APROAPELUI CU URĂ (4)

Mihai Traista
Mihai Traista

 

 

 

 

 

 

 

APROAPELUI CU URĂ (4)

Autor: Mihai Hafia Traista

Bătrânul Klontz, turbat de furie, se plimba ca lupul prins în cușcă. Scuipa printre dinţi și înjura încontinuu:

– Paștele mamii lui de mămăligar!… O să plătească pentru asta!… Cu vârf și îndesat… cu viaţa o să plătească!… Toți cei din familia Surduc o să plătească pentru tot ce mi-au făcut!… Cu mine se pun ei?… Cu mine, cel mai înstărit gospodar din sat?… Le arăt eu lor!…

– Ce-i cu tine bărbate, de ce nu intri în casă?… Nu e frumos să-ți laşi musafirii singuri şi să ieşi, – îl mustră nevastă-sa.

– Acolo-i bou’ de fiu-tău, sunt musafirii lui!

– Apoi, tu ești gazda casei! Hai că musafirii întreabă de tine.

– Dă-i în mă-sa de musafiri! Aștia-s musafiri?… Anafura mamii lor de beţivi, s-au îmbătat ca porcii și urlă, iar Stănescu s-a dus la calici în loc să vină la mine, crucea cui i-a închinat de mămăligari împuțiți! – lovi cu piciorul găleata goală din care Dumitru adăpa caii.

– Ce-i cu tine Petre? Șezi blând că ne faci de rușine faţă de…

– Leagă cățeaua muiere şi intră în casă până ți-e bine!

Femeia tăcu și intră în casă, unde studenţii înveseliţi de pălincă au început să cânte, iar profesorul Lupu le ținea isonul. Iacob răgea din când în când ca un măgar «I-i-i… măi Ghio!…», nici că-i păsa că profesorul Stănescu, de care depindea viitorul său, se dusese la Maxim Surduc în loc să vină la ei.

– Uite pentru cine m-am pregătit eu! – scuipă nervos bătrânul. – Am făcut din căcat bici!

«Pe-e-e uli-i-i-ța-a-a mâ-â-ândri-i-ii-n su-u-us», – se auzea vocea lui Iacob.

– Bine îți mai e fiule! Ce-ți pasă? Behăi ca un berbec şi laşi totul în seama mea… – şopti şi intră-n casă.

– Domnilor, haideți să bem şi să ne veselim, – spuse luând un pahar de pălincă şi închinând cu profesorul Lupu, îl dădu peste cap.

– Vă place la noi domnule profesor? – se așeză lângă el, cu toate că știa foarte bine că acesta nu-l poate ajuta cu nimic, totul depinde de Stănescu care s-a dus la dracu’n praznic, dar încă nu-i pierdut nimic! După masă se va duce la ei, se va umili, va intra în casa sărăntocilor, va face pe dracu-n patru și tot va vorbi cu el.

– Petru Klontz nu se dă bătut cu una cu două! – șopti și turnă pălincă în pahare.

* * *

Cu totul altă atmosferă domnea în casa Annei Surduc, care spre deosebire de bătrânul Klontz nu-și găsea locul de bucurie.

La început, înainte de sosirea musafirilor, era foarte îngrijorată. O frică de nedescris i se cuibărise în suflet, parcă o sugruma, nu o lăsa să respire. Spera că musafirii vor trage la Klontz. Dar Maxim i-a dat de înțeles că s-ar putea să vină la ei.

– Vai de mine și de mine! Ce o să mă fac cu așa musafiri, cum să vorbesc cu ei, cum să mă comport? Mai bine s-ar opri la Klontz!

Când Andrei strigă la Maria să deschidă poarta, Annei începură să-i tremure mâinile și picioarele.

– Doamne Dumnezeule!… Au venit!… Ce mă fac acum? – șoptea de parcă își rostea rugăciunile.

– Bună ziua! Bucuroși de oaspeţi? – o salută profesurul, sărind sprinten din căruţă și întinzându-i mâna.

– Cum să nu fim bucuroși de așa oaspeţi? – răspunse aplecându-se să-i sărute mâna.

– Ei da se poate?… Eu nu-s vlădică, s-ar putea să ne încuscrim și dumneata îmi pupi mâna? râse cu poftă profesorul, dar văzând-o atât de speriată adaugă:

– Am glumit, dar nu m-aș da în lături de la așa ginere.

Vorbele profesorului o liniștiră, răsuflă ușurată și îi pofti în casă.

«Ia te uită ce domn mare și vorbește de parcă ar fi de-al nostru, din sat.»

– M-am născut într-o familie de țărani, – parcă îi ghicise gândurile profesorul. – Am crescut în sărăcie, fără tată, la fel ca și copiii dumitale. Maxim mi-a vorbit despre familia voastră.

