APROAPELUI CU URĂ (3)

Mihai Traista
Mihai Traista

 

 

 

 

 

 

 

APROAPELUI CU URĂ (3)

Autor: Mihai Hafia Traista

Andrei a stat la Laib până l-au chemat în armată. Imediat după jurământ, l-au repartizat la atelierul de tâmplărie al unității, unde în doi ani a învățat tâmplăria, iar când s-a lăsat la vatră era deja un tâmplar foarte bun.

Întors acasă s-a apucat de tâmplărie. La început nu prea avea comenzi… rar, câte un sicriu și acela la jumătatea prețului cerut de Vasile Hrobar, tâmplarul satului, dar când oamenii s-au convins că Andrei se pricepe întradevăr la tâmplărie, ba pe deasupra lucrează mai ieftin decât celălat tâmplar au început să comande la el ferestre, uși, scaune, mese, dulapuri, lăzi de zestre și alte obiecte necesare unei gospodării. Acum venise la Sighet să cumpere cuie, balamale, clei și altele necesare tâmplăriei.

După ce încărcă în căruță lucrurile cumpărate, se duse pe strada Evreiescă şi intră în magazinul de băuturi, de unde cumpără trei sticle de vin unguresc Tokay, o sticlă de lichior de piersici, una de coniac albanez și un kilogram de cafea măcinată.

– N-o să-l facem de rușine pe Maxim… – se bucura ca un copil de cele cumpărate.

Întors acasă ascunse sticlele în atelier. «Cu ei o să vină și prietena mea… fiica renumitului profesor Stănescu…», – își aduse aminte de cuvintele fratelui său. Cu câtă bucurie a vorbit despre ea, asta înseamnă că o va lua de nevastă, ei și atunci Maxim va fi ginerele marelui profesor doctor! Era sigur de asta cu toate că Maxim îi spuse că deocamdată nu e logodnica lui, dar va fi… cu siguranță va fi!

* * *

Când se întoarse din oraș, Maxim era să treacă pe lângă casa lor nerecunoscând-o. Cu două zile în urmă avea pereții prăfuiți, zgârâiați pe ici colo şi decojiți de căldura soarelui, iar acum o găsi zugrăvită într-un albastru liniștit și senin. Ferestrele și ușa erau proaspăt vopsite, curtea curată, toate puse la locul lor, iarba și buruienile cosite, iar trunchiurile celor doi cireși văruite în alb. Totul arăta minunat ca într-un tablou. În casă întâlni aceeași curăţenie, de parcă era ajunul sfintelor Sărbători de Paște când se face curăţenie generală. Podelele proaspăt vopsite luceau în lumina soarelui revărsată din belșug prin ferestrele mari, paturile erau așternute cu pleduri înflorite, ţesute de mâinile harnice ale mamei și surorii sale, iar scaunele, laviţa, masa și chiar dulapurile erau noi. Era frumos și mirosea a busuioc și flori de câmp.

– Ce-i cu pregătirile acestea, se apropie vreo sărbătoare și eu nu știu? – o întrebă Maxim.

– Nu e nicio sărbătoare, – zâmbi șiret Maria.

– Aștepţi peţitori?

– Or veni ei pețitorii, numai nu pentru mine…

Intră Andrei ținând un scaun nou în mână.

– Ce zici, îți place?

– Nu trebuia să vă deranjați…

– Ei, fii liniștit, nu e nici un deranj… dădu din mână Andrei.

– Ne-am ales cu mobilă nouă, că altfel Dumnezeu știe… pentru toţi face, vin din Coștiui și din Valea Porcului dar pentru noi… de când îl tot bat la cap și el tot promite ca-n zicătoarea aceea – mi-a promis boierul cojoc și mi-e cald de numai pot – zâmbi fericită Anna.

– Dar mai e o zicătoare mamă, care zice că potcovarul umblă cu calul nepotcovit … râse Andrei.

– Nu trebuia Andrei! Aceste lucruri ai făcut pentru alții… ce faci dacă vin după ele? – Ei, fii liniștit!… Am scânduri uscate, într-o săptămână fac alte dulapuri, iar mese și scaune am întotdeauna gata făcute.

– Colacul se coace pentru naș, dar îl mănâncă popa, râse Anna.

