Poemele noului an

George Petrovai
George Petrovai

 

 

 

 

 

 

 

 

Poemele noului an

 

 

 

 

 

Autor: George Petrovai

 

 

 

 

 

 

 

 

Noul an

 

 

Din trupul timpului desprins

şi din al său avan capriciu,

intrat-a-n lume noul an

spre-al omului firesc supliciu.

 

N-avem motive să-l dorim

ori să-l cinstim ca pe-un amic –

aidoma-i cu fraţii lui

ce văd în om doar un nimic.

 

Dar ne-amăgim să tot sperăm

că noul an va fi altfel,

când megaplanuri zămislim

şi când ne cramponăm de el.

 

Românii-n speţă au talent

să se-amăgească-n fel de fel

prin cincinale şi-anuale

durate c-un politic ţel.

 

Atâta doar că timpul râde

de-ale politicului mofturi,

văzând în ele nostimada

cu broasca şi-ale ei avânturi,

 

ce pusu-s-a să bea la apă

până cât leul va ajunge,

dar a crăpat mai înainte

ca brotăceii s-o alunge.

 

 

 

Crăiasa zăpezilor

 

Mai alb ca neaua şi lumina

e al crăiesei trup divin,

înveşmântat în văluri dalbe

şi-n toate aducând a crin.

 

Miros de crini ea răspândeşte

la fiecare gest regal –

zeiţă e, dar şi femeie

cu părul lung şi-obrazul pal.

 

Stă singură-n al ei palat

durat din gheaţă şi din nea

şi un suspin i se strecoară

din pieptul palpitând abea…

 

De gheaţă fu până mai ieri,

când la hotarul dinspre sud

văzu sărind din floare-n floare

zeul Amor gingaş şi nud.

 

De-atunci îl vede şi-l tot vede

cum tumbe face-n văi şi lunci,

iar inima i-a prins a bate

mai altfel ca şi pân-atunci.

 

Un dor de soare o cuprinde,

dor de verdeaţă şi căldură,

de dragoste mistuitoare

cu-aromă dulce de-aventură,

 

încât scârbită ea se simte

de tron şi-a sa împărăţie;

ar vrea ca totu-n schimb să dea

numai iubita lui să fie.

 

Dar cum să schimbi ce ţi-i sortit

de Cel ce-n mâna Lui închide

destine şi atâtea morţi

ba exemplare, ba mai hâde?!

 

De-aceea stă îndurerată

gândindu-se că nemurirea

o fi ea bună-n linii mari,

dar are şi o parte rea:

 

Când nemuriţii nu au voie

să facă ce fac muritorii,

e semn că-n veşnicii e-o hibă

cu piesa şi cu toţi actorii!

 

 

 

 

Părul tău

 

Noptos

şi greu de-mbătător miros,

părul tău

– o, preafrumoaso –

e puntea aruncată

de oarba întâmplare

peste torenţii sorţii mele,

pe care se duc

şi se tot duc

speranţele iubirii nepereche,

strânsă ca-ntr-un cleşte

de dor şi disperare.

 

 

 

Glasul clopotelor

 

În fiecare zi-i orgie

de voci iscate în aramă –

e-a clopotelor tânguire

după eternul ce pe om îl cheamă.

 

Şi glasul clopotelor Parce

peste oraş aleanul şi-l presară,

ca omului să-i dea de ştire

că viului sortit îi e să piară.

 

Apoi coloana vocilor unite

se-nalţă ajungând la cer,

ca-n sus să ducă doruri multe

şi-n jos s-aducă blândul ler.

 

 

 

@George Petrovai

Din volumul Testimonii lirice

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s