Certitudinile şi incertitudinile viitorului

George Petrovai
George Petrovai

 

 

 

 

 

 

 

Certitudinile şi incertitudinile viitorului

Autor: George PETROVAI

Pesemne că înainte vreme (în antichitate, de pildă) viaţa o fi fost ea aspră şi apăsătoare pentru cei mulţi şi asupriţi, dar cu siguranţă nu s-a dovedit atât de încrâncenată ca cea din zilele noastre (prin extensie din întreaga perioadă maşinistă de după Renaştere), iar viitorul nicicând nu şi-a arătat în oglinda tulbure a timpului un chip mai încruntat ca cel de-acum.

Cum altfel să ne explicăm îndrăzneala lui Tacit de-a enunţa cugetarea Omne ignotum pro magnifico est (Tot ce-i necunoscut trece drept magnific), când prin tot ce simte, gândeşte şi înfăptuieşte, omul modern se arată duşmanul ei de moarte?! Căci, dacă luăm aminte la câteva dintre trăsăturile definitorii ale lumii de azi: la legea celor trei “c”-uri (consum-comoditate-confort) şi legea celor patru “p”-uri (prostituţie-proxenetism-pedofilie-pederastie), la neliniştea, dizarmonia lăuntică, asimetria, absurdul din gândire şi acţiune, la violenţă şi intoleranţă, dar mai cu seamă la impermanenţa în gusturi şi convingeri, respectiv la rolul dominator al corupţiei şi birocraţiei (la români, de exemplu), atunci concluzia se impune de la sine: fie că omul modern se umflă atât de tare-n pene cu cunoştinţele dobândite, încât pentru el necunoscutul se cheamă doar acea zonă ostilă care se opune dobândirii bogăţiei, faimei şi plăcerii, fie că a învăţat să se plictisească într-un mod atât de aristocratic, cu toate că civilizaţia sa nu trece dincolo de epidermă şi cultura dincolo de simţuri, încât şi-a făcut o adevărată religie din Carpe diem (Trăieşte-ţi clipa), după ce aproape întreaga măreţie umană a înghesuit-o în amăgitoarea şi egoista lui fericire, fireşte, fără a se sinchisi de enormul preţ plătit în suferinţă (a unor semeni mai întâi, a sa mai apoi) pentru a-şi crea iluzia că-i fericit.

Iar de acest adevăr ne convingem printr-o analiză curajoasă şi onestă a dublei noastre ipostaze: de locuitori ai planetei, respectiv de locuitori ai meleagurilor nord-dunărene.

Prima ipostază ilustrează (la modul general) pe de o parte certitudinile semnalate în cronici şi în faptele prezentului, care certitudini (sau, mă rog, admise ca atare) au generat şi continuă să genereze atâtea şi atâtea derapaje pustiitoare (războaie, asuprire şi măceluri, foamete, bătăi şi închisori) şi pe care – laolaltă fapte bune şi rele – consimţim să le numim evenimente istorice; pe de altă parte, prin raporturile statornicite cu Creatorul şi întrega Sa creaţie (oameni, animale, plante, pământ, apă şi aer), noi toţi – funcţie de harul cu care am fost dăruiţi şi de puterea umană cu care am fost investiţi – contribuim mai mult sau mai puţin, conştient sau inconştient la consolidarea acelor certitudini înfricoşătoare ale viitorului nu prea îndepărtat (poluarea, înarmările nucleare, foametea), care îşi dau mâna şi conlucrează la răspândirea pe arii tot mai întinse ale globului a fricii şi terorii, a bolilor neiertătoare şi a calamităţilor nimicitoare, într-un cuvânt a neliniştii crescânde la nivel planetar că însăşi temeliile vieţii sunt grav avariate.

Cea ce-a doua ipostază – cea de locuitori ai acestor meleaguri binecuvântate de Dumnezeu, dar terfelite într-un hal făr’ de hal, este evidentă nu doar pentru români, cât mai ales pentru străinii ce ne vizitează ţara. Sunt evidente atât certitudinile: nemunca şi jafurile, bogăţia sfidătoare a ciocoilor şi sărăcia ca o rană purulentă a cetelor nesfârşite de cerşetori şi oropsiţi, mizeria morală laolaltă cu cea de pretutindeni (străzi, ape, locuri de popas), gropile de pe drumuri şi găurile fără fund din bugetul statului, cât şi incertitudinile de viitor ale României, reduse în clipa de faţă la două necunoscute: alegerile prezidențiale şi europarlamentare, respectiv noua împărţire administrativ-teritorială a ţării.

Şi aşa s-au încins spiritele autohtone în legătură cu viitoarea împărţirea a României în opt euroregiuni sau judeţe mari, de parcă acest proiect cu exact opt Agenţii de Dezvoltare Regională (ADR) n-ar fi fost elaborat pe vremea când era prim ministru Adrian Năstase (o necesitate economico-financiară cu care, îndeosebi de la aderare încoace, ar trebui să fie la curent cam toată floarea cea vestită a politicii dâmboviţene) şi de parcă România va dispare ca stat îndată după comasarea actualelor judeţe.

