Din neguri de timp, uitate (17)

Lia Muresan
Lia Muresan

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Din neguri de timp, uitate (17)

Autor: Lia Mureşan

De când cu povestea despre Andraş şi fata pădurii, odată ajunse-n locul de unde cărarea urcă şerpuit spre casă, mă despărţeam de Marinuţa, nu mai zăboveam ca de obicei. Urcam dealul cu pas grăbit, se însera şi undeva-n suflet mi se strecurase-ndoiala. Nu-mi plăcea să recunosc, credeam şi nu prea în poveştile lui Andraş. Doamna Onica spunea că-s scorneli, invenţii de-ale oamenilor apărute din necunoaştere, din teamă şi nevoia de fabulos. Cu toate acestea, înaintam pe cărare-sus cu inima cât un purice. Orice sunet, fâlfâit de aripă în zbor, adiere de vânt printre crengile uscate mă făceau să întorc capul cu teamă. Mama mă aştepta pe culme, lângă gardul de zmeuriş şi-mi striga de cum mă zărea.

— Hăi Ilincuţă, ce te tăt întorciî!? Uită-te unde calciî, nu zine nime-n urma ta…

— Ştiu… da’ mni s-o părut că aud paşî… şî am vrut să văd cine zine la noi… am gânit că-i lelea Floare a Roşului c-o zâs că a zini să-i areţî nu-ştiu ce.

— O fo’, adin’ am petrecut-o… i-o trebuit un scul de lână di ceie mohorâtă că mai are un capăt de ţol în tiară şî nu să plăte să vocsască numai pântru atâta. Mni-a da-o-napoi cân’ mni-o trebui, de nu, o zâs că ţ-a fa’ o părete de ştrimfi pântru la paşti.

— Api bine-ai făcut hăi ma’, am văzut ţolu’ ce-l ţăsă, îi cu rujî… o zâs că face zăstre da’ nu şti cui i-a da-o, că Gheorghe s-a-nsura-n oraş şî p-acolo nu-i trebe ţolurile iei de lână cu forme…

— … Noa, bine c-ai ajuns, dă-mni mnie trăistuţa că ţ-a hi gre’ şî stăi să-ţ sărut obrăjorii aieştia roşii. Di ce-ai alergat şî te-ai tăt întors cu spaimă? Doară nu mni te-o spăret oareşcine!?

— Nu m-o spăret nime… numa’ că Marinuţa o zâs că Andraş să ţâne cu fata pădurii… că şi-o făcut-o drăguţă demult, cân’ o fo iel tânăr şî că de atunciî ie zine la iel, şî de-i ieşî în cale te poce’.

— Api tu cocoa’ … Ilincuţă, hăi draga mam’i, aiasta o fo’ demult cân’ pădurea nu s-o fo’ tăiet şî n-o fo’ casă atâtea… mai zinea fata pădurii câte o dată pân sat şî pă un’ trece’ loa laptele de la vaci… da’ de tare mulţ’ ai n-am mai auzât să hi zinit. Şî, şî de-ar zini, n-are ie treabă cu pruncii or cocoanele.

— Da’ mămucă-i drept dară!? Ieste fata padurii!? … io, gâneşti că nu pre’-mni zine a crede, da di-aceie mni şî frică… nu ştiu di ce mă tem aşe… mni să nu cred… şî ie să zie şî să mă pocea… Domne feri să rămân cu gura strâmbă ca Ileana Gâtului dintre vaduri.

— De un’ ştii tu de Ileană?! Să nu-m’ zâci că te-ai dus până acolo fără să-mni spui, că-i departe… alt-unde n-ai putut s-o vezi că nu pre’ iesă din ocol, n-o lasă Gâtu’, tatâ-so.

— …

— Ilincă! Te-am întrebat oarece. Di ce taci, ha??

— Mămucă nu mă sfădi că n-am mărs de capu’ mneu sângură, stăi să-ţ’ spun. Ne-o dus doamna Onica în sat la şcoala de acolo, pă noi aieştia mai mari dint’-a patra. O zâs că trebe să ştim unde om învăţa de la anu’. Numa’ ce-am trecut pă lângă casa lor şî Măria lu’ Ionu’ Tilichii mni-o arătat-o, o zâs că nici ie n-o crezut că ieste fata pădurii şî de aceie-i cu gura strâmbă… că Ileană o-ntâlnit-o o dată pă săcătură, când o fo’ cu vacile şî pân’-ce n-o crezut în ie, o pocit-o. Drept-îi?

— Nu-i drept. O vrut Mărie să te zgândăre numa’ aşe. Las-o în plata Domnului că samână cu tatî-so. Aşe le place lor să zâcă de altî şî nu să uită la iei că-s pociţ’ la suflet. Doamne iartă-mă! Noa dară, tu fată ce prostii mă faci să graiesc.

— M-am gânit io că nu-i drept!

— Nu-i Ilincuţă! Şî nu mai crede tu tăt ce auzî. Nu tăte-s drepte, cum nu-s nici tăte minciuni câte să zâc… îi greu, n-ai cum şti tăt pă lumea asta şî numa’ Cel de Sus le şti pă tăte. Îi creşte tu şî îi alege sângură ce să crezi şî ce nu… până atunci întreabă şî ascultă… deştide-ţî ochii să-ţ intre bine-n minte ce vezi. Amu du-te-n casă! Zin şî io mintenaş… numa’ să dau o zidere de apă la vacă.

— Bine mămucă, s-aprind loampa?

— Dă-i pa’ pân’-oi zini ieu, c-am spălat oiaga că o fo’ tare afumată. Dezbracă-te şî te spală, ieste apă caldă pă şpori, ştimbă-ţ halubele aiestea, că zin şi io mintenaş şî-ţ pun să mănânciî.

— Bine! Hăi ma’, nu tre’ să-ţ ajut?

— Fă numa’ ce ţ-am zâs, nu mă mai ţâne de voarbă.

— Api nu mărg fără mneta-n casă. Mni urât sângură, zin şî io-n grajd, până-i adăpa-o io oi râni un ptic balega.

— Lasă Ilincuţă că nu trebe. Am rânit io ş-am aşternut pă jos paie, du-te şî te-nştimbă să nu-ţ mninoasă halubele a grajdi. Api de-i vre te-oi lăsa să mulgi, după ce-i mânca un ptic.

Am lăsat-o să ducă apa, aşteptând-o pe trepte. Teama mi se strecurase-n suflet, n-aş fi intrat singură în casă nici picurată cu ceară, se întunecase, ori poveştile lui Andraş spuneau că strigoii, ielele şi fata pădurii umblă când se lasă întunericul şi au putere până la prima geană de lumină.

@Lia Mureşan

Blogul autoarei: http://rolia2012.wordpress.com/

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s