ANUL NOU SAU PERFECŢIUNEA ÎNCEPUTURILOR ÎN CULTURA POPULARĂ MARAMUREŞEANĂ ŞI ROMÂNEASCĂ

ANUL NOU SAU PERFECŢIUNEA ÎNCEPUTURILOR ÎN CULTURA POPULARĂ MARAMUREŞEANĂ ŞI ROMÂNEASCĂ

Dacă sărbătoarea Crăciunului a câştigat în complexitate şi datorită influenţelor religioase, concretizate în obiceiuri, tradiţii, practici magice, credinţe şi superstiţii, care alcătuiesc un repertoriul bogat, Anul Nou, cu gama bogată de tradiţii şi obiceiuri, şi-a păstrat caracterul precreştin, Sfântul Vasilie, de mai mică importanţă, serbat în această zi, nu a influenţat repertoriul sărbătorii. Caracterul sincretic al sărbătorii a generat conservarea tradiţiei mai puternice a Moşului arhetipal, Vasile, din categoria mai bogată a acestor moşi, „strămoşi mitici”, caracteristici sărbătorilor din ciclul celor douăsprezece zile: Moş Nicolae, Moş Ajun, Moş Crăciun.
Tradiţiile şi obiceiurile de Anul Nou stau sub semnul dezlănţuirii tuturor energiilor, care refac, smbolic, starea de dinaintea creaţiei, acel „illo tempore” din care s-a născut lumea şi universul. Ideea de a repeta simbolic perfecţiunea începuturilor are ca finalitate un obiectiv esenţial – omul trebuie să se simtă renăscut într-o nouă condiţie, care să-i permită să înfrunte ce va urma în noul an. Acest moment decisiv este perceput ca o trecere efectivă ce antrenează toate resursele omului, în faţa confruntării dintre bine şi rău, dintre vechi şi nou, şi ordinea ce trebuie să se instaleze. (Berdan, 2001: 174)
Pe fondul unei stări de nelinişte, resimţită de omul din popor în acest interval, totul se desfăşoară pe planul confruntării între ceea ce a fost şi ceea ce va veni. Drept urmare, toate actele ritual-cremoniale şi obiceiurile îşi au justificarea în acel moment care marchează trecerea dintr-un an vechi într-un an nou, dintr-un timp profan într-un timp sacru, dintr-un spaţiu profan într-un spaţiu sacru. (Berdan, 2001: 174-175).
Trecerea trebuie să se facă sub cele mai bune auspicii, de unde şi larga deschidere a repertoriului de obiceiuri şi tradiţii către funcţii din cele mai diverse. În acest moment de trecere era esenţială, pentru omul din popor, renovarea spaţiului domestic, care debutează cu măturatul ritual al curţii şi gospodăriei, şi care cade în sarcina bărbaţilor. Imaginea măturatului ritual s-a conservat în variantele de colinde vechi, care reflectă relaţiile dintre colindători şi gazdă. „Scoală-mi-te, domnuţ bun! / Şi scoală şi slujnicile,/ Să-ţi măture tăt curţâle.” (Bilţiu, Pop, 1996: 77). În unele variante, imaginea măturatului ritual se desfăşoară în plan fabulos şi într-un spaţiu fantastic al cosmosului folcloric. Sunt semnificative versiunile de colind cu motivul „măturicea raiului”: „Fata-n rai că s-o băgat, / Tăt gozu l-o măturat, / Sus, pă piatră l-o ţâpat, / Domnu Sfânt s-o arătat.” (Cuceu, Corniţă, 2004: 332).
Măturatul ritual are la bază valenţele magice ale măturii care derivă din gestul banal de măturare. Măturii îi sunt atribuite forţe sacrale, apotropaice şi fecundante. Măturile sunt frecvent întâlnite în magia premaritală şi ceremonialurile nupţiale. (Evseev, 1998: 267-268).
Riturile de perfecţionare ale începuturilor includ şi pe cele legate de purificarea spaţiului, care se oficiază la ora zero, în acord cu timpul optim magic, şi care au ca finalitate gonirea spiritelor malefice, prin diverse practici şi mijloace, precum împuşcatul ritual, la început cu bolovani de râu, apă şi cărbuni aprinşi, apoi prin intermediul armelor de foc, iar mai recent cu puşcoace de carbid, prin care se provoacă zgomote de mare intensitate. Mizând pe regula cumulului magic, în scopul purificării spaţiului, omul din popor s-a folosit şi de alte instrumente pentru producerea zgomotelor, pentru alungarea spiritelor malefice: trasul clopotelor, pocnetele de bici şi sunetele produse de clopotele mascaţilor. Valenţele magice ale clopotului ne este evidenţiată de tragerea lui în diverse scopuri: îndepărtarea bolilor, pericolelor, dar şi în scopuri fertilizatoare. Clopotele constituiau un mijloc magic de izgonirea spiritelor rele şi de stimularea forţelor vieţii. (Evseev, 1998: 87).
