APROAPELUI CU URĂ (2)

Mihai Traista
Mihai Traista

 

 

 

 

 

 

 

APROAPELUI CU URĂ (2)

Autor: Mihai Hafia Traista

A doua zi, Andrei se trezi dis de dimineață să o hrănească pe Doina, iapa lui choiară, se pregătea să meargă la oraș.

– Şi Maxim merge la Sighet, – apăru în ușă Maria.

– Nu cred că «domnu’» o vrea să se suie-n căruța mea, poate ia trenul… – răspunse ironic.

– Sigur că vin cu tine! – se ivi Maxim, rotindu-și mâinile ca pentru înviorare.

Lui Andrei, îi păru rău că-l luase gura pe dinainte.

– Mergeți şi vă spălați, până vă pregătesc ceva de mâncare, n-o să porniți la drum cu burta goală, – zâmbi Maria, privindu-și cu bucurie fraţii.

După ce se spălară cu apă rece, lângă fântâna cu roată mare, frații intrară în casă, unde-i aştepta aburindă o mămăligă galbenă ca ochiul soarelui, omletă cu jumări și lapte proaspăt muls. Făcându-și semnul crucii se puseră pe înfulecat ca niște haiduci, după care, tot ca niște haiduci săriră în căruță şi numai colbul uliței rămase în urma lor.

O bună bucată de drum merseră tăcuți, până când Maxim deschise vorba:

– Iartă-mă pentru aseară, nu am vrut să te supăr.

– Ei, fii liniștit, nu mă supăr eu așa cu una, cu două – dădu din mână Andrei.

Pe urmă tăcură iar o bucată de drum și tot Maxim sparse tăcerea:

– În pădurea Horșlogului mai sunt mistreţi?

– Sunt destui, parastasul mamii lor! Mai bine n-ar fi…

– Atunci e bine! – își frecă bucuros mâinile Maxim.

– Cum să fie bine? – se miră Andrei, după care continuă:

– La ce ți-s buni mistreții?… Dă-i în mă-sa pe gheață că numai pagubă aduc, lui Ion al nost’ i-au făcut harcea-parcea tarlaua de cartofi de sub Dealul Dobrucii.

– Sămbătă vor veni doi profesori de la Cluj, împreună cu doi studenți, – colegi de-ai mei, vor să vâneze prin pădurile noastre.

– Şi îi duci la mistreți?

– Da!

– Măcar de i-ar ’pușca pe toţi, că deja coboară în sat după porumb și cartofi, fac prăpăd ogoarele gospodarilor.

– O să vină și prietena mea cu ei – zâmbi vesel Maxim.

– Logodnica ta? – se bucură Andrei.

– Deocamdată nu! E fiica renumitului profesor Stănescu, vine împreună cu tatăl ei.

– Şi unde ’or sta?

– Cred că la Klontz, dar s-ar putea să stea și la noi, în orice caz vor trece pe la noi.

– Atunci e bine! O să fierb un gulaș haiducesc la ceaun ș-un balmuș… de s-or linge pe degete până la Cluj. Pălincă cu mărgele avem, las’ că nu ne facem de râs! – îi făcu cu ochiul.

– Mulțumesc Andrei! – spuse cu vădită emoție în glas Maxim.

– Ei, fii liniștit!… – dădu din mână Andrei.

Mai departe frații tăcură până la Sighet.

* * *

Din primele zile de școală Maxim i-a convins pe toţi că-i place cartea, iar la sfârșitul anului școlar a ajuns premiantul clasei. Maică-sa nu mai putea de bucurie, frații săi bucuroşi şi ei au hotărât să nu se lase până nu-l văd om cu carte, adică domn, poate chiar învățător.

– Măcar cantonier de-ar ajunge, – să ridice și să coboare bariera, să nu se chinuie corhănind buștenii prin păduri sau spărgând piatra prin carierere cum s-a chinuit tatăl său, Dumnezeu să-l ierte! – spuse Anna învățătorului Kramar.

– Ce vorbești mătușă?! – o contrazise învăţătorul. – Băiatul are înclinaţie spre învăţătură și o minte sclipitoare, o să ajungă departe! O să ajungă mare om, numai să-l dai mai departe la școală, să nu-l oprești acasă!…

Nu l-au oprit. După ce terminse a patra, însuși învăţătorul Kramar îl duse la școala din Sighet, unde îl încredință în mâinile colegilor săi.

Deștept, harnic și ascultător, Maxim se făcu iubit de către dascălii școlii orășenești chiar din primele zile. Deseori devenea exemplu pentru întreaga clasă, ba câteodată și pentru întreaga școală spre deosebire de consăteanul său Iacob Klontz, care era greu de cap ca o sapă. Era o pacoste pe capul tatălui său, care se cam săturase să tot ducă plocoane și să se roage ba de unul, ba de altul ca să-l treacă clasa.

Petru Klontz turba de furie când auzea cum îl laudă dascălii pe «calicul de Maxim», iar pe «loaza» de fiu-său îl ponegresc mereu și-l pedepsesc pentru năzbâtiile pe care le face. Degeaba îl snopea în bătaie, degeaba îl lua cu binișorul ba se și ruga de el ca de Dumnezeu, dar lui Iacob pe o ureche îi intra și pe cealaltă îi ieșea.