Dar eu spun că în focul dezbaterilor pe această temă (cele mai multe ba cu iz politico-demagogic, ba cu iz mai degrabă patriotard decât patriotic), se uită sau voit se dau uitării două coordonate esenţiale ale chestiunii în cauză:

1)Se omite cu bună ştiinţă faptul că România este codaşa ţărilor din Uniunea Europeană şi că în această postură, dacă nu se iau anumite măsuri de preîntâmpinare impuse de raţiune şi bun-simţ, ea poate oricând să devină o problemă cel puţin la fel de gravă ca Grecia. Ori este la mintea oricui că românii nu vor beneficia de tratamentul (a se citi ajutorul) acordat grecilor, din simplul motiv că România nu are istoria, cultura şi potenţialul turistic al Greciei, deci nu are nici pe departe aceeaşi greutate în spiritualitatea universală şi în ochii responsabililor occidentali, că doar tot apusenii (în speţă Churchill şi Roosvelt) i-au sărit în ajutor atunci când Stalin vroia să înghită Balcanii cu fulgi cu tot şi când – la drept vorbind – condiţiile interne ale grecilor erau mult mai favorabile acestei absorbţii decât cele din România (în 1945 existau zeci de mii de comunişti eleni, faţă de cei aproximativ 800 de la noi).

Deci, dacă la ora asta România ar fi o ţară cu o economie sau măcar cu o agricultură productivă şi competitivă, altfel spus un stat care produce şi exportă nu doar consumă, este de presupus că acuma nu i s-ar fi impus nimic, ci cel mult i s-ar fi făcut recomandări cum trebuie să acţioneze în continuare în vederea unei depline integrări prin apropierea de standardele occidentale.

2)Se uită, de asemenea, că românii cu toţii au dorit cu o asemenea ardoare integrarea în structurile euro-atlantice (s-a considerat că nu mai e nevoie de referendum!), încât aderarea parafată la 1 ianuarie 2007 a fost trâmbiţată de ai noştri ca un act politic de importanţă majoră pentru ţară. Nu guvernanţii sunt vinovaţi că au tratat cu superficialitate, mai exact cu incompetenţă avertismentele oficialilor europeni din faza de preaderare, cum că simpla integrare nu va rezolva problemele cu care se confruntă românii şi ţara, ci – dimpotrivă – că toate acestea se vor complica şi acutiza, prin urmare să ne pregătim temeinic ca să le putem face faţă, căci, spuneau ei, exemplul celorlalte ţări intrate în Uniune demonstrează negru pe alb că drumul de la bine la mai bine trece prin mai rău?! Din nefericire, răul nostru este atât de viguros şi înrădăcinat, încât nici că se dă dus pe alte meleaguri. Se simte minunat în solul nostru mănos şi lăsat în paragină. Ca şi în minţile şi inimile românilor, devastate de nelinişte, egoism, ambiţie, invidie şi ură. Celor mai mulţi dintre ei, din nepăsarea datorată nevoilor interminabile ori din trufia datorată ciocoismului, nici că le pasă că marile noastre probleme-certitudini, dimpreună cu ale tuturor pământenilor, se cheamă hrana cea de toate zilele, apa potabilă şi aerul curat. Desigur, la acestea se adugă alte câteva specifice acestor locuri: nesiguranţa zilei de mâine, inflaţia, şomajul şi scumpirile…

Mai mult. O perioadă de aproape 50 de ani am fost în sfera de influenţă a muscalilor şi, după ce ne-au stors ca pe nişte lămâi, am mulţumit lui Dumnezeu că după ‘89 am scăpat oficial de bolşevism şi că România n-a fost transformată într-o gubernie rusească, iar noi, vorba lui Petre Ţuţea, n-am (mai) fost nevoiţi să învăţăm ruseşte cu dicţionarele pe genunchi. Scârbiţi de ceea ce am pătimit şi încă înspăimântaţi de ceea ce putea să ni se întâmple, după Decembriadă am rupt-o total cu Răsăritul (altă greşeală care ne-a costat şi ne costă în continuare) şi ne-am îndreptat faţa spre Apus, convinşi că prin această simplă întoarcere, soarele prosperităţii ne va încălzi şi pe noi.

Ei bine, dacă lucrurile n-au mers când stăteam cu faţa spre Est şi nu merg nici acum când suntem cu capetele plecate spre Apus, trebuie să recunoaştem că hiba ne aparţine! Iar dintre toate crizele care ne macină fără milă, cea mai veche şi mai perfidă (căci s-a oploşit pe aceste meleaguri cam din vremea fanarioţilor) se dovedeşte a fi criza moral-spirituală. De-abia când vom izbuti s-o izgonim din noi (din minţi, inimi şi năravuri) şi dintre noi (din instituţii), de-abia atunci vom putea spune că ţara a intrat pe un făgaş normal, unde se poate pune umărul la clădirea unei prosperităţi reale.

Sighetu Marmaţiei,

20 iunie 2011

@ George PETROVAI

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s