Perfecţionarea începuturilor, în momentul trecerii, sub cele bune auspicii, implica o participare aparte a omului din popor pentru anihilarea duhurilor malefice, despre care se credea că la sărbătorile–prag sunt mai active. Drept urmare, în satele maramureşene, blănurile ferestrelor, de la uşa casei sau de la grajd, uşorii, stâlpii de la intrare, se ung cu usturoi. Animalele sunt şi ele unse cu usturoi pe frunte, pe la coarne, pe la pântece. La fel, membrii familiei se ung şi ei pe frunte, la coate şi pe la genunchi, pentru a fi feriţi de acţiunea duhurilor malefice. În unele sate, vitele se afumau cu usturoi, leuştean şi baligă de porc, la fel şi uşile grajdului, act însoţit de formule orale, de genul: „Dacă mi-a fura cineva laptele de la vitele mele, aşe să fie de iute ca usturoiu şi aşe de puturos ca leuşteanu şi baliga de porc.” (Cuceu, Corniţă, 2004: 302)
Optimizarea trecerii implica eliberarea spaţiului domestic, care se oficia tot la ora zero, prin furatul ritual al porţilor, de către feciori de la casele cu fete, pe care le ascund pe văi, pe râpe, în locuri dosite, pentru a fi greu de descoperit şi de găsit. Se oficiază, astfel, ritul porţilor deschise, având în vedere că poarta separă două lumi, două teritorii, fiind o matrice generatoare, un prag de intrare în lumea misterelor. (Evseev, 1998: 379). Nu putem omite, vorbind de acest rit, funcţia porţii de a separa un spaţiu sacru de unul profan, ea fiind instrumentul care închide şi deschide un spaţiu. Poarta îndeplineşte în viaţa poporului român rolul unei făpturi magice, care veghează la toate actele capitale din viaţa insului. (Eliade, 1993: 373). În satele de pe valea Marei şi Cosăului, poarta slujeşte ca piesă de instrumentar magic în riturile drumurilor închise. La Anul Nou, cu porţile furate, se barează drumurile, în direcţia satelor, de unde vin, în sat, feciorii la fetele de măritat. Poarta devine, astfel, o piedică rituală menită a frâna măritatul fetelor în alte sate. Suntem în posesia unui argument, potrivit căruia, poarta este asociată şi principiului feminin şi de aceea este prezentă în toate riturile şi obiceiurilor de trecere, tocmai pentru că are multiple funcţii magice şi sacrale. (Eliade, 1993: 373).
Perfecţionarea începuturilor, menită să asigure renaşterea omului din popor într-o nouă stare, implica efectuarea unor practici ritualice, cu largă dschidere către funcţiile de integrare şi purificare. În noaptea de Anul Nou, un loc important ocupându-l scăldatul ritual. La ora zero, fetele se scăldau ritual în râurile curgătoare. Dacă era apa îngheţată se tăia „produh” (copcă), cu securea. Se credea că fata care a oficiat ritul va fi ferită de bube şi de boli, în tot anul. În unele sate ritualul avea ca finalitate ieşirea fetei din ură, în care, se credea că, a fost „ţâpată” de vrăjitoare. „Fetele fac câte-o scăldătură în produh ca să se spele de ură şi, apoi, tot anul, fata va fi dragă şi iubită. (Breb) (Cuceu, Corniţă, 2004: 30).
Cu largă deschidere către funcţia de purificare, se oficia dimineaţa, în ziua de Anul Nou, spălatul ritual de pe ban de argint, cu apă neîncepută, de către toţi ai casei. În satele de pe Mara, era îndătinat ca fetele să se spele de pe ban de argint, pus în marginea unei văi curgătoare. Ritul mizează pe efectul miraculos, cu care era învestită apa din râuri şi fântâni, dar şi pe propietatea argintului de etalon al purităţii, aşa cum îl întâlnim în decântec: „Ion să rămâie curat şi luminat, / Ca arjintu strecurat.” Informaţiile furnizate de către unii performeri sunt edificatoare şi în privinţa funcţiei de integrare şi revigorare a ritualului: „Ne spălăm ca să fim curaţi şi tari ca arjintu şi feriţi de boli care se duc pe apă în jos.” (Onceşti, Valea Izei). (Bilţiu, Bilţiu, 2010: 126).