După două păhărele de pălincă, profesorul Stănescu mâncă cu mare poftă. Tocănița de ied cu mămăliguță caldă îi plăcu mai mult decât celelalte mâncăruri pe care le punea pe masă Anna împreună cu Maria. Beatrice nu a băut pălincă, dar Andrei o servi cu un păhărel de lichior de piersici și pe urmă aduse și sticla de coniac și una de vin de Tokay.

– Oho! – se miră sincer profesorul. Nici în restaurantele clujene nu găsești băuturi mai fine.

– Avem și cafea, o fierbi tu Maxime că noi nu prea ne pricepem.

Maxim, cu ochii în lacrimi, privi cu recunoștinţă spre Andrei.

* * *

Aproape spre seară, punând la o parte mândria, Petru Klontz se duse la Anna Surduc să-l invite pe profesorul Stănescu la el, chipurile să vorbească despre organizarea vânătorii la care urmau să meargă a doua zi.

– Ei atunci să mergem! – spuse profesorul și-l întrebă pe Maxim dacă vine și el.

– Pe mine vă rog să mă scuzați, dar vreau să-l ajut pe Andrei că nu-şi mai vede capul de treburi, – se scuză Maxim. Ştia bine că Petru Klontz nu ar fi încântat de prezența lui.

– Nici eu nu merg papa! – spuse hotărâtă Beatrice.

– Cum așa? – sări ca ars Klontz. – Dar se poate să nu veniţi domnișoară?… Nu e departe. – Nu vrei să te plimbi pe ulițele satului?

– Nu mă simt bine papa, mă doare capul. Vă rog să mă scuzați, mâine seară promit că vin.

– Mâine seară musai să veniți!… Facem bal vânătoresc cu muzicanți din Bocicoi, o să vă placă, sigur o să vă placă…

– Nu trebuie să vă deranjați, că noi luni dimineață plecăm, – spuse profesorul.

– Vai de mine!… Dar se poate, cum să plecați aşa repede?… – se sperie Klontz. – Mai stați măcar două zile!

– Am rămâne cu mare plăcere, dar atât eu, cât și profesorul Lupu trebuie să plecăm. Tinerii dacă vor nu au decât să mai rămână.

După ce o sfătui pe Beatrice să iasă la aer curat, să nu ia tablete pentru durerea de cap, profesorul plecă împreună cu Klontz. Beatrice ieși în grădină și se așeză pe iarbă.

– Vai de mine duduiță! Nu vă aşezați direct pe iarbă, stați că vă aştern ceva, – spuse Maria şi fugi să aducă o pătură.

– Te rog să-mi spui pe nume, – Beatrice, nu e așa greu.

– Nu pot duduiță, – spuse ruşinată Maria.

– De ce nu poți? – se miră Beatrice.

– Nu știu, nu pot și gata! Vă rog să nu-mi cereţi asta.

Văzând-o pe Beatrice în grădină, Maxim se apropie de ea.

– De ce ai refuzat să mergi la Klontz? – o întrebă.

– Dar tu?…

– Familiile noastre se dușmănesc, e o poveste mai veche.

– Dușmanii prietenului meu sunt și dușmanii mei! – spuse mai mult în serios decât în glumă.

Maxim se așeză lângă ea, Beatrice își puse capul pe umărul lui și după o prelungă tăcere îl întrebă:

– Ai fost îndrăgostit în copilărie?

– Nu-mi aduc aminte, – zâmbi Maxim.

– Când aveam vreo opt ani m-am îndrăgostit de poștașul care aducea ziarele lui papa. Era un flăcău frumos, înalt, cu părul negru și creţ, cu ochii negri, dar cel mai mult mi-a plăcut mustaţa lui, răsucită în sus ca la husari.

– Şi de ce nu mi-ai spus?

– Acum mi-am adus aminte, la ce-ți folosea dacă ştiai?…

– Mi-aș fi lăsat mustaţă răsucită în sus.

Râsul Beatricei răsună cristalin ca un clopoțel îngeresc.

* * *

După ce Dumitru îl duse cu trăsura pe profesor, Klontz nu avea nici un chef să-l conducă celălalt profesor, Lupu și studenţii se culcară, ieși în curte și se așeză pe jgeabul de lângă fântână așteptându-l pe Dumitru.

– Bată-l Dumnezeu sfântul, să-l bată! – înjură cu voce tare. Nu știa pe cine înjură… pe profesorul Stănescu, pe Maxim Surduc, pe Iacob?… Până la urmă îi era indiferent, de un singur lucru era sigur și anume că nu-și va putea atinge scopul spre care râvnea cu atâta ardoare… înţelese că pierduse.

Pierduse cum nu mai pierduse niciodată. Şi în fața cui?… În fața unui mămăligar, în fața unui sărăntoc, căci asta era Maxim Surduc pentru el, un amărât de coate goale care nu se putea compara cu «fiul celui mai înstărit gospodar din sat.»

