APROAPELUI CU URĂ (1)

Mihai Traista
Mihai Traista

APROAPELUI CU URĂ (1)

Autor: Mihai Hafia Traista

«Iubiți pe vrăjmaşii voştrii,

binecuvântați pe cei ce vă blesteamă,

faceți bine celor ce vă urăsc…»

Noul Testament

Se înserase de-a binelea. Soarele s-a ascuns demult după crestele Dobrucii, iar printre frunzele tremurânde ale merilor crenguroşi din livadă începeau să clipească ușor, una după alta, luminile palide la ferestrele căsuţelor, înşirate pe două rânduri, de-a lungul uliţei ce urca șerpuind spre pădurile Cornetelor.

Deşi nu vedea mare lucru, Andrei Surduc continua să cosească legănându-se de pe un picior pe altul, înaintând uşor în ritmul şuierat al coasei, lăsând în urma sa o brazdă de iarbă tăiată, lată ca după doi cosaşi.

– Peticul acesta de iarbă musai să-l dau jos orice-ar fi! – șopti Andrei şi încurajat parcă de propriile-i cuvinte, începu să cosească mai cu spor.

– Taie coasa? – se auzi de undeva din livada vecină vocea răgușită a lui Vasile Pătcaş.

– Taie coasa câte-un pai, dar mai lasă şi la cai – răspunse-n glumă, neoprindu-se din cosit.

– Mai lasă şi pe mâine vecine! – îl sfătui Vasile şi nemaiaşteptând răspuns continuă:

– Da’ parcă s-a mohorât ceriu, poate s-o îndura şi de noi Cel de Sus şi ne-a da puțină ploaie. Văzut-am ieri că drobul de sare de pe cuptior a lăsat lacrimi de apă, musai să ploaie! Ce zici vecine?

– Nu ne lasă El pe noi, Drăguţu’, fără ploaie!

– Musai să ploaie vecine, musai tare, că s-a răsucit porumbul de secetă!

– Am auzit că pe Dealul Osoiului au secat toate fântânile şi acum bieţii osoienii cară apă din Valea Valahului, cică acolo-i o fântână ce nu seacă niciodată – spuse Andrei, oprindu-se să-şi ascută coasa.

– N-a mai ploiat de mult, cum să nu sece fântânile? – oftă din greu Vasile.

– Andrei, hai că se răceşte cina! – se auzi vocea mamei sale.

– Amu ia vin, îndată! – răspunse Andrei, deşi nu avea de gând să plece, până nu termina de cosit peticul de iarbă rămas.

Vecinul său intră în casă. Întunericul începea să cuprindă întreg satul, iar livezile au rămas cuprinse de o linişte în care se mai auzea doar şuieratul coasei şi cântecul greierilor.

– Aşa da! – spuse satisfăcut ştergând cu un şomoioc de iarbă coasa. Nu m-am lăsat până n-am gătat!

Când Andrei intră în casă, maică-sa cu soră-sa Maria şi cu frate-său Maxim tocmai terminau de cinat. Maria sări să îi pună gulaş în farfurie, iar maică-sa aduse din cămară o sticlă de horincă astupată cu vârful unui cocean de porumb şi două păhărele.

– Poate bei şi tu Maxime un pahar împreună cu Andrei? – îl întrebă pe Maxim.

– După ce am cinat? Nu, nu pot, nu merge!

– Închină măcăr un pahar cu fratele tău – insistă bătrâna privindu-şi cu duioşie feciorii.

– Pentru nimic în lume! – refuză categoric Maxim.

Andrei privi tăcut spre frate-său şi, turnându-şi bău două pahare unul după altul, apoi începu să mănânce cu mare poftă. Nu era dintre aceia care se uită des în pahar, doar seara bea un pahar două, niciodată mai mult. Îi plăcea să simtă cum horinca, ca un foc mângâietor îi cuprinde stomacul amorţindu-i odihnitor mâinile şi picioarele ostenite de muncă.

– Andrei, nu e frumos să sorbi cu atâta gălăgie de parcă ți-e frică că-ți va fura cineva mâncarea – râse Maxim.