Condiţia individului era esenţială în noua ordine care trebuia să asigure o trecere, sub cele mai bune auspicii. El trebuia să ajungă în starea de iniţiat, ca urmare a săvârşirii a o serie de rituri apotropaice, de revigorare şi purificare, în unele fiind puse să acţioneze principiul cumulului magic. Capătă o importanţă deosebită, pe această linie, ritul primilor paşi, oficiat, în ziua de Anul Nou, de către toţi ai casei, la Breb. „Pântru ca să ferească casa şi pă cei ce stau în ea, de duhurile rele, fiecare bărbat, fiecare cocon, fiecare femeie, când să scoală, pun piciorul drept pă cărbuni aprinşi şi sare. Zâceau: Cum nu să leagă nicio boală de foc şi sare, aşe să nu să leje nimic de casă.” (Cuceu, Corniţă, 2004: 302). Cu aceleaşi funcţii se practica şi săritul peste focul sacru la Anul Nou, care, în unele sate din Ţara Voievozilor, se aprindea la răscrucile de drumuri. Se credea că cine sare peste foc va fi viguros şi sănătos în tot anul.
Aşa cum arată cercetările, un loc puternic marcat, în mitologia şi simbolistica populară, este răscrucea. De răscrucea celor trei drumuri se leagă motivul sorţii şi a căii juste a vieţii, aşa cum ne-o dovedesc şi eroii basmelor şi legendelor româneşti. (Evseev, 1998: 127).
Unele practici, având la bază magia prin contagiune, ne pun în evidenţă funcţia colindătorilor de purtători ai unei energii magice deosebite. La Chiuzbaia, mascaţii numiţi „brondoşi” colindă pe drum şi pe uliţele satului, iar sătenii ies pe drum pentru a fi bătuţi ritual, de colindătorii mascaţi, cu biciurile, având la pleasnă „băcuieţul”, o pungă de piele umplută cu cârpe, cei loviţi încărcându-se, astfel, cu energie magică transmisă de mascaţi.
Perfecţionarea începuturilor, în momentul de dinaintea trecerii, cuprinde şi obiceiuri, având largă deschidere către stimularea căsătoriilor ce urmează să se petreacă în câşlegi. La Vălenii Maramureşului, se oficiază, şi astăzi, peţitul cu nunta, prin care se performează ceremonialul nupţial, care ne este exprimat atât de actanţii obiceiului: mirele, naşii, stegarul, cât şi de elementele de ceremonial: cererea şi jocul miresei, darul în bani, masa rituală. La Oarţa de Jos, în cadrul obiceiului numit „Motroaştele” din jocurile cu măşti, grupul de mascaţi se constituie într-un alai de nuntă dezvoltat, din care fac parte mirele, mireasa, nănaşii, popa, cantorul, fătul, muzicanţii, doi până la şase vilfei (chemători), peţitori şi nuntaşi. Pe drum şi în ogrăzile gospodarilor, nuntaşii joacă după cum le cântă muzicanţii, iar popa îi cunună pe miri, în fiecare casă unde intră alaiul. Se performează, astfel, nu numai nunta, ci şi căsătoria consfinţită prin cununie, ca act de unire a perechii de miri.
În complexul noii ordini, ce urmează a fi instalată, omul din popor respecta riguros un comportament derivat din credinţe şi superstiţii, care îşi trag sorgintea din categoriile „de primul” şi „de început”, care au avut o mare importanţă în mentalitatea tradiţională. „În zua de Anu Nou nu-i slobod să dormi, că dormi tăt anu.” „Nu-i slobod să te sfădeşti în zua de Anu Nou, că ti-i sfădi tăt anu. Nu-i slobod să te cerţi în zua de Anu Nou, că ţi să bat coconii în casă.” „Nu-i slobod să fii mânios de Anu Nou, că aşe-i fi tăt anu.” „Nu-i slobod să te baţ de Anu Nou, că-i ave scârbă tăt anu.” „Nu-i bine să fii dator la Anu Nou, că-i ave datorii tăt anu.” „Nu-i slobod să faci vizită în zua de Anu Nou, că-i zî la anu.” Interdicţia de a se vizita sătenii între ei are ca explicaţie deranjul ce s-ar produce în familii, preocupate de performarea riturilor şi tradiţiilor ritualico-magice ale sărbătorii.
În perfecţionarea noii ordini, legat de statutul individului, joacă un rol esenţial şi magia darului, ce se oferă în această zi, în acord, şi el, cu categoriile „de primul” şi „de început”. Se credea că, cel dăruit, va fi dăruit tot anul. La sărbătorirea Ionilor, joacă un rol important darul în bani, oferit sărbătoritului prin ritualul legării. Cu o panglică roşie, cu flori, sărbătoritul este legat cu bani, pentru „a fi bănos tăt anu şi să să leje, la el, banii tăt anu. ”
Trebuie să subliniem că, darul are şi funcţia de ofrandă rituală, adusă unor divinităţi protectoare, pentru a influenţa bunăvoinţa lor. Oferite în timpul sacru al sărbătorii, darurile îşi amplifică forţa magică, dorinţa oamenilor de comunicare cu semenii şi mai ales cu transcendentul, ea fiind mai puternică decât în cotidian. (Văduva, 1997: 95).

