Din neguri de timp, uitate (18)

Lia Muresan
Lia Muresan

 

 

 

 

 

 

 

Din neguri de timp, uitate (18)

Autor: Lia Mureşan

În minte-mi stăruia îndoiala, un sâmbure de adevăr tot trebuia să fie legat de iele şi strigoi. Erau poveşti în care toată lumea credea. Până şi mama spunea că unele sunt adevărate. Am început să o însoţesc seara la şezători. O teamă indefinită mă stăpânea. Şi mama nu avea ce face. Decât să-şi petreacă serile lungi de iarnă acasă, stând cu mine, mă lua cu ea.

Începuse postul Crăciunului şi aşa cum era obiceiul, copiii de şcoală, fete şi băieţi deopotrivă ne adunam la baba Tilica, în căsuţa veche, joasă, pe care în iernile grele zăpada o îngropa până la ferestre. Ne primea în odaia-i strâmtă cu ochiurile ferestrelor cât o palmă, prin care lumina se strecura cu greu. În semiobscurul camerei cu pereţii încărcaţi de carpete din lână, ţesute-n casă, un pat mare din lemn ocupa aproape jumătate din încăpere. Pe pat erau clădite perine mari cu feţele brodate în culori vii. Deasupra parului prinsă-n grindă, lângă perete, trona o bară din lemn pe care erau aşezate-n straturi: pânză albă din in şi cânepă, ţoluri colorate, ţesături în carouri cu alb si negru, împletituri şi broderii. O adevărată comoară. Era ceea ce mai rămăsese nefolosit din zestrea primită şi o parte din zestrea făcută de ea pentru Ion care-i întuneca zilele, precum şi pentru Maria, fata mai mică cu al doilea bărbat care venise târziu când nici nu se gândise c-ar mai putea avea copii. Pe „ruda cu zestre” se găseau lucruri care nu-i mai erau de trebuinţă, dar de care nu se-ndura Tilica să se despartă, spunând că lor le va rămâne când ea se va duce-n lumea celor drepţi. Se mutase-n casa nouă făcută de Ion, dar nu-l lăsase să demoleze vechea casă moştenită de ea de la părinţi. De sărbători se muta la ea – cum ii plăcea să spună –. Făcea focul încălzind „odaia cea bună”, unde ne aştepta pentru a ne învăţa colinzi.

Tilica era mică, adusă de spate, încovoiată de ani şi greutăţi, cu faţa brăzdată de cute adânci, o hidoşenie, de n-ar fi avut ochii încă ageri de-un albastru limpede ca cerul şi vocea caldă ca o mângâiere.

Două zile pe săptămână, miercuri şi vineri, casa Tilicăi prindea viaţă. În fiecare an învăţam câte ceva, două-trei colinde vechi, pe care memoria ei le dezgropa din negura timpului, transmiţându-ne şi nouă cumva ca o taina, un fel de beatitudine, o speranţă. Ne încătuşa în misterul ce plutea în aer în acea perioadă a anului. În ajunul Crăciunului, începând de pe la ora patru după-amiază, ne adunam în cete de câte şapte-nouă copii din vecinătate şi porneam la colindat dinspre partea cea mai de departe de casă. Îmbrăcaţi în cojoace noi şi înfofoliţi, înotam printre nămeţi, luând casele la rând. Râdeam şi chiuiam pe drum ca apoi intraţi în vreo curte să redevenim serioşi amintindu-ne de sfaturile Tilichii:

— Tu cocoane şî măi prunciî, voi sunteţî ca îngerii Domnului… tre’ să hiţî cuminţî cân’ intraţî în ograda oarecui! Vă duceţî pă târnaţ în linişte, să nu vă sâmţă cân ziniţî şî de acolo să colindaţî. Api de-ţî hi pohtiţî în-ontru, nu mereţî, nu vă temeţî, nu să supără nimenea, loaţî ce v-a da şî vă videţî de drum.

Ajunşi în curtea casei ne aşezam sub fereastră şi începeam să colindăm:

„La mnijlocu’ ceriului,

La mnijlocu’ ceriului

Este un pom a Raiului

Şî acolo ciîne şede?!

Şî acolo ciîne şede?

Şed doar două rândunele,

Împletindu-şî lumninele,

Împletindu-şî lumninele.

Lumnini galbine de ceară

Ca să vadă întreaga ţară,

Ca să vadă întreaga ţară.

Şî noi vă colindăm iară.

Noi vă colindăm frumos,

Noi vă colindăm frumos.

Astăzî s-o născut Hristos,

Colo-n fân-n iesle, jos,

Acolo-n fân în iesle jos.

Maria cât o umblat,

Viflaimu-n lung şî-n lat

Viflaimu-n lung şî-n lat.

De mas nime’ nu-o lăsat.

Obosîtă hiind apoi,

Obosîtă hiind apoi

Mărs-o-n staulu’ cu oi

P’ântre vaci, măgari şî boi

P’ântre vaci, măgari şî boi.

