APROAPELUI CU URĂ (7)

Mihai Hafia Traista
Mihai Hafia Traista

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

APROAPELUI CU URĂ (7)

 

 

Autor: Mihai Hafia Traista

Profesorii împreună cu Klontz stăteau la masă în «cabinetul» acestiua, așteptând întoarcerea celorlalți.
Întorcându-se de la vânătoare au anunțat jandarmii de dispariția lui Maxim. Klontz la început a insistat să nu-i deranjeze, că băiatul precis s-o fi întors acasă, dar până la urmă, neavând încotro merse și el.
Jandarmii îi ascultară cu atenție, şi plecară călare spre pădurea Horşlogului.
Muzicanții din Bocicoiu Mare, tocmiți pentru balul de vânătoare aşteptau în curte.
– Nu ne arde de chermeze, a dispărut un hăitaș la vânătoare! – spuse Klontz, prefăcându-se îngrijorat. Le plăti prețul întreg şi porunci să li se dea de mâncare şi o sticlă de pălincă.

* * *
– Petre, vin jăndarii! – intră nevastă-sa.
Acesta vru să iasă în întâmpinarea lor, dar ușa se deschise înainte să ajungă la ea, în odaie intră căpitanul Țiller urmat de doi sergenți.
– L-ați găsit?… – aproape strigă Klontz.
– Pe cine? – zâmbi căpitanul.
– P-p-pe Maxim… – se bâlbâi.
– L-am găsit! – spuse căpitanul fixându-l drept în ochi.
Klontz se străduia din răsputeri să rămână calm, însă tremurul ușor al buzelor și paloarea din obraji îi trăda neliniștea, vroia să pună o întrebare care să nu-l dea de gol, dar nu reuși să prununţe decât un singur cuvânt, care răsună în propriile sale urechi, ca o sentință:
– Şi?…
– Şi o să veniți cu noi domnule Klontz! – răspunse ironic căpitanul.
– Hă-hă… nu înțeleg, unde să merg?… – încerca să zâmbească.
– La post, pentru cercetări!
– Cum?… Ce fel de cercetări?… Nu înțeleg?… – începu să tremure.
El care nu se temea de nimeni niciodată, acum tremura în fața acestor oameni care-l priveau ca pe un străin în casa lui, ca pe unul care nu are ce căuta acolo printre ei. Deodată totul i se păru îndepărtat. Masa, scrinul, scaunele… totul din jur îi păru străin și parcă îi venea să se întrebe ce caută el acolo, printre aceste obiecte străine lui, printre acești oameni care-l priveau cu indiferenţă, nici măcar cu ură, ci cu o mare indiferență, de parcă nici nu ar fi fost acolo în casa lui. «Am îmbătrânit!», – îi trecu prin gând.
–Ar fi mai bine pentru toți dacă nu ați face pe «niznaiu»! L-am reținut pe Dumitru Iufurko! A recunoscut totul!
Cuvintele căpitanului îl treziră la realitate, de parcă cineva i-ar fi turnat o găleată de apă rece în cap. El era Petru Klontz, cel mai mare gospodar din sat care se afla în propria-i casă, stăpânul tuturor lucrurilor din jur. Stăpânul mesei din fața lui, a scaunelor pe care stau aceţti oameni, care parcă uitaseră unde se află, stăpânul scrinului, până la urmă și a lui Dumitru Iufurko! Ce poate să recunoască un neica-nimeni?… Cine ar pune cuvântul unui mămăligar contra cuvântului său… contra cuvântului celui mai puternic om din sat?
– Ha-ha-ha!… Cine s-ar încrede în cuvintele lui Dumitru?… Toți oamenii din sat ştiu cine e şi din ce familie se trage! Eu nu am niciun amestec în această treabă. Or fi avut ei socotelile lor. Nu puteți să mă invinovățiți pe mine de moartea lui Maxim Surduc!
– Cum aș putea să vă învinovăţesc de moartea lui Maxim Surduc, atâta timp cât acesta trăiește?… – se prefăcu mirat căpitanul.
– Atunci de ce l-ați reținut pe Dumitru? – nu mai ştia ce să creadă.
– Pentru deținere ilegală de armă şi muniție de război, care după cum susține Dumitru sunt ale dumitale.
– Ha-ha-ha! – râse cu bucurie Klontz. – Și eu care credeam că Dumitru l-a împușcat pe Maxim, iar voi mă faceți vinovat că l-aş fi plătit să-l ucidă!
– Nu noi te facem vinovat, dumitale singur te faci vinovat de tentativă de omor asupra studentului Maxim Surduc.
– Păi ați spus că e vorba numai de deținere ilegală de armă…
– Până acum nu am avut dovezi, în afara mărturiei lui Dumitru, dar tocmai ți-ai dovedit vina!