Biltiu-foto-001
Biltiu-foto-001

În disputa dintre ceea ce a fost şi ceea ce va veni, pe fondul perfecţiunii unei noi ordini, anumite obiceiuri, de factură juridică, aveau ca finalitate întronarea unui nou statut de viaţă socială, axat pe o conduită etico-civică ideală în sânul colectivităţii. Drept urmare, strigarea peste sat îndeplinea funcţia de a sancţiona, tradiţional, toate metehnele umane petrecute, în sat, în anul scurs: lenea, beţia, desfrâul, minciuna, hoţia, etc. Două cete de feciori urcă pe două dealuri apropiate, de unde strigă peste sat, dialogând între ele:
„- Mă, ştiţi că fata lu’ Ion din Jos o fost credinţată (logodită) şi nu-i mai trebe lu’ Todor?
-Da di ce? Întreabă ceilalţi.
-O prins-o cu unu din Năneşti, în mălai, tomna făceu dragoste.
-Da Ionu lu’ Ştefan, auzât-aţ’ că, i-o dat un toc de bătaie la Ioana lui?
-Da di ce mă? Întreabă din cela deal.
-Nu lucră nimică, umblă numa cu drăguţî la caveiuri.”
„-Da auzât-aţ că Mărie l-o ţâpat pă Todor?
-Da di ce l-o ţâpat mă?
-Be tătă zua, pă la bufeturi, de doarme pân şanţuri.”

