli, din judeţul Bistriţa-Năsăud. Mult prea vigilenţi securiştii, mascaţi în călugări, au reuşit să acosteze câţiva ţărani care îi ducea de mâncare la ascunzătoarea unde se afla preotul. Odată ajunşi la locul acela, a fost arestat şi condamnat la paisprezece ani de închisoare. După mulţi ani de detenţie a fost eliberat, dar, slăbit şi bolnav, nu a mai trăit decât puţin. Cărţile din marea sa bibliotecă, multe în limbi străine, au fost cărate de un grup de copii din casa parohială afară, în curte, unde au fost făcute un rug şi aprinse. Versurile unei piese anonime-document sunt sugestive pe linia suferinţei îndurate, ca urmare a sacrificiului său pe altarul credinţei. „Vai, părinte, şi bun tare, / Mult ai fost şi la-nchisoare. / Închisoarea-i tare gré, / De tânăr te bătrâné(şte) / Şi de tare te slăbé(şte). /Poate şi amu-ai si trăit, / Dacă nu ai si robit.”
Versurile devin sugestive şi pe linia a ceea ce a însemnat părăsirea bisericii de către slujitorul ei, a credinţei şi credincioşilor, ceea ce a constituit o veritabilă dramă. „Măi, părinte, bun şi drag, / Beserica o ai lăsat, / Beserica şi pă noi, / Părasiţi ca neşte oi. / Nu-ţ’ aduci, părinte, aminte, / De-acele zâle amărâte?” Versurile se individualizează ca un veritabil rechizitoriu.
Cea mai mare tragedie, în timpul regimului dictatorial, aveau s-o îndure ţăranii în perioada colectivizării agriculturii. După suprimarea adversarilor politici şi naţionalizarea activităţii economice, autorităţile comuniste îşi propun ca obiectiv strategic controlul asupra ţărănimii, singura clasă socială reprezentativă rămasă în afara procesului de comunizare. În prim planul obiectivului se situa lichidarea proprietăţilor rurale şi înlocuirea lor cu structuri colectiviste, care a atras după sine confiscarea totală a bunurilor ţărănimii, de care depindea propria lor existenţă. „N-or mai avea turme de oi, / Nici-n grajduri patru boi, / Nici la cai n-or fi căruţă, / Nici în grajd câte-o văcuţă, / Num-o biată de căpruţă.”(Petrova).
Prin folosirea intimidării, a forţei, bătăii şi umilinţei, realizarea obiectivului s-a îndeplinit uşor, iar ţăranul a fost debarasat de tot ce avea. „Măieran, cu frunza creaţă, / Cât am făcut într-o viaţă, / Am dat într-o dimineaţă / Şi n-am dat pă băutură, / Ce pânt-o iscălitură / Şi nu le-am dat pântru zloţi, / Ce le-am băgat în colhoz.”(Ieud).
Procesul de colectivizare a însemnat ştergerea semnelor de proprietate privată. Reacţia poporului este realizată de către creatorul anonim prin blestemul-protest împotriva acestui sistem. „Focu’, te ardă, colhoz, / Nu cunosc pământu’ nost. / De mult, când găzdăluiam, / Pământu’ mi-l cunoşteam.”(Ieud).
Gospodăriile colective s-au dovedit, în marea lor majoritate, incapabile să asigure resursele pentru propria lor supravieţuire. Aceasta a generat umilirea totală a ţăranului, care se vedea nevoit să lucreze de pomană, din greu. Prin produsele ce li se dădeau la zile-muncă, nu se urmărea decât să-i umilească până la maximum pe bieţii truditori de pe ogoare. Ceea ce li se dădea erau nişte deşeuri cerealiere, care nu erau bune nici pentru hrana animalelor. Unele producţii folclorice sunt ilustrative pe această linie. „Ne dau grâu şi cu homoară / Şi-apoi, na şi du la moară. / Cu mohoară, măzăriche / Şi-apoi, na şi fă plăcinte.”(Ieud).
Prin forţa împrejurărilor structurile colectiviste au favorizat exodul ţăranilor spre zonele industrializate sau spre cele prielnice unei agriculturi de calitate, de care să poată profita în urma muncii sale şi ţăranul. Exodul acesta a însemnat dereglări în planul vieţii sociale a satelor, resimţite şi pe planul vieţii sentimentale, aşa cum ne sugerează unele producţii anonime, în care reacţia poporului se realizează prin acelaşi blestem-protest. „Focu’ te ardă, colhoz, / Că pă mulţ’ din sat i-ai scos. / Mi-ai scos şi mândrele mele, / De ele mi-e dor şi jele. / Departe le-ai depărtat / Şi le-ai scos din a lor sat, / În fundu’ Banatului, / La colhozu’ statului.”(Ieud).
Documentele folclorice surprind drama trăită de variatele categorii de vârstă din rândul ţărănimii, ca urmare a stării de lucruri care domnea în colective. Munca bătrânilor era exploatată cu brutalitate, fără a se ţine cont de nimic, nici de vârsta înaintată, nici de starea de sănătate, nici de incapacitatea de muncă a vârstinicilor truditori pe ogoare. „Brigaderii mă tăt mână, / Nu mă văd că nu-s stăpână, / Mă tăt mână de la spate, / Să-m’ puie norme dublate.”(Ieud). Iată cât sunt de ilustrative aceste versuri care exprimă plenar umilinţa şi batjocura la care a fost supusă ţărănimea.

@Pamfil Bilţiu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s