– Uită-te la Maxim Surduc! Un coate goale, îi chiorăie mațele de foame, dar e primul în clasă şi tu, copil de gospodar nu poți trece clasa, până când să tot duc şi să tot car ha?… Până când să mă umilesc în fața profesorilor să te treacă clasa?… Pune mâna şi învață că-ți rup şira spinării şi o să te hrănesc în pat, măcar o să știu că nu o să mă mai faci de rușine! Eu te-am făcut, eu te omor, crucea cui te-a închinat de bitangă!…

Odată, întâlninduse cu Anna începu să o sfătuiască și să o lămurească, chipurile că ea e văduvă și nu are cine să o ajute, adică să o îndrume:

– Nu ai făcut bine Anna, nu trebuia să-ți trimiți băiatul la şcoală!

– De ce? – întrebă mirată.

– Păi o să se destrăbăleze pe acolo prin oraș și o să se întoarcă haimana, de nu o să aibă folos nici Dumnezeu nici dracu’ de el, gospodar nu-l mai faci în veci!

– Dumneata Petre nu poți dormi de grija pruncului meu?… – întrebă batjocoritor Anna.

– Mai bine ai sta treaz de grija pruncului tău, că eu slavă Domnului încă nu am dat plocoane ca să treacă clasa, cum dai matale!

– Ia te uită la sărăntoaca! Prin burtă îi suflă vântul, nu are după ce bea apă și se ia la întrecere cu mine?… Cu mine te pui bă nenorocito, cu mine cel mai înstărit gospodar din sat?… – urla, făcând spume la gură Klontz. – Păi eu te cumpăr cu tot neamul tău de calici nenorociți!

Anna nu-i răspunse, plecă rușinată cu ochii plini de lacrimi și cu sufletul amar ca pelinul. Despre această întâlnire află și Ion, fiul cel mare al Annei și când îl întâlni pe Klontz la cârciuma lui Duvid îi șterse două palme, de-l culeseră oamenii de pe jos.

– Bagă bine la cap nea’ Petre, acum te-am lovit de față cu oamenii, altădată, dacă te mai legi de mama, o să te prind singur și te omor sau îţi aprind casa! Așa să știi! – îl ameninţă Ion.

A doua zi l-au chemat la jandarmerie.

– De ce l-ai bătut pe domnul Petru Klontz?! – strigă la el jandarmul.

– Poate l-am bătut, poate nu l-am bătut, – răspunse liniștit Ion.

– Cum vine asta poate l-ai bătut, poate nu… mie răspunde-mi clar l-ai bătut sau nu?…

– Pai dacă domnul Klontz are martori că l-am bătut, înseamnă că l-am bătut, dacă nu are… poate l-a bătut altcineva și dă vina pe mine.

– Domnule Klontz, sunteți sigur că el v-a lovit? – întrebă jandarmul dezorientat.

– Cum să nu fiu sigur? – se miră Klontz. – M-a lovit la cârciuma lui Duvid, erau de față vreo opt-nouă oameni, m-au ajutat să mă ridic de jos! – răspunse enervat.

– Atunci veniți mâine cu doi martori, şi o să-i arăt eu lui Ion Surduc unde ierneză racii! – amenință plutonierul de jandarmi.

– Aduc mâine, aduc martori, pe toți îi aduc, nu doi ci pe toți!

Klontz nu reuși să aducă niciun martor, deoarece oamenii nu vroiau să se bage, nimeni nu-l avea la inimă pe Petru Klontz. Asta îl sperie un pic și de atunci nu se mai legă de Anna, cu toate că se jurase în sufletul său, că odată și odată tot îi va plăti familiei Surduc rușinea prin care trecuse.

* * *

– Unde te las? – întrebă Andrei, când ajunseră în oraș.

– Oriunde, unde te oprești și tu! Trebuie să trec pe la o cunoștinţă, pe urmă pe la spitalul orășenesc, să văd dacă pot face practica la ei, – răspunse Maxim.

– Te întorci azi, cu mine?…

– Nu, rămân vreo două zile în oraș.

Andrei băgă mâna în chimir și scoase câteva bancnote:

– Ia-i, o să-ți prindă bine!

– Nu trebuie Andrei! – încercă să-l refuze.

– Ia-i te rog, pentru tine i-am păstrat! – spuse aproape rugător Andrei.

– Mulțumesc Andrei! Îți mulțumesc foarte mult!

– Ei, fi liniștit!…

– Atunci la revedere!

– La bună vedere! – îi întinse mâna Andrei.

Maxim se îndreptă spre centrul orașului, iar Andrei rămase mult timp cu privirea aţintită în urma lui. Deodată simți o mare bucurie amestecată cu căldură învăluindu-i sufletul, se simțea mândru că e fratele lui Maxim, îi venea să strige în gura mare pe străzile orașului «Îl vedeţi pe acest tânăr frumos?… Este fratele meu!… E student la medicină și în curând va fi un doctor renumit, poate profesor… Da acesta e fratele meu, așa să știţi!…»

Numai după ce Maxim dispăru, amestecându-se cu alți trecători, Andrei deshămă iapa, aruncă în fața ei puțin fân şi o bătu prieteneşte pe crupă.

– Așa drăguţă! Ospătează-te tu puţin aici, că eu mă duc în treburile mele.

(Va urma.)

Prima parte a i c i

@Mihai Hafia Traista

Blogul autorului: http://trona2007.wordpress.com/

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s