Et in Arcadia ego

Rozalia-Maria Muste
Rozalia-Maria Muste

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Et in Arcadia ego

Autor: Rozalia-Maria Muste

Implinirea a 150 de ani de la infiinţarea Liceului Regele Ferdinand prin sobrietatea momentului, dar si gândindu-mă câte generaţii de dascăli s-au format profesional, sociologic, psiho-pedagogic, care la randul lor şi-au pus amprenta dăruind o parte din A.D.N.-ul lor altor generaţii, educându-i să devină oameni desăvârsiţi, mă fac să-mi amintesc cu drag si cu mândrie ca am fost elevă a acestui liceu.
Rigorile si Regulamentul de Ordine Interioară, faptul că trebuia să port trei zile pe săptămână cămaşă albă si celelalte trei cămaşă bleu la sarafanul care se numea pe atunci uniformă, că eram obligată sa vin în ciorapi (fara pantaloni) indiferent câte grade cu minus arăta termometrul, că toaleta mea trebuia să conţină obligatoriu ca piese vestimentare o ie şi o fustă neagră maxi (pentru cor) adolescenta rebelă din mine le percepea ca pe o cenzură, iar liceul ca pe un schit, ca pe o scoală care te forma pentru a deveni calugariţă sau pentru o viaţă cazonă. Mai târziu am înţeles cât de mult a contat startul din acest liceu pentru formarea mea ca om. Acesta e motivul care m-a determinat să-mi aduc obolul si să-mi amintesc cu mare drag si preţuire de profesorii mei.
Trecerea neîncetata a timpului şterge desigur multe amintiri de care, poate, n-am vrea sa ne despărţim niciodată, dar, dacă după treizecişitrei de ani de la absolvirea liceului, când întâmplări si oameni apar neclar printre amintirile mele, rămân totuşi portrete pe care le păstrez in minte, iar rememorarea lor îmi umple sufletul de bucurie, înseamnă că aceste persoane n-au trecut nici întâmplător, nici efemer prin viaţa mea.
Dintre profesorii care şi-au pus definitiv amprenta pe destinul meu si cărora mi-aş dori să le pot mulţumi, deşi am amintiri plăcute si un respect deosebit şi pentru alţii, cum ar fi : profesorul de muzică Teodor Popovici împreună cu minunata lui soţie, profesoara de psihologie Ana Popovici, regretaţii profesori Vasilea Horvath si Gheorghe Georgica, doi sunt cei pe care aş vrea să-i aniversez. Din nefericire pe unul dintre ei nu pot decât să-l comemorez pentru că ne binecuvântează de-acolo, de sus.
Voi începe cu profesoara mea dragă de limba latină, coşmarul tuturor generaţiilor de chiulangii, un om mirobolant, un dascăl şi un pedagog desăvârşit, la fel de exigentă cu ea însăşi ca şi cu cei pe care i-a format ca oameni, cu mult respect de sine, care mi-a servit drept model in viaţă şi pe care am aşezat-o pe piedestalul sufletului meu încă de când era o fetiţă firavă, proaspătă absolventă de facultate, pe vremea aceea Valeria Maruseac, devenită ulterior prin căsătorie Socaciu, cea care, trimiţându-mi mediile in plic prin postă părinţilor, in subsidiar scria : le mulţumesc părinţilor pentru buna educaţie dată elevei. Ani de zile am păstrat acest plic, dar mutându-mă de mai multe ori, l-am rătăcit, însă preţuirea unui om de valoarea doamnei profesor Socaciu nu mi-a dat voie niciodată in viaţă s-o dezamăgesc. Educaţia primită am transmis-o la rându-mi celor trei copii ai mei de care sunt mândră.
Vă mulţumesc doamnă profesor că existaţi şi mă consider o privilegiata a destinului ca v-am avut ca dascăl !
Cel de-al doilea dascăl căruia aş vrea să-i mulţumesc si care între timp s-a stins, este bunul si minunatul profesor de matematică Grigore Balea.
Despre profesorii de matematică se spune ca sunt rigizi, reci, puţin apropiaţi de sufletele elevilor. Acest profesor, acest minunat pedagog, un colos de bunătate, care, dacă s-ar fi tăiat la un deget, sunt sigură ca ar fi curs miere in loc de sânge, ştia întotdeauna să se impună prin căldura sufletească pe care o emana si o dăruia necondiţionat, prin vorba lui blândă care te mângâia întocmai zefirului, prin înţelepciunea dublată de echilibru care-l caracterizau. Dincolo de matematica pe care o invăţai din respect pentru dascăl, găseai în el oricând o oază, un refugiu, un confident, un povăţuitor.
Eram aproape de sfarşitul clasei a XII-a si toata clasa cânta : “Bea, bea, nu te lăsa/ Uită că viaţa e grea”. Deodată s-a deschis uşa clasei si a intrat profesorul Grigore Balea. Imi amintesc că n-am mai ţinut ora de matematică, noi bucurându-ne ca fentăm o oră, dar ne-a ţinut o oră de educaţie civică, de morală, de luat zborul spre viaţă demn. Nu ne-a certat, n-a ridicat nici măcar cu un decibel tonul, dar la sfarşitul orei, prin tactul pedagogic de care a dat dovadă, prin bunătatea lui incomensurabilă pe care nu mi-a mai fost dat s-o întâlnesc la nimeni altul in viaţă, ne-a facut sa ne ruşinăm, să ne însuşim mesajul educaţional transmis cu atâta blândeţe că ne era jenă să ne ridicăm ochii şi să-l privim.
Toţi elevii clasei a XII-a au înţeles atunci că s-au îmbogaţit sufleteşte având un asemenea model ca dascăl.
Dumnezeu să vă binecuvânteze memoria domnule profesor Grigore Balea, iar pentru aportul educaţional în formarea oamenilor demni, consider că meritaţi să fiţi declarat, chiar dacă post mortem, cetăţean de onoare al acestui oraş.
Sunt fericită ca m-am format ca om întrun asemenea liceu, că am avut dascăli valoroşi care mi-au modelat frumos personalitatea si caracterul, mi-au mobilat interiorul, educându-mi gândul in armonie cu sufletul, iar acum, la ceas aniversar mă aplec in faţa minunaţilor mei dascăli si le multumesc.

 

P.S. Articol scris în urmă cu doi ani pentru Revista Liceului Regele Ferdinand.

 

@ Rozalia-Maria Muste

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s