* * *

Petru Klontz dorea să-și primească «boierește» musafirii. A năimit cea mai renumită socăciţă să pregătească ospățul pentru care tăiase un tăuraş de şase luni, cinci găini şi un purcel de lapte. Chemase și lăutarii din Bocicoiul Mare, «că ăștia de la noi nu știu decât «Hopa tropa pe podele». Muzicanții din Bocicoi, nişte țigani maghiarizați, cântau Ceardaș, Polca, Mazurca şi Vals, «iezact ce le trebuie unor domni, că doar n-o țopăii fata profesorului «țupa-țupa Văsăli» ca o căpriță, cum țopăie fetele noastre.» O să le pregătească un banchet, de o să-l țină minte cât or trăi. Duminică dimineața se vor duce la vânătoare, iar seara vor benchetui până a doua zi să se simtă bine profesorii, dar mai ales acest Stănescu, de care depinde viitorul fiului său. Viitorul domnului doctor, Iacob Klontz.

O să vorbească el cu Stănescu!

La un pahar de pălincă oamenii devin blânzi ca mieii, buni și darnici ca «bunul samaritean», atunci poți vorbi cu ei orice şi ei îți promit totul… iar un om de talia lui Stănescu după ce promite… Atât, să-i promită, că pe urmă știe el ce și cum…

Multe rezolvase prin această metodă. Treburi care păreau imposibil de rezolvat, obținuse lucruri ce păreau imposibil de obținut. Era sigur că va reuşi, ba mai mult de atât spera să împingă lucrurile mai departe: profesorul Stănescu avea o fată căreia după cum îi povestise papă-lapte de fiul său, i se cam aprinseră călcâiele după Maxim Surduc. Dar oare se poate pune un biet coate-goale cu fiul său, cu fiul celui mai înstărit gospodar din sat?… O să-și dea seama profesorul cine e tatăl lui Iacob Klontz după ce o să-i vadă casa, acareturile, prisaca și moșiile. O pereche mai potrivită pentru fiică-sa nu va găsi, îl va ajuta pe Iacob să-și ia examenele, pe urmă îl va face asistentul său, iar calicul de Maxim nu are decât să meargă la Coștiui, să vindece gușele unguroiacelor bătrâne.

Nici nu vroia să audă de el, îi stătea ca o sulă în coastă. De când erau împreună, din clasa întâi, de atunci începuse să-l urască, când învățătorul Kramar îl lăuda în fața părinților, ba odată a avut nesimțirea să-i spună verde în față: «Uitați-vă la Maxim Surduc – copil sărac, orfan de tată, crescut ca vai de capul lui, nu are nici a zecea parte din condițiile pe care le are băiatul dumneavoastră dar învață cu mult mai bine!». Pe urmă la şcoala din Sighet… Doamne Dumnezeule!… La fiecare ședinţă cu părinţii, toţi îl ridicau în slăvi pe Maxim, iar pe fiul său îl mustrau și-l ponegreau, ba pentru una, ba pentru alta. De câte ori îi lua obrazul foc?… De câte ori era să intre în pământ de rușine pentru fiul său?… numai Dumnezeu Sfântul știe. Și dacă ar fi numai atât. Dar a trebuit să se roage de profesori… să umble cu plocoane la fiecare sfârșit de an, și colac peste pupăză a fost lovit și umilit în faţa oamenilor, la cârciuma lui Duvid de fratele acestuia și nimeni nu vroia să depună mărturie împotriva nemernicului, astfel a rămas nepedepsit.

Dar Petru Klontz nu uită și nici nu iartă!

Odată și odată va sosi ziua socotelilor cu toţi ai lui Surduc…

«Nu i-a ajuns sărăntocului să rămână învățător?… Nu i-a ajuns ai?… Trebuia să meargă la Cluj să se facă doctor?… Păi cu Iacob se pune el, Precista mamii lui de calic!…»

* * *

Taman sâmbătă dimineața când urma să sosească musafirii, mocănița pe ruta Ocna Șugatag – Sighetu Marmației – Coștiui, nu circula. Astfel Andrei înhămă iapa şi împreună cu Maxim porniră cu căruța spre Sighet.

Când se apropiau de oraș, trecură în goană pe lângă ei două trăsuri. Prima era condusă de Petru Klontz, lângă care stătea fiul său Iacob, iar pe a doua, împrumutată pentru acest eveniment de la notarul Cicea, o conducea sluga lui Petru, Dumitru.

– Uite cu ce mârțoagă se duce mămăligarul să-şi întâmpine musafirii! Ha-ha-ha!… – râse cu furie Petru Klontz, în loc de «bună dimineața!».

Andrei plezni nervos spinarea iepei, îndemnând-o să o ia la trap, dar Maxim îl liniști:

– Nu e nicio grabă, trenul sosește după opt.

