Trei gânduri despre Crăciun

Trei gânduri despre Crăciun

 Autor: Teofil Ivanciuc

mascati
mascati

1. În graiul maramureşean arhaic termenul „crăciun” este şi substantiv comun, deşi sunt puţini cei care-şi mai amintesc semnificaţia acestuia. Iniţial acest cuvânt însemna „buştean gros, uscat şi cioturos, menit să ţină viu focul stânei până dimineaţă”. Ulterior, înainte de a intra în uitare în cursul secolului 20, termenul a ajuns să desemneze acelaşi tip de buştean, utilizat însă festivist doar în noaptea de Crăciun, pentru a menţine aprins focul din cuptor până dimineaţă.

2. Amintesc câteva lucruri vechi, cvasi-dispărute, poate o piedică în calea uitării:

-Bradul de Crăciun nu a existat în tradiţia maramureşeană, acesta infiltrându-se aici treptat, de-a lungul secolului XX (până destul de recent era împodobit însă cu nuci şi mere, nicidecum cu bomboane şi globuri). Totuşi, moroşenii au avut propriul lor ornament al acestei sărbători: florile de măr! Pe vremuri, în seara de Sf. Ana (9 decembrie) se punea în apă o crenguţă de măr care, datorită modificării de temperatură, înflorea exact de Crăciun! După Anul Nou, florile uscate de măr împreună cu fânul depozitat de-a lungul zilelor de sărbătoare sub masa din cameră (!), erau oferite spre hrană vitelor, într-un rit de protecţie şi bunăstare.

Sârii (Sării) a fost petrecerea tradiţională organizată în cea de-a doua ori a treia seară de Crăciun. Spre diferenţă de Vergelul organizat de feciori în seara de Sf. Vasile, Sâriile erau organizate de către fete (care asigurau locul de desfăşurare şi mâncarea), invitând anumiţi feciori la petrecere, flăcăii fiind datori să aducă băutura şi muzicanţii.

-O mâncare tipică de Crăciun a fost Ṱigâlă (ṱigălă) adică budinca de laşte (tăiţei de casă) sau de bărăboi (picioci, bobici, cloşte, crumpli, corompei, hadaburci, napti, pere ori poame de pământ, adică banalii cartofi în extrem de bogatul grai local!). Cum sună, ṱigâlă die corompei! Tot de Crăciun se pregătea stolnicul, o pâine de grâu bogat ornamentată (precum pasca de Paşte), care era păstrat până la Anul Nou, când era utilizat la diverse practici magice.

-O altă practică magică pentru protecţie, foarte frecventă odinioară, era ungerea cu usturoi (ai) a vitelor, uşorilor uşilor şi chiar a oamenilor (practică utilizată prin alte părţi ca mijloc de protejare împotriva vampirilor).

-Mai amintesc doar că de Crăciun începeau herdetişurile, adică „vestirile” care erau de două feluri: cele mai frecvente erau anunţurile de nuntă (nunţile tradiţionale se ţineau iarna, între Anul Nou şi postul Paştelui, obicei tot mai rar azi, dar încă existent), adică se „vestea prima oară că fata lui cutare va merge după feciorul lui cutare”. Un alt sens al herdetişurilor era (şi mai este încă, la Văleni) cel de „vestire peste sat” a păcatelor săvârşite în anul precedent de unul şi de altul, obicei muşcător, ironic şi moralizator.

3. Corul de lamentări despre ce era Crăciunul altădată şi cum au dispărut total tradiţiile este azi mai puternic ca niciodată. Totuşi, încă mai avem privilegiul nemaipomenit de a avea în jurul nostru câteva obiceiuri vii, pe care trebuie doar să le observăm…

Astfel, păstrăm încă obiceiul sacrificării porcului în ogradă (foarte mulţi porci sunt încă crescuţi acasă şi nu în ferme sistematice!) şi preparării acestuia după reţetele străvechi. Şi încă mai sunt multe gospodine care gătesc mâncăruri specifice (precum stolnicul, cozonacii etc.) deşi supermarketurile sunt aproape…

Apoi, încă se mai colindă pe grupe de vârstă (inclusiv bătrânii!), din casă în casă. Nu mai departe de anul trecut am asistat la aşa ceva: cete imense de copii plecaţi la colindat cu trăistuţa subsuoară, satul răsunând de melodii şi de lătrat de câini, precum odinioară….