Biltiu-foto-002
Biltiu-foto-002

În contextul perfecţionării începuturilor, omul din popor a pus un accent deosebit, în plan magic, pe optimizarea activităţilor sale care să-i aducă prosperitate şi belşug în noul an. Semănatul ritual, obicei performat de copii, în Moldova, exprimă abundenţa în cereale, prin gestul ritual al aruncării de boabe de cereale prin casă şi pe gospodar, în acord cu magia imitativă. „Am venit cu sămănatu. / Deie, Domnu, să răsară, / Grâu roşu, de primăvară, / Ca să umpli multe cară.” Urătorii seamănă, la fiecare casă şi pe fiecare gospodar cu boabe de grâu, porumb, orz, ca tot anul să fie îmbelşugat şi roditor.” (Muşlea, 1970: 325).
Obiceiul care marchează modul cel mai ilustrativ, în care omul din popor optimizează, în plan magic, activităţile sale agrare legate de cultivarea grâului şi obţinerea rodului bogat, este pluguşorul. În poezia sa sunt narate, în succesiune, principalele activităţi legate de cultivarea câmpului: aratul, semănatul, seceratul magic şi prepararea pâinii, ca hrană esenţială. Pluguşorul este o istorie sacră a facerii pâinii. (Berdan, 2001: 178). Esenţială pentru gospodar era alegerea locului de semănat „care trebuia să fie curat”, adică nebântuit de duhurile malefice. El trebuia să îndeplinească condiţia unei purificări rituale, pentru a se situa în stadiul de iniţiat. „Pe ochi negrii s-a spălat, / La icoane s-a-nchinat.” Concomitent, cu riturile de purificare, gospodarul apelează la cultul soarelui, astrul sacralizat, în jurul căruia s-a brodat o adevărată mitologie şi nu întâmplător, deoarece el furnizează lumina şi căldura şi fertilizează ogoarele. „La Sfântu Soare s-a uitat.”
În unele variante întâlnim motivul argaţilor plecaţi la vânătoare, aceasta fiind una de natură rituală. Întrevedem ideea sacrificiului ritual pentru ca viitoarea recoltă să fie bogată. (Berdan, 2001: 178). Vânătoarea rituală este mai răspândită în cultura populară românească, cel mai frecvent o întâlnim în colinda despre cerbul vrăjit, precum şi în legendele, având ca miez vânătoarea de zimbrii a lui Dragoş-Vodă, având ca finalitate întemeierea statului Moldova.
Performarea rodului bogat în grâne este lait-motivul poeziei Pluguşorului. „Şi era spicul cât vrabia / Şi paiul cât trestia / … / Şi încărca nouă care mocăneşti / Şi douăsprezece ţărăneşti, / Le îndrepta la moară, la Ivăneşti.” (Poezia, 1985: 160).
Ca act de finalitate a lucrărilor de cultivare a grâului, optimizate în plan magic, este realizarea, şi mai ales, frângerea şi împărţirea pâinii sacre, gest ritualic având la bază darul în pâine, ca ofrandă rituală adusă unor divinităţi de regn vegetal, pentru a asigura sporul rodului, în acord cu credinţa arhirăspândită în folclor, potrivit căreia trebuie să sacrifici, ritual, din recolta trecută pentru a o perpetua pe cea viitoare. „Şi bătu-n sită şi covată / Şi-a făcut un colac îndată, /L-a rupt în două, / Ne dădu şi nouă / L-a rupt în trii / Şi-a dat şi la copii, / L-a mai rupt apoi în patru, / Ne-a dat şi nouă, la tus patru, / L-a mai rupt apoi în cinci / Şi-a dat şi celui cu opinci.” (Poezia, 1985: 161-162).

Biltiu-foto-003
Biltiu-foto-003

Obiceiul sorcovitului este semnificativ pe linia performării produselor animaliere: „Vacile lăptoase, / Oile lânoase, / Porcii unsuroşi, /Copiii sănătoşi.” Sănătatea, vioiciunea sunt vehiculate frecvent în sorcovă: „Tare ca fierul, / Iute ca oţelul, / Tare ca piatra, / Iute ca săgeata.” (Poezia, 1985: 138). Bogăţia în bani este, şi ea, performată în variantele sorcovei: „Câte cuie sunt pe casă, / Atâţia galbeni pe masă.” (Poezia, 1985: 139).
În contextul perfecţionării începuturilor şi instaurării noii ordini, performarea belşugului şi rodului bogat în fructe l-a preocupat îndeaproape pe omul din popor, ceea ce ne argumentează rolul pe care l-au îndeplinit odinioară fructele în alimentaţia tradiţională. În satele maramureşene, de dincolo de Gutâi, la Anul Nou se oficiază o serie de practici magice menite a stimula rodul pomilor fructiferi. Gunoiul care, de la Crăciun, se strânge în casă, se scoate în ziua de Anul Nou, de către gospodină, şi se aruncă la pomii din livadă, gest ritual, însoţit de formule orale având, la bază, analogia: „Aşe să să strângă rodu la pom, cum să strânje gunoiu.” Practica se oficiază înainte de răsăritul soarelui, asociind cultul astrului zilei.