«Nu pot să fac așa ceva!… Nu-mi stă în fire, și în al doilea rând locul asistentului meu am hotărât să îl propun lui Maxim Surduc, care este unul dintre cei mai buni studenți pe care i-am avut de-a lungul carierei mele de profesor. Vreau să fiu sincer cu dumneata: Iacob nu e băiat rău, dar niciodată nu va ajunge un medic bun, nu e vina lui, pur și simplu nu are chemarea necesară, aţi greșit când ați ales să urmeze medicina…»

Cuvintele rostite de profesor îi ardeau sufletul, de parcă cineva îi aruncase o lopată de jăratec pe inimă, îi răsunau în urechi ca un blestem.

– Şi câți bani i-am oferit!… Doamne pentru atâția bani!… Poate trebuia să-i ofer mai mulți? – şopti cu vocea răgușită. – Nu, nu! Blestematul nu ar fi primit nicio sumă, cât de mare ar fi fost ea, există și oameni pe care nu-i poţi cumpăra, nu sunt prea mulţi, dar mie tocmai mi-a fost dat să întâlnesc unul… Nu! Încă nu m-ai învins Maxime!… Nu m-ai învins și nici nu o să mă învingi vreodată!… Pe Petru Klontz nu îl poate învinge nimeni!… Nimeni, auzi Maxime?… Nimeni!…

După cuvinte pline de ură se liniști, începu să se plimbe prin curte, iar când apăru Dumitru, îi porunci:

– După ce bagi caii în grajd, să urci la mine în odaie, avem ceva de vorbit!

În odaia de la etaj, pe care o numea «cabinet» nu intra oricine, cu o oră în urmă, aici, stătuse de vorbă cu profesorul Stănescu. Dumitru se uită nedumerit și dând din umeri se apucă să dezhame caii.

– Ia te uită, ce onoare pe capul meu… să stau de vorbă cu «boierul Klontz în cabinetul său», unde până acum nu călcase picior de slugă… ha-ha-ha! – râse încetișor.

Dumitru Iufurko, de vreo nouă ani, îl slujea cu credință pe Klontz. «Cum e turcul, aşa-i şi pistolul, mult și-a mai bătut necuratul iapa până i-a împerecheat!» – vorbeau oamenii, despre ei.

Pe Petru Klontz nu-l aveau la inimă pentru că de multe ori, pe nedrept intabula pe numele său ba câte o bucată de pământ, ba câte un colț de pădure, neținând cont de lacrimile orfanilor şi blestemul văduvelor, totuși îl puteau înţelege, pentru că făcea toate acestea cu un scop, acela de a se îmbogăți. Dar cum puteau să-i înțeleagă pe cei din neamul lui Iufurko, care săvârşeau fapte rele numai pentru propria lor satisfacție. Făceau rău de dragul răului şi erau fericiți când reuşeau să aprindă cuiva șopronul cu fân, sau chiar casa. Oamenii îi urau și totodată se temeau de ei. Nimeni nu vroia să se încurce cu ei. Dar chiar și așa spurcau fântânile cu apă făcându-și nevoile în ele, sau otrăveau oile și câinii vecinilor.

Dar când pe tatăl lor, împreună cu fratele mai mare i-au omorât ciobanii pe muntele Lutoasa, iar alt frate, cu doi ani mai mare decât Dumitru, se otrăvise din greșeală, Dumitru și fratele său mai mic se liniștiră de tot, nu mai făceau nimănui rău, dar oamenii tot îi urau pe cei doi fraţi ocolindu-i ca pe niște leproși.

Dumitru se tocmi slugă la Klontz când avea paisprezece ani, de atunci nu mai plecă de la el. Nici chiar atunci când îi aprinse acestuia două clăi de fân pentru că nu-i dăduse bani să-și cumpere pantofi înainte de sărbătoarea Paștelor, iar el se considera flăcău, avea șaisprezece ani. Klontz nu-l alungase, ba dimpotrivă începuse să-l respecte fiind sigur că se poate baza pe acest flăcău cu ochii negri din care scapără scântei. Nevastă-sa insista să-l alunge, temându-se că acesta o să le aprindă și casa, însă Klontz nici nu vroia să audă.

– Odată, pe când eram încă flăcău, am cumpărat de pe Valea Izei un dulău mare cât un vițel, pe care l-am numit Hoțul. Peste două zile, când am vrut să-l leg m-a muşcat de mână foarte rău. Două săptămâni mi-a dat felcerul injecții, tata vroia să-l împuşte. Nu l-am lăsat, dimpotrivă i-am dat o bucată mare de carne și l-am mângâiat pe cap. De atunci mi-a deveni credincios și a pierit apărându-mă de securile ciobanilor vișevani. Nu-ţi fie frică, Dumitru n-o să ne mai facă nici un rău, deorece nu i-am reproșat nici măcar că mi-a aprins clăile, ba chiar i-am dat mai mulţi bani decât trebuia. Ascultă-mă ce-ți spun… eu mă pricep şi la oameni, nu numai la câini, o linişti el.

@Mihai Hafia Traista

Blogul autorului: http://trona2007.wordpress.com/

 

Anunțuri

2 gânduri despre “APROAPELUI CU URĂ (4)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s