Andrei lăsă încet lingură în castron, îl privi mirat pe Maxim și ridicându-se de la masă ieși fără să spună nimic.

– Ce-i cu tine Maxime?… Vezi, din cauza ta se va culca flămând! – îl dojeni maică-sa.

– Cerșetorul flămând umblă cu straiţa goală, eu sunt de vină că e încăpăţânat ca un catâr?… Nu e frumos să soarbă așa, ca un sălbatic…

– Nu știu ce vă învaţă prin școlile de la oraș, dar aici la noi important e cum lucrezi nu cum mănânci! Ar fi bine să ții minte acest lucru şi să nu te mai legi de Andrei deoarece datorită muncii lui tu înveți carte!

Maxim vroia să răspundă ceva, dar se abținu.

* * *

Şoptindu-și rugăciunea de seară, Andrei se urcă în podul șurii și se culcă în fânul proaspăt cosit, dar multă vreme nu a putut adormi.

Nu era supărat pe fratele său, doar îl îngrijora faptul că pe zi ce trece, între ei, parcă se lărgea din ce în ce mai mult o prăpastie îndepărtându-i sufletește. Cu fiecare vacanţă pe care Maxim și-o petrecea acasă, simțea cum acesta îi devenea din ce în ce mai străin.

Unde e acel Maxim pe care îl ducea în cârcă peste tot și se lua la bătaie, pentru el cu flăcăii mai mari? Dar și Maxim și-o cam căuta cu lumânarea. Întotdeauna împărţea totul cu el, orice ar fi primit îi dădea lui mai mult de jumătate și întotdeauna lua asupra sa stricăciunile făcute de el, de multe ori fiind aspru pedepsit, dar asta nu conta, deoarece îl iubea mult.

Andrei, nu era doar fratele mai mare, încerca să țină şi locul tatălui lor de care Maxim nu-şi aducea aminte. Abia împlinise doi ani când acesta a murit strivit de un bolovan în cariera de la Oblaz, iar Maria veni pe lume la trei luni după aceea. Mai aveau un frate, pe Ion, dar acesta s-a însurat și nu prea avea timp să se ocupe de frații lui mai mici. Îi ajuta cât putea cu bani, cu haine şi alimente, dar nu-și putea înlocui tatăl.

Când a împlinit șapte ani, în loc să meargă împreună cu toţi copiii la școala din sat, Andrei s-a trezit slugă la Laib, hrănea animalele acestuia, asigurând astfel hrana cea de toate zilele a familiei, compusă dintr-un kilogram de mălai și doi litri de lapte. Evreul se comporta omenește, nu-l bătea, nu țipa la el, îl îmbrăca întotdeauna în hăinuțe curate rămase de la copiii săi şi îl aşeza la masă alături de el. Era mulțumit, chiar fericit, deoarece în acele timpuri grele, când unii dintre copiii de vârsta lui răbdau de foame și umblau desculţi cu zdrenţele curgând pe ei, el mânca pe săturate omletă, carne de pasăre și lapte cât dorea, niciodată nu-l oprea nimeni, ba pe deasupra Rifca îi dădea fără știrea bărbatului său carne, ouă, caș, unt, smântână și pâine albă să ducă la ai săi, iar Laib la rândul său, fără știrea nevestei, îi dădea bani.

– Cu toate că sunt evrei și nu cred în Domnul nostru Isus Hristos, sufletele lor sunt creștine căci urmează porunca Lui care zice: «să nu știe dreapta ce face stânga…» – povestea, zâmbind mulțumită Anna Surduc, mama lui Andrei.

Pe micuțul Maxim îl aştepta cu totul altă soartă, când împlinise şapte anişori, mama lui, împreună cu Ion și Andrei, căzură de acord să-l dea la școală, să înveţe carte ba chiar să devină domn, bineînțeles dacă o avea cap pentru carte.

(Va urma.)

Continuarea a i c i

@Mihai Hafia Traista

Blogul autorului: http://trona2007.wordpress.com/

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s