Biltiu-foto-004
Biltiu-foto-004

În satele, mai ales, de pe văile Cosăului şi Marei, pentru stimularea rodului pomilor fructiferi se practică ritualul „ameninţarea pomului sterp”. Gospodarul ia, în coada toporului, un colac ceremonial şi se duce la fiecare fel de pom sterp, îl loveşte cu muchia toporului, apoi simulează că-l taie cu tăişul, rostind formule orale în care pomii sunt denominalizaţi: „Mărule, de nu-i fa(ce) mere, /Eu te-oi tăie bucăţele.”; „Prunule, de nu-i fa(ce) pune, /Pă tine pe foc te-oi pune.”; „Nucule, de nu-i fa(ce) nuci, / Eu te-oi tăia tăt butuci.” În unele sate este îndătinată o singură formulă de ameninţare pentru toţi pomii sterpi: „Te-oi tăie, / Tot te-oi fărma, /Numa roade de nu-i fa(ce).”
În Ţara Lăpuşului, ameninţarea pomului sterp se oficiază în cadrul unui ritual, eminamente agrar, de Bobotează. După ce gospodarul înconjoară casa cu o păpuşă ceremonială, alcătuită din fuioare, crengi de măr, prun, înconjoară casa, strigând „ Chiralexa-i, Doamne!”, se duce pe la fiecare pom sterp, pe care îi ameninţă cu formula „Faci, poame! Că, dacă nu, te tai.”, după ce în prealabil este înconjurat de trei ori şi lovit cu muchia securii. Femeia, ieşită afară, intră cu soţul în dialog, rostind „Mai lasă-l un an, că a face.”
Femeia, care personifică pomul, apărându-l, are în această vrajă un rol magico-simpatic. Fertilitatea, reprezentată în credinţa populară totdeauna prin femeie, trece de la ea la copac. (Caraman, 1983: 414).
Ameninţarea pomului sterp, prin intermediul toporului, ca piesă de instrumentar magic, oficiat de unul sau doi bărbaţi, de către doi copii, gest, însoţit de formule orale de genul „faci poame ori te tai”, practicat la Crăciun, Anul Nou sau Bobotează, este de largă răspândire în folclorul nostru, fiind atestat la sfârşitul secolului al XIX-lea, în Moldova, Muntenia, Dobrogea, Oltenia, Transilvania şi Banat. Ritualul, performat, la Anul Nou, de către gospodar şi soţia sa, care îi solicită amânarea tăierii pomului pe motivul că va da rod, este mai răspândit în folclorul românesc, fiind atestat, la finele secolului al XIX-lea, în Moldova şi Muntenia. (Fochi, 1976: 237-240).

Biltiu-foto-005
Biltiu-foto-005

Căsătoriile, care urmează a se întemeia în câşlegi, erau şi ele performate în plan magic. Jocul moşilor este edificator pe linia împlinirii acestui deziderat. În grupuri mai mari sau mai mici, moşii jucau pe la casele cu fete, încheindu-se cu performarea cererii fetei în căsătorie după formule orale de genul „Am auzât di la-mpărat, / Că ai fată de măritat, / Să faci bine să ne-o dai / C-amu-i de optşpe ai.” Dacă fata refuză cererea, peţitorul mascat îi răspunde: „Dacă nu ne-o dai, / Pune-o de ciuhă-n mălai, /C-amu-i de douăzăci de ai.” (Vadu Izei).
Perfecţiunea stării de dinaintea începuturilor implica şi tradiţii având ca fina-

Biltiu-foto-006
Biltiu-foto-006

litate renovarea timpului. Miezul acestor tradiţii este îngroparea anului vechi, considerat, în gândirea arhaică, o fiinţă mitologică reprezentând îmbătrânirea timpului, care este pusă în opoziţie cu cealaltă fiinţă mitologică-Anul Nou-semnificând renovarea timpului. Ceremonialul se desfăşoară după prescripţii îndătinate constând în stingerea luminilor, strgăte puternice şi repetate, de trei ori, în acord cu mistica cifrei trei, de tipul „An nou fericit!” sau ”Du-te, an vechi, cu ce ai avut rău şi vino, an nou, cu spor în casă şi belşug pe masă”, ceea ce în unele sate se numeşte „strigarea anului”. Dacă în casă erau feciori la o fată, toţi săreau, deodată, să o sărute, disputându-şi întâietatea gestului, în raport cu categoriile „de primul” şi „de început”. Concomitent se împuşcă ritual, prin diferite mijloace.