Andrei slăbi hățurile şi tăcu tot restul drumului, abia când au cotit pe ulița gării întrebă:

– Crezi că se va urca cineva în căruța noastră?

– Vom afla la întoarcere, – zâmbi trist Maxim.

Când Andrei opri căruța lângă trăsurile lui Klontz, trenul intra în gară.

– Așteaptă-mă aici! – spuse Maxim sărind peste loitra căruţei și dispăru în mulţimea forfotândă ce aștepta venirea trenului.

Din vagonul de clasa întâi au coborât profesorii Zamfir Lupu și Andrei Stănescu împreună cu studenții Sorin Bota şi Filimon Rusu, – colegii lui Maxim şi Iacob.

Maxim, cu răsuflarea tăiată, aștepta să apară în ușa vagonului Beatrice, fiica profesorului Stănescu. «Oare nu a venit?» – îi trecu dureros prin minte. Nu, nu se poate! Fusese chiar ideea ei. Ea l-a rugat să-l invite pe profesor împreună cu «suita sa de vânătoare» din care făceau parte profesorul Lupu și cei doi studenți. Știindu-şi tatăl vânător înrăit, Beatrice era sigură că nu va putea rezista ispitei de a vâna mistreți prin Munții Maramureşului.

Deodată, în ușă apăru pălăria de cawboy a Beatricei, pe care o purta când mergea în excursii.

– Beatrice! – strigă fericit Maxim alergănd spre ușa vagonului, dar îndată se opri rușinat de privirea veselă a profesorului Stănescu.

– Bine ați venit! – îi salută timid.

– Hai, hai îmbrățişează-o pe Beatrice, se vede de la o poştă că eşti mai bucuros de venirea ei decât de a noastră, – râse profesorul.

Beatrice sări bucuroasă de gâtul lui Maxim și-l pupă, cu zgomot, pe amândoi obraji.

– Așa, acum poţi să dai mâna și cu noi, – continuă să glumească profesorul.

Până dădu mâna cu profesorii și colegii săi, bătrânul Klontz împreună cu fiul său duseră toate bagajele la trăsurile lor și se întoarseră după musafiri, mai bine spus după profesorul Stănescu, care-i interesa mai mult.

– Vă rog stimate domn’… noi am venit cu două trăsuri, – se înclină adânc Petru Klontz în fața profesorului.

– Tu Maxim cu ce ai venit?

– Cu căruța fratelui meu. E şi el aici, astăzi nu circulă trenul se repară calea ferată…

– Nici o problemă, vom merge cu căruța, – îl întrerupse profesorul.

– Păi se poate să mergeți cu căruța?… Eu am două trăsuri… v-am aşteptat!… – aproape plângea bătrânul Clontz.

– Şi Maxim ne-a așteptat, a venit cu fratele său, – răspunse scurt profesorul.

– Cu mârțoaga lor, vă ia trei ore să ajungeți, pe când cu mine nici o oră şi…

– Cu atât mai bine! Vom avea timp să ne bucurăm de aceste minunate priveliști.

– Sigur, sigur! Vom merge la pas, o să vă arăt totul, poftiți la trăsură domnule profesor!… Poftiți vă rog!… Eu v-am așteptat, cu două trăsuri v-am așteptat! – nu se lăsa Klontz.

– Atunci o să mergă cu dumneavostră domnul profesor Lupu împreună cu Sorin și Filimon, iar eu cu fiica mea o să mergem cu căruța! – hotărî profesorul şi porni spre căruța lui Andrei.

– Dar domnule profesor… – încerca Klontz, însă profesorul se prefăcu că nu-l aude.

– Dânsul e fratele tău? – îl întrebă pe Maxim, când ajunseră la căruță.

– Bună ziua! Eu sunt Andrei, – se prezentă acesta.

– Încântat, pe mine tot Andrei mă cheamă, iar domnișoara e fiica mea Beatrice, colega fratelui tău și al lui Iacob Klontz.

Până așezară bagajele în căruţă, Beatrice s-a cocoţat lângă Andrei pe scândura așezată între loitrele căruței.

– Mă învățați să conduc căruța! îl rugă pe Andrei.

– Nu e mare lucru, țineți hățurile şi din când în când scuturați-le să nu uite iapa că-i înhămată la căruță, – râse Andrei.

(Va urma.)

@Mihai Hafia Traista

Blogul autorului: http://trona2007.wordpress.com/

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s