ION NEGREA

Mihai Traista
Mihai Traista

ION NEGREA

Autor: Mihai Hafia Traista

  1. CĂTANĂ

«Nu-mi pare rău că mă duc,

Da-mi pare rău după plug,

După plug și după boi,

După părinții-amândoi,

După plug, după rotile,

După dragile copile…»

                         dintr-un vechi cântec de cătănie din Maramureș

De sfântul Ispas, curtea lui Ion Negrea se umplu de oameni.

Sub nucul umbros, Ion improvizase din scândură de brad o masă lungă care parcă era gata-gata s-o rupă la fugă prin poarta dechisă și să-și ia lumea în cap însoţită de cele două laiţe, improvizate tot din scândură de brad și așezete de-a dreapta și de-a stânga ei. Singurele lucruri ce o ţintuiau locului, erau poate fețele de masă din pânză de bumbac, pe marginea cărora mâna iscusită a Irinei cususe cu mătase albastră flori de nu mă uita, sau poate sticlele de horincă de prune, tare şi curată ca lacrima fecioarei neprihănite, înstruțate cu brebenoc, înşiruite pe mijlocul ei ca nişte bravi oşteni înainte de bătălie însoțite pe ambele părți de păhărele, farfurii şi tacâmuri. Mai era în capul mesei şi o damigeană ce semăna leit cu un general burtos căruia în loc de chipiu îi înfipsese cineva un cocean de cucuruz în cap. Deşi, atât generalul burtos cât şi bravii oşteni făceau cu ochiul musafirilor strânși în curtea lui Ion, aceştia nu cutezau a se aşeza la masă ci şedeau cuminţi pe iarbă ascultând baleandrasele lui Gheorghe Pupăză care turna gogoaşă după gogoaşă, de fugiră găinile din curte speriate de râsetele lor.

– Io când fost-am cătană, nu erau ordine din astea cum îs azi. De iezemplu nouă nu ne ordona căpraru: «La stânga împrejur!», ci striga la noi: «Cu fața spre-e-e cur-r-r împre-jur-r-r!» – oamenii se porniră pe râs, de mugiră şi boii în grajd, dar bătrânul Pupăză nici măcar nu zâmbi, se opri pentru o clipă să se potolească râsetele şi începu iar: – Nici comanda «Pe umăr arm’!» nu iezista pe atunci, ci ni se ordina: «Armărie pe osărie jup!».

Râdeau toți. Numai Ion Negrea nu avea poftă de râs. Umbla trist, cu capul descoperit ca la înmormântare, cu sticla în mână omenindu-şi musafirii cu câte un păhărel de horincă. Fiecare, cînd îi venea rândul, ridica paharul, spunea «Doamne ajută!» şi după ce îl dădea pe gât, îl întindea următorului care la rândul său făcea la fel, până când acesta ajungea la primul musafir omenit. Oamenii glumeau, râdeau, se veseleau… Ce le păsa lor de supărarea gospodarului… Îi invitase și ei veniseră, cum s-ar zice îşi făcuseră datoria şi acum e rândul lui să-şi facă datoria faţă de ei. Oamenii nu aveau de ce să fie