Biltiu-foto-007
Biltiu-foto-007

Se trag clopotele, în unele sate, de douăsprezece ori, în raport cu mistica cifrei trei.
Îngroparea anului vechi, în Oltenia, îmbracă forme străvechi cu un pronunţat substrat mitico-magic. „La Anul Nou, umblă băieţii cu o căpăţână de cal sau bou, fără os, prin sat şi strigă: „Moş Vasile, Moş Vasile. A doua zi se duc mai mulţi băieţi, cu o vioară, la un deal din apropiere, sapă o groapă, îngropă căpăţâna strigând: „Am îngropat pe Moş Vasile.” (Fochi, 1976: 254)
Vorbind de semnificaţia calului, în acest rit, trebuie să subliniem că acest animal, cel mai puternic mitologizat, prin iuţeala fugii este asociat timpului şi continuităţii. El străbate ţinutul morţi şi al frigului, asigurând indispensabila reînnoire a timpului. (Chevalier, Gheerbrant, 1993: 230-231).
Prin bogăţia de tradiţii, rituri şi elmente etnografice de mare vechime, unele marcate de o poezie de mare frumuseţe artistică, cu un substrat mitico-magic pronunţat, sărbătoarea Anului Nou este pote cea mai complexă din calendarul popular care ne furnizează atâtea elemente aparţinând universului de gândire şi viziunii despre lume şi viaţă a omului din popor.

Biltiu-foto-008
Biltiu-foto-008

Bibliografie

BERDAN, Lucia
2001 Totemism românesc, Iaşi, Editura Universităţii Al. I. Cuza.
BILŢIU, Pamfil, BILŢIU, Maria
2010 Calendarul popular, vol. II, Obiceiurile toamnei şi iernii, Baia Mare,
Editura Ethnologica.
BILŢIU, Pamfil, POP, Gheorghe Gh.
1996 Sculaţi, sculaţi, boieri mari. Colinde din Judeţul Maramureş, Cluj-
Napoca, Editura Dacia.
CARAMAN, Petru
1983 Colindatul la români, slavi şi alte popoare, Bucureşti, Editura Minerva.
CHEVALIER, Jean, GHEERBRANT, Alain
1993 Dicţionar de simboluri, vol. I, Bucureşti, Editura Artemis.
CUCEU, Ion, CORNIŢĂ, Constantin
2004 Corpusul folclorului maramureşean, vol. I, Baia Mare, Editura Umbria.
ELIADE, Mircea
1993 Insula lui Euthanasius, Bucureşti, Editura Humanitas.
EVSEEV, Ivan
1998 Dicţionar de magie, mitologie şi demonologie românească, Timişoara,
Editura Amarcord.
FOCHI, Adrian
1976 Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea, Bucureşti,
Editura Minerva.
MUŞLEA, Ion, BÎRLEA, Ovidiu
1970 Tipologia folclorului după răspunsurile la chestionarele lui B. P. Has-
deu, Bucureşti, Editura Minerva.
1985 Poezia obiceiurilor de iarnă, Bucureşti, Editura Minerva.
VĂDUVA, Ofelia
1997 Magia darului, Bucureşti, Editura Enciclopedică.

Opis fotografii:
1. Strigarea peste sat. Secvenţă din spectacol (Călineşti).
2. Umblatul cu plugul (Lăpuşul Românesc). Festivalul Datinilor şi Obiceiurilor de iarnă, Tg. Lăpuş.
3. Cu „Sorcova” la Suciu de Sus.
4. Ameninţarea pomului sterp, Deseşti.
5. Jocul „Moşilor”(Cerneşti). Festivalul Datinilor şi Obiceiurilor de iarnă, Sighetu Marmaţiei.
6. Jocul „Moşilor” la Sârbi.
7. Umblatul „Moşilor” cu peţitul, Vadu Izei.
8. Peţitul feciorilor cu nunta, Văleni (Maramureş).

@Pamfil şi Maria Bilţiu

Anunțuri

Un gând despre “ANUL NOU SAU PERFECŢIUNEA ÎNCEPUTURILOR ÎN CULTURA POPULARĂ MARAMUREŞEANĂ ŞI ROMÂNEASCĂ

  1. A republicat asta pe fata noptii și a comentat:
    Vorbind de semnificaţia calului, în acest rit, trebuie să subliniem că acest animal, cel mai puternic mitologizat, prin iuţeala fugii este asociat timpului şi continuităţii. El străbate ţinutul morţi şi al frigului, asigurând indispensabila reînnoire a timpului.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s