În câteva sate se mai organizează Viflaimul (teatrul religios dedicat Naşterii Domnului) şi când zic organizat nu mă refer la festivaluri ori scenarii pentru turiştii din satele cu multe pensiuni, ci la obiceiul adevărat, acel Viflaim făcut de săteni pentru săteni şi care se ţine în curtea bisericii, în prima zi de Crăciun…

Deci, deşi o mulţime dintre obiceiurile şi aspectele tradiţionale legate de Crăciun au dispărut sau au devenit simple tradiţii moarte ori scenete destinate vizitatorilor, încă ne putem bucura de câteva elemente arhaice păstrate până azi, în secolul 21 (al globalizării, internetului şi al UE) ceea ce este de-a dreptul fabulos! Să ne bucurăm, aşadar, de încă un Crăciun cu iz de tradiţie…

©Teofil Ivanciuc, decembrie 2013

Blogul autorului:  http://teofil-ivanciuc.weebly.com/

Anunțuri

7 gânduri despre “Trei gânduri despre Crăciun

  1. Multumesc. Sarbatori fericite!
    Pentru a intari elementul local cand trimitem felicitari de Craciun, as recomanda utilizarea icoanelor si frescelor cu tema Nasterii existente in bisericile Maramuresului. Sunt foarte frumoase, au o tenta traditional-locala si ar merita folosite! Pacat ca nici un autor de carti postale ilustrate nu are asa ceva la vanzare…
    Gasiti pe blogul meu o mostra care poate fi folosita.

  2. Frumoase gânduri şi tradiţii, domnule Ivanciuc! Vin, în completare, cu câteva rânduri legate şi de ziua de solstiţiu care tocmai ce-a trecut. Sărbători cu lumină în suflet!

    Nimeni nu ne va învinge, dacă nu ne vom învinge singuri, uitându-ne tradiţiile şi limba română

    În trecut momentele de solstiţii şi echinocţii reprezentau momente importante ale anului, probabil pentru că oamenii erau mai aproape de ritmul naturii şi al universului. Acum aceste momente sunt celebrate de foarte puţini şi cu atât mai puţin înţelese în adevăratul lor sens. În trecut ziua era marcată de sacrificii aduse divinităţii solare pentru a reveni pe pământ, se tăiau porci sau se sacrificau animale, de aceea ziua de Ignat este pe 20 decembrie, căci ea era legată de solstiţiul de iarnă. Scena sângeroasă a cultului preistoric, când masca de taur era sacrificată violent la solstiţiul de iarnă, apare în colindele româneşti numite Turcă, Boriţă, Capră, Brezaie şi altele. Rolul de Turcă sau Boriţă (femininul de la taur şi bour, vaca), este jucat în ceata feciorilor la Crăciun de turcaş (tăuraş), un fecior falnic al cetei de colindat. Zeul (zeiţa) se naşte simbolic la solstiţiul de iarnă, odată cu confecţionarea şi îmbrăcarea măştii, petrece şi se desfată în timpul colindatului împreună cu anturajul ei divin, ceata de feciori, moare violent, prin lovire cu ciomagul, împuşcare sau înecare şi renaşte spectaculos marcând Anul Nou. În timpul colindatului, Turca acţionează conform rangului său de mare zeu: nu se supune ordinelor vătafului, asemănător celorlalţi membrii ai cetei, se amuză, speriind femeile şi copiii, muşcă cu ciocul asistenţii curioşi care se apropie de ea, solicită plata (darul) atât cât consideră că i se cuvine, la ospeţe stă pe locul de cinste din capul mesei. Feciorul care îmbrăca masca diavolească nu avea voie să vorbească şi nu-i însoţea pe membri cetei când mergeau la biserică sau cu colindatul la casa preotului. La încheierea colindatului, înainte de a muri pentru a renaşte, Turca joacă solitar, în centrul satului, dansul său fără egal, numit Jocul cel Mare). Masca, compusă din cap, corp şi un băţ (picior), care o sprijină în pământ, şi prin poziţia aplecată a corpului celui care o poartă, are imaginea unui ciudat patruped. Colindatul cu Turca sau Boriţa poate fi întâlnit în diferite variante la sărbătorile de Crăciun din Transilvania centrală şi de sud, în Crişana şi, izolat, în Banat. Scena sângeroasă a cultului preistoric, când taurul era sacrificat violent la solstiţiul de iarnă, este amintită atât de moartea simbolică a măştii taurine numită Turca sau Boriţa, cât şi de răgetul imitat de instrumentul ce-i poartă numele, buhaiul, din cetele de Pluguşor, la Anul Nou. Cumva toate aceste tradiţii s-au amestecat ca şi cronologie, pentru că în trecutul îdepărtat, la solstiţiul de iarnă se serba moartea anului vechi şi începutul unui nou an. (Traian Herseni: Forme străvechi de cultură poporană românească, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977).