* * *
Duminică seara, în curtea Annei Surduc, se chefuia mai ceva ca la nuntă. Bătrânul lăutar Ionko trăgea cu arcușul pe strune ba câte o polcă, ba câte un ceardaș iar studenţii dansau cu fetele din vecini care fuseseră invitate la petrecere.
Bătrânul Magas golea pahar după pahar ciocnind cu profesorii.
– Bine l-ați mai jucat pe Klontz, crucea cui l-a închinat de nemernic! – se bucura sincer. Dar nu înțeleg de unde ați aflat de planul lui Klontz, pe care l-a țesut ca un păianjen otrăvitor?
– De la Dumitru! A venit ieri noapte și ne-a povestit cum Klontz l-a plătit să-l omoare pe Maxim. Am mers la postul de jandarmerie, unde Dumitru i-a povestit căpitanului, iar acesta a dejucat planul lui Klontz, lăsându-l să creadă că Maxim e mort. Astfel, când hăitașii au ajuns la mlaștinile de la Kotovo Dumitru în loc să tragă în Maxim, a tras în aer, după planul căpitanului, apoi s-au ascuns împreună, așteptând venirea jandarmilor. Klontz fiind sigur că Maxim e mort a căzut foarte ușor în capcană.
– Bată-l Dumnezeu să-l bată! – trânti cu pumnul în masă Magas, și strigă la lăutar: – Ia trage Ionko o învărtită de-a noastră! Ionko începu învârtita, iar Magas chiuind ca un fecior o trase pe Anna în joc.
După miezul nopţii, invitații, au început să se împrăştie pe la casele lor, musafirii se culcaseră care pe unde a apucat, numai Andrei şi Dumitru, la lumina palidă a lunii cu câte o ulcică de vin în faţă, discutau ba de una ba de alta presimţind fiecare din ei că de acum încolo vor fi prieteni nedespărţiţi.
– Întotdeauna când fraţii mei făceau câte o faptă rea, mama îmi spunea: «Tu să nu faci rău nimănui! Tu nu eşti ca ei copile!…» Mama avea dreptate, eu nu aş putea ucide un om pentru toţi banii din lume.
– Tu eşti un om cu frica de Dumnezeu Dumitre! O să-ţi fiu recunoscător toată viaţa pentru ce ai făcut, – îl bătu pe umăr Andrei.

* * *

Petru Klontz a fost condamnat la cinci ani închisoare. Nu l-au putut scăpa banii, nici cunoştinţele suspuse.
«Nu pot face nimic domnule Klontz, – strânse din umeri căpitanul Ţiller. – Dacă era vorba de cineva din sat – treacă meargă te scăpam, dar cu îştia de la Cluj nu mă joc!»
Peste trei ani a fost graţiat. Dumitru Iufurko, însurat cu Maria Surduc, aşezat la casa lui, era unul dintre cei mai mari gospodari din sat şi comerciant de cereale. Klontz l-a dat în judecată că acesta i-ar fi luat pe nedrept două hectare de pământ.
– Domnule Klontz pe acest act de donaţie stă iscălitura dumitale şi iscăliturile a doi martori, profesori universitari din Cluj. Dar dacă susţii că nu e iscălitura dumitale, putem trimite documentul la expertiză, îi spuse judecătorul.
– Dă-o dracu’ de expertiză!… – spuse nervos Klontz şi îl lăsă în pace pe Dumitru care se dăduse de partea Surducilor.

(Sfarsit)

@Mihai Hafia Traista
Blogul autorului: http://trona2007.wordpress.com/

Anunțuri

4 gânduri despre “APROAPELUI CU URĂ (7)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s