Şî de-acolo zinim noi,

Să vă bucuraţî şî voi

Să vă bucuraţî şî voi.”

Colindam două- trei colinzi la o casă, aşa cum cerea obiceiul, în funcţie de importanţa şi rangul pe care-l aveau în sânul comunităţii stăpânii casei. Nu simţeam frigul… spaimele, teama de duhuri era cumva uitată în acea perioadă. Pe drum ne luam la întrecere: care a primit mai multe nuci, mere, pere ori pupeze – o cocă făcută din aluat de pâine în formă de pasăre, special făcute pentru sărbătoarea de Crăciun – numărându-le în trăistuţe. Apoi când terminam de colindat şi ultima casă din cătun – seara pe la opt-nouă – începeau să colinde tinerii, feciorii de-nsurat. Noi, copiii, ne duceam acasă unde ne aştepta lumina din ferestre, căldura, mirosul sarmalelor din cuptor, bradul care apărea de nicăieri, împodobit cu mere, nuci şi bomboane învelite-n hârtie colorată.

După Crăciun mama m-a luat cu ea la oraş. Era prima dată când părăseam cătunul. Aveam să descopăr o lume nouă, nebănuită. La întoarcere povesteam oricui era dispus să mă asculte despre minunăţiile văzute. Într-una din zile lelea Parască a lui Ionul Tilichi, m-a chemat din poartă:

– Hăi Ilincă, zină un ptic! Ian zî-mni cum o fo-n oraş? Fostaţî şî pă la Gheorghe a Roşului? Cum şăde? Bine-i aşăzat?…

– Api, ce să-ţ’ zâc lele Parască?! … cum o fo’-n oraş? Bine! Gheorghe-a Roşului stă-ntr-un bloc… ştii mneta ce-i acela? Ai fo-n oraş oareşcând?

– Ha? No, n-am fo-n veci! Ce să cot io pă cele drumuri?… Deabdie de-am mărs odată până-n târg la Cuhea pă jos. Oraşu-i pre departe şî nu mă ţân pticioarele. De „rată” n-am io bani. Noa dară, zâ-mni cum îi.

– Api-i o casă mai mare, de fapt mai multe căşi, pusă una lângă alta şî peste iele altele… ştii mneta cum? Aşe ca şî teglele lu’ Bogdan ţâganu’ cân’ le clăde’-nainte de-a le arde, numa’ că n-au acoperiş.

– Tu cocoa’! Cum să n-aibă?! Api ce le ploauă-n căşi la ăi de stau deasupra?!!!

– Ha, ha, ha… cum să ploaie lele? Nu ploauă, Gheo’ stă hăpt la ultimu’ etaj… că aşe le zâce: etaje. La fieştecare etaj îs patru căşî. Noa şî Gheorge-a Roşului stă-ntr-una de aceie.

– Noa bine. Da’ mândru ş-o făcut în ie? Cum-i??

– Io nu ştiu de-i mândru or’ ba… da-i alfeli.

– Cum alfeli?!

– Aşe bine! N-are ţoluri şî şterguri pă păreţî… niciî făţoi cu colţ şî niciî loampă cu dohot. Are corent electric, apeşî p-un bumb şî să aprinde un feli de loampă, de-i zâce candelabru.

– Api-nsamnă că-i fain şî bine… şî ce mai are?

– Are clozetu-n casă!

– Tulvai Doamne şî nu pute?

– Nu lele, că tragiî de-un lănţuc şî cură apă!

– Da-pi zâs-ai că n-are făţoi pă masă… api ţâne masa goală, aşe numa scândura?!

– Nu hăi le’! Are mobilă cumpărată, de aceie domnească şî pă masă în sufragerie, cum îi zâc iei la camera ceie bună, are mileuri.

– Ce are tu cocoa’, ce-s acele?

– Îs nişte cipci, da’ alfeli făcute… şî are de-acele peste tăt, mai mari o’ mai mniciî şî pă iele are ptetre de mină şî nişte jucărele de porţolan, de le zâce bibelouri. Şî, şî pă şcutuia de-i zâce televizor, care-i un feli de radio, numai că vezî oameni care grăiesc în iel, are mileu şî pă iel un peştioc mare albastru din sticlă…

– Api mândru-i dară tu cocoa’! I-o hi hind bine, însamnă că n-a mai zini şohan înapoi.

– Nu ştiu lele… mnie nu mni-o pre’ plăcut. Da’ dacă mneta zâciî …

– Api ciudată ieşti Ilincuţa leli, bă’samă nimnic nu-ţ place. Tare ieşti mofturoasă… nu-ş cu ciîne te-o făcut mă-ta!!!

– Nu-s ciudată hăi lele Para’… numa’ aşe nu-mni place mnie… aşe sâmtăsc io, ce să fac!?

– Api ţî fa’ cum îi vre din ce-i creşte mare, şî-i hi la casa ta.

@Lia Mureşan

Blogul autoarei: http://rolia2012.wordpress.com/

 

Anunțuri

Un gând despre “Din neguri de timp, uitate (18)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s