    Istoria Crăciunului

    În termeni tradiţionali, Crăciun este o reprezentare mitică specifică teritoriilor locuite de strămoşii autohtoni ai românilor, geto-dacii, peste care s-au suprapus, rând pe rând, Saturnaliile romane, zeul de origine iraniană Mithra şi, după apariţia creştinismului, Naşterea Domnului Iisus. Determinativul de Moş indică vârsta înaintată a divinităţii adorate, care trebuie să moară şi să renască simbolic la sfârşit şi început de an. Zeii solari atestaţi de arheologi şi etnografi în spaţiul carpato-dunărean (Saturn, Crăciun, Mitra şi alţii) mureau şi renăşteau la solstiţiile sau echinocţiile anului prin substitutele lor rituale: stejarul, porcul, colacul din făină de grâu pentru Crăciun; taurul pentru Mitra; capra, cerbul pentru Dyonisos.

    La sărbătorile solstiţiului de iarnă, zeul Crăciun murea şi renăştea simbolic prin substitutele sale rituale: porcul, jertfit şi incinerat în ziua de Ignat; butucul de stejar, ars în vatră în noaptea de Crăciun, colacii din făină de grâu, numiţi colaci de Crăciun sau Crăciunei, mâncaţi sacramental. La solstiţiul de iarnă, era ars un butuc de cer (specie de stejar), considerat trup neînsufleţit al zeului fitomorf. Din trupul divin incinerat se păstra tăciunele, ca leac în medicina empirică, iar leşia din cenuşa de coajă de cer era folosită în cosmetica populară şi pentru creşterea părului. Arderea butucului în noaptea de Crăciun – solstiţiu – a fost atestată la românii bănăţeni, la vlahii şi aromânii sud-dunăreni, la sârbo-croaţi şi lituanieni. (Din mitologia tracilor, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1982)

    Stejarul (Quercus robur L.), din care rezultă prin jertfa violentă butucul de stejar, este unul din arborii sacri ai românilor şi substitut ritual al zeului Crăciun. Rădăcina indo-europeană kark, care a dat numele latinesc al stejarului, quercus, numele cârjei preoţeşti (băţ noduros, de esenţă tare, rupt din stejar) şi al substantivului cracă, provenit dintr-o onomatopee (zgomotul produs de ruperea crengilor de copaci), este păstrată astăzi de numele Crăciun. Amintim, de asemenea, că pădurile de stejar poartă numele indo-european dumbravă, iar fructul arborelui, ghinda, trimite la organele de reproducere. Vechii greci asociau stejarul cu Zeus, romanii cu Jupiter-Capitolinul, lituanienii cu zeul Perkunas , iar carpato-dunărenii cu Crăciun. (Ivan Evseev, Dicţionar de demonologie românească, Editura Amarcord, 1977)
    Prin unele trăsături ale sale, stejarul putea fi asemuit cu un zeu fitomorf: masivitatea, care poate atinge peste 40 de metri înălţime; longevitatea, de sute ani; lemnul foarte rezistent, folosit pentru talpa (temelia) caselor şi bisericilor. Stejarul, nu bradul, este pentru români arborele dăinuirii. El este frate sau substitut ai domnitorilor şi eroilor neamului: Stejarul din Borzeşti, pentru voievodul Moldovei Ştefan cel Mare; Stejarul lui Mircea, pentru voievodul Ţării Româneşti – Mircea cel Bătrân; Gorunul lui Horea, de la Ţebea. De ce se arde stejarul când de fapt arborele solstiţiului de iarnă este fagul, păi simplu, căci stejarul este arborele echinocţiului de primăvară când de fapt începe anul nou astrologic dar şi astronomic, când natura revine la viaţă şi forţa vieţii este maximă. Pe de altă parte, fagul semnifică creaţia adică reînceperea ciclului, iar la romani era arborele sacru al zeiţei Diana, iar celţii îl considerau copacul înţelepciunii, atribuită astrologic lui Saturn, guvernatorul Capricornului. Eminescu exprimă foarte frumos esenţa subtilă a acestui arbore maiestuos, sau altfel spus, Fagul vâră conştiinţa în inima codrului de o singură esenţă:

    ,,-O, priviţi-i cum visează
    Visul codrului de fagi!
    Amândoi ca-ntr-o poveste
    Ei îşi sunt aşa de dragi!”

