Din neguri de timp, uitate (19)

Lia Muresan
Lia Muresan

 

 

 

 

 

 

 

Din neguri de timp, uitate (19)

Autor: Lia Mureşan

Iernile blânde uneori lipsite de zăpadă, sărbătorile din ultimii ani din ce în ce mai sclipitoare dar lipsite de substanţă şi trăire, mă fac să mă întorc în timp, fără să vreau din amintire îmi zâmbesc ochiurile de fereastră, dantelate cu flori de gheaţă, ale caselor pierdute printre nămetii copilăriei.

În Valea Sasului, ca în toate satele Maramureşului istoric, obiceiurile şi datinile venite de dincolo de timpuri, sunt atât de vechi încât şi-au pierdut urma. În rădăcinile lor se împletesc, regăsesc, ritualuri păgâne cu cele creştine.

Odată trecut Crăciunul şi Anul Nou în şirul sărbătorile de iarnă urmează Boboteaza.

În ajunul sărbătorii, în 5 ianuarie, în sate se obişnuia să se postească. În acea zi la loc de cinste pe mesele din casele de pe Valea Sasului se aflau hribele sau merele şi prunele uscate, fierte, ori, varza acră, iar în unele gospodării se obişnuia să se ajuneze.

Pentru Bobotează se curăţa casa ca la Crăciun, se împodobea, se schimbau ţolurile şi ştergurile ca odăile să arate cât mai frumos când va veni preotul cu crucea să sfinţească locuinţa.

Iarna mama mă lăsa să dorm dimineaţa în zilele în care nu trebuia să merg la şcoală. Când mă trezeam devreme, îmi părea rău să văd cum de pe fereastră dantelăria de gheaţă dispare şi ţurţurii de sub streaşină încep a lăcrima pe măsură ce în casă se încălzea.

În dimineaţa zilei de Bobotează mama mă lăsa să dorm până auzea în depărtare copiii care anunţau venirea preotului.

-Ilincuţă scoală-te! Mintenaş zine popa cu crucea şî ne prinde cu patu desfăcut şî casa vraişte! Trebe să mănânci şî să te îmbraci ca să meri cu lumninarea înaintea preotului până la Grigore a Mucului, să strîgi şi tu cu ceilalţi coconi,Tiralexa.

– Mai lasă-mă un ptic să dorm. Ştii că mă îmbrac iute. Până pui mneta să mănânc io mai stau în pat.

– Hai, scoală Ilincă, ai durnit bugăt. Amu iată zine popa, îi peste vale la Varvara. Doară nu îi vre să te adesmuiască în pat… Doamne feri şi apără, ieşti ipenă, nu oloagă. Sus, fuguţa! Te păzăşte… că amu-i vremea! Am zâs io că te-ai păzât să zii pă lume şî amu când trebe, tragiî de timp. Susurel, hai, iutiuca te spală pă oti şî-mni spune ce corteşti să mănânciî că nu-i vreme de pterdut. Ascultă-mă!

– Bine mămucă! Mă ridic amu. Da’ să ştii că mni somn…

– Lasă voroava şî te rădică din pat! Nu tăt feleli atâta că mă supăr şî astăzî nu-i slobod a hi supărat.

Nu-mi era somn, abia aşteptam această zi cu ger. În fiecare an la Bobotează cerul era de un albastru pur şi-mi plăcea scârţâitul zăpezii sub picioare în timp ce mergeam pe cărarea ce şerpuia de la noi până la casa lui Grigore a Mucului. Mă simţeam un fel de sol ducând lumânarea aprinsă care era lipită în mijlocul unei farfurii pe care mama o umplea cu seminţe grâu.

Odată îmbrăcată nu mai aveam răbdare, făceam ture prin curte. Mă duceam până la zmeuriş şi aşteptam să zăresc copiii, băieţii şi fetele din vecini care veneau înaintea preotului cu lumînările aprinse. Abia aşteptam să mă alătur lor.

Între timp mama aşeza pe masă un coş cu mere şi unul cu nuci, două lighene pline, unul cu boabe de porumb şi unul cu grâu, iar pe o farfurie un colac mare, ca o cunună, copt special pentru asta pe vatra cuptorului, iar în mijlocul colacului fixa o lumânare mare, albă, care urma să fie aprinsă în timp ce preotul stropea cu agheazmă prin toată casa. Lângă ele punea o sticlă cu vin şi una cu horincă.

– Hăi ma’, vezi că m-ai trezit dejaba aşe dimineaţă? Încă îs departe, deabde să aude „Tiralexa-i”!

– Ai răbdare, Ilincă! Niciî nu ştii când îs la poartă, lângă zmneuriş. Du-te mai bine şi adă canceu’ ăla mnic că am uitat de iel şi n-are în ce ne lăsa popa apa sfinţită!

Ptiu, că mult te tăt foşgăieşti pă aiciî de uit de mine şî de rânduială! Şî, spune-i tătâne-to să gate odată cu omătu’ ăla. O făcut cărări bugăte. Şî ‘nainte de a zini în casă să facă bine să margă să vadă de are vaca apă, că io am uitat de ie. Doară n-o adăpa-o popa cu adeazmă, batăr că-i Boboteaza.

Am ieşit să-l caut pe tata prin livadă unde-şi căuta de lucru, verifica dacă nu cumva o fi prins îngheţul copacii tineri şi vlăstarele celor altoiţi de curând.

Dinspre casa lui Colindău se auzea corul de copii strigând: „Tiralexa Doamne, Grâu de primăvară…”

Am ocolit casa pe cărarea curăţată de zăpadă şi l-am zărit pe tata privind gânditor spre munte. M-am apropiat fără să mă simtă şi am început să cânt “Tiralexa Doamne”. Tata se prefăcea că nu mă aude, iar eu începeam mai cu sârg:

„Tiralexa, Doamne!

Grâu de primăvară

În pod şi-n cămară.”

-Tată, hăi ta’, nu auzî? O zâs mama să zii să vezi de are vaca apă.

-Aud Ilincuţă, cum să nu te aud?! Hai că am auzît coconii cu „Tiralexa”, minten îs la noi. -Tu mai ştii cântarea?

-Ştiu tată, cum nu? Dapi nu io am cântat mai ’nainte?

-Tu ai cântat aşe mândru?! – se prefăcea tata, privindu-mă mirat, dar ochi îl trădau, îi străluceau jucăuş. Apoi m-a luat de mănă şi ne-am îndreptat spre casă în timp ce continua să vorbească.

– Şi anu’ asta-i frig de îndeaţă coarnele dracului… Hai în casă să-l aşteptăm pe preot.

– Tată, da’ o zâs mama…

– Las-o să zâcă. I-am dat şî fân şî apă… doară nu s-o gânit mă-ta că oi aştepta s-o adape popa cu adiazmă!

-Gata ieşti Mări? Că io-s gata să sărut crucea…

– Gata, gata… ai adăpat vaca?

– Lasă vaca. Du-te întâmpină coptii că-s în ocol.

Copiii împrăştiau grâul din farfurii, îl aruncau peste casă şi în cele patru zări în timp ce strigau în cor:

„Tiralexa, Doamne!

Grâu de primăvară

În pod şi-n cămară

Şi-n tindă şi-afară.

Tiralexa, Doamne!

Câti cărbuni în vatră

Atâţia peţitori la fată,

Câte paie în coteţ

Atâţia peţitori s-aveţi,

Câte pene pă găină

Atâţia ai rodnici să zină.

Câte pene pă cocoş

Tăt atâţia ai frumoşî.

Tiralexa, Doamne!

Grâu de primăvară”

– Audă-vă Dumnezeu ruga măi coconi şî cocoane! Da’ ia de ziniţî în casă până soseşte şi părintele cu crucea că iţ hi degerat pă geru aiesta.

Au intrat cu toţii în casă, mama le-a dat nuci şi mere şi se uita cum pe podeaua de curând spălată, acolo unde stăteau se face o băltoacă.

Preotul intrase în curte şi cânta: ”În Iordan, botezându-te Doamne”, apoi intrat în casă ne-a dat să sărutăm crucea în timp ce rostea: “Christos în mijlocul nostru”, noi răspunzându-i: „Este şi va fi”, după aceea a stropit cu agheasmă.

Când a intrat preotul, copiii au ieşit . După ce am sărutat crucea mi-am luat farfuria cu grâu, am aprins lumănarea şi am ieşit la copiii care mă aşteptau. Unii, cărora li se terminase grâul şi lumânarea s-au întors acasă. Ceilalţi am pornit printre nămeţi pe cărare spre casa lui Grigore a Mucului strigând în cor: „Tiralexa, Doamne…”

@Lia Mureşan

Blogul autoarei: http://rolia2012.wordpress.com/

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s