Femeia, simbol al postului

Mariuca Verdes
Mariuca Verdes

 

 

 

 

 

 

 

Femeia, simbol al postului

Autor: Măriuca Verdeş

A fi femeie în satul maramureșean nu este un lucru ușor. Dacă odinioară ea a fost cheia casei, iată că și astăzi mai întâlnim femei care intră în această categorie!

De când venea pe această lume viaţa femeii era hărăzită. De multe ori soarta nu era una bună. Stând de vorbă cu bătrânele satelor, îmi povesteau cu nostalgie despre viața lor marcată de lacrimi și greutăţi. Ele nu au știut ce însemnă copilăria, nu au știut ce înseamnă joaca, ci erau pregătite de când prindeau a înțelege viața, pentru ceea ce va urma. Erau învățate să lucreze cu lâna sau cânepa, să toarcă, sau să facă alte lucruri care urmau să le fie de ajutor în viață.

Prin urmare, până ajungea la ceasul măritișului, trebuia să fie pregătită pentru viaţă. Rânduiala satului nu este una ușoară, ea te clasifică după felul în care ești: harnică sau leneșă, din neam bun sau rău, de ominie sau nu și multe altele. Toate acestea duceau spre o nuntă frumoasă. Dacă comparăm un pic trecutul cu prezentul, pe la noi și astăzi se mai ţine cont de aceste aspecte. Din acest motiv, strigăturile, horile de la nuntă au fost încununate cu versuri care pregăteau fata pentru ce va urma.

Miresucă struț tomnit

Ieț gându’ de la fetit,

Şi ţâ-l pune la bărbat

Că, cu el te-ai măritat.

După ce se intra în rânduiala satului din punct de vedere al căsătoriei, se aștepta ca nu după multă vreme să se audă că acei „ tineri” o să aivă un urmaș.

Cele care nu puteau face prunci din diferite motive, au fost numite sterpe și asfel începeau semnele de întrebare din partea sătenilor cu privire la conduita lor anterioară: dacă a fost de ominie sau nu până să se mărite, dacă o fi pticat vre-un păcat de pe neam pe ea și multe altele.

Încercând să scape de acestă rușine, femeile din vatra satului apelau la Dumnezeu, fiind singurul care putea face minuni pentru ele. Astfel se apucau de ținut posturi şi multe rugăciuni. Se spune că în timpul postului mare, este bine ca acea femeie să țină post negru de joi seara şi până vineri seara, să mergă la maslu și să dea de pomană.

A nu putea face prunci este o mare pedeapsă căzută pe familia respectivă, fiind de poveste în sat, mai ales în familile bocotane (și nu numai) pentru că pruncii au rolul de a perpetua neamul dar și averea adunată cu greu de înaintașii lor. Se preferau băieţii deoarece ei sunt cei care aduc averea la casă, pe când fata este cea care o duce de la casă.

De când rămânea femeia grea, femeile din jurul ei (mamă, soacră, vecine, neveste), aveau grijă să o sfătuiască cu privire la comportamentul pe care trebuie să îl adopte în această perioadă. Prin urmare i se spunea ce este bine și ce nu este bine să facă în această perioadă. Se începea cu lucruri mici, cum ar fi: să nu țină nimic la brâu (fructe) pentru a nu rămânea pruncului vreun semn, nu avea voie să fure, să se uite la sânge sau carne cu sânge ca să nu aibă coconul pete pe corp; se zice că nu este bine ca mama să vadă morți pentru că se poate ca pruncul să aivă culoarea pielii galbenă, să nu te miri de un lucru și multe alte crezuri de acest fel.

Puterea gândului este foarte mare în această perioadă între mamă și făt. El este cel care răzbește împotriva tututror relelor care pot apărea în defavoarea pruncului. Modul în care se comportă sau în care gândește mama în această perioadă, se răsfrânge asupra pruncului. Prin urmare ea se ruga foarte mult ca acel prunc să fie sănătos, harnic, frumos, norocos şi multe astfel de gânduri, ele diferind de la o mamă la alta, funcţie de viitorul pe care aceasta şi-l dorea pentru copil.

Se crede și astăzi că rolul viitoarei mame în această perioadă de nouă luni, este de a aduce pe lume un prunc ipen. Alimentația era şi este importantă în această perioadă, pentru a nu fi coconu’ slab iar mama să nu se urâțească. Din acest motiv, trebuia să mânânce ce vedea cu ochii şi ce îi era pe plăcere, tot ce era mai bun.

Raportându-mă la trecut, când o femeie făcea mulți prunci, unele câte unsprezece dar au fost cazuri când făceau și cincisprezece prunci, dacă nu și mai mulţi, mai avea grijă și de îmbrăcatul familiei, a casei sau lucrul câmpului, toate aceste sarcini au întărit femeia de la sat, făcându-o ca o piatră de puternică iar în fața lui Dumnezeu ca şi o lumânare.

Frica de divinitate o făcea pe femeia simplă din vatra satului să aducă pe lume câți prunci îi dădea Dumnezeu, temându-se de El și de puterea Lui, în a lua vieţile celor nevinovaţi, spunându-i-se că toată viața o vor căuta şi îi vor cere câte ceva, plus păcatul omorului care este foarte greu de răscumpărat. Astfel ele deveneau niște sfinte între sfinţi, deoarece se crede că rugăciunea de mamă cu frica lui Dumnezeu trece și prin piatră, atât de puternică este.

Poate au mai existat și femei care au încercat să scape de a mai aduce prunci pe lume din cauza sărăciei și a greutăţilor prin care treceau, dar acest lucru pentru multe s-a sfârșit trist, rămânând copii orfani.

Pe lângă aceste femei, mai erau și fetele ,,care nu erau cuminţi” și nu voiau să facă un copil, acestora li se luau niște drepturi, pe lângă că erau de râs în sat. Când se măritau astfel de tinere nu aveau voie să poarte cunună pe cap ci doar pânzătură și dacă nu le reușea să “scape de năcaz”, cum se zice, se mergea cu coconul la o rătită și o măritau cu rătita (salcia) pentru a avea pruncu’ tată.

Vatra salutui își are traiul, povestea lui, care a fost creată de atâtea generaţii de oameni unde frica față de divinitate şi legătura cu ea l-a ținut pe om drept şi de neclintit.

@ Măriuca Verdeş

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s