    Fagul, este recunoscut pentru lemnul său de bună calitate, dar şi pentru fructele de jir, care sunt hrana preferată a mistreţilor. Puţină lume ştie însă că fagul este un arbore cu multiple proprietăţi medicinale. Pe lângă proprietăţile benefice din fructul de jir, leacuri nebănuite se regăsesc în scoarţă, în muguri şi în frunze, în componenţa cărora se găsesc compuşi de natură flavonică, tanin, acizi, substanţe minerale (fier, calciu, sodiu, potasiu), precum şi alte substanţe active.Interesant de povestit, pentru a înţelege importanţa acestei zile de solstiţiu de iarnă căreia îi este atribuit Fagul, următoarea situaţie. Călugărul tibetan Tenzin Geshe, ajuns la un schit din zona deluroasă a Bucovinei, se ruga zeci de ore în pădurea de fag din preajma aşezământului monahal. Întrebat de unul dintre vieţuitorii de la schit ce îl determină să rămână atâta vreme în pădure, acesta i-a răspuns că nimeni pe lume nu ştie să îţi asculte gândurile precum arborele de fag. În viziunea acestuia (întemeiată pe minuţioase cercetări), fagul simbolizează protecţia, legăturile umane şi spirituale desăvârşite. Unul dintre motivele pentru care acesta şi-a dorit să ajungă în România a fost şi acela de a merge să îmbrăţişeze un fag, apoi să-şi lipească palmele şi fruntea de trunchiul său. Cât timp rămânea în pădure, acesta povestea cum pur şi simplu simte rugăciunea, care ajunge la Dumnezeu mai simplu, mai firesc, iar gândurile cele mai triste îşi găsesc alinarea. Fagul, în frumuseţea şi în fălnicia lui, s-a dovedit a fi cel mai statornic prieten al pelerinilor, dăruindu-i celui care îl atinge nu numai răcoare şi respiraţie proaspătă, dar şi o energie pozitivă de nedescris. Din acest motiv, dacă rămâneţi mai multă vreme în preajma fagilor, pe lângă faptul că vă oxigenaţi plămânii, veţi scăpa de cele mai chinuitoare depresii. După zece zile de rugăciune într-o pădure de fag (câte patru ore pe zi), dispar toate gândurile rele, iar circulaţia intracraniană este fără nici o sincopă. De aceea ziua de astăzi poate fi folosită pentru a ne ruga din suflet lui Dumnezeu şi pentru a ne echilibra respiraţia şi ideile.

    Tradiţii din moşi-strămoşi

    Colacul de Crăciun era figurina zeului de altădată, modelată de femeile curate din aluat dospit şi mâncată sacramental. Numiţi colaci de Crăciun sau Crăciunei, aceştia pot avea forme diferite: de cerc, potcoavă şi stea, închipuind Soarele, Luna şi stelele de pe Cer; de păpuşă şi cifra opt (8), care reprezintă trupul divinităţii Crăciun; de cerc umplut, fără gaură la mijloc; de animale şi păsări modelate din aluat (taur, pupăză). În Moldova şi Basarabia colacii numiţi Crăciunei se păstrau până la Mucenici, când se puneau în coarnele boilor, erau mâncaţi de animale sau se băgau sub brazda plugului. În concluzie, dintre numeroasele divinităţi care au populat de-a lungul secolelor şi mileniilor perioada solstiţiului de iarnă, numai Domnul Iisus şi Crăciun sunt bine reprezentaţi prin sărbători, obiceiuri şi acte rituale de tradiţia populară contemporană.

  3. Domnule Radut,
    Intr-adevar, cand am amintit de consemnarea „craciunului” menit sa arda in vatra stanei pana dimineata, a fost vorba despre esenta fag, deci un lemn tare, si nu bradul mult mai la indemana in acel spatiu montan.
    Sarbatori frumoase!

  4. Un ultim gand, de incheiere. Pe toate televiziunile (dar si pe unele bloguri si articole) se vorbeste despre MASCATII care umbla pe ulitele maramuresene de Sarbatorii, bagandu-i in sperieti pe copii.
    De fapt, mascatii au aparut in Romania odata cu trupele speciale ale Politiei! In Maramures, dintotdeauna, aceste personaje s-au numit DRACI. Doar in perioada comunista, atunci cand bisericile au devenit „monumente de arta feudala” si nimic mai mult, dracii au fost nevoiti sa se cheme „mascati”. Acum, in libertate, trebuie renuntat la termenul artificial si repus in drepturi cel adevarat, autentic, natural.
    An Nou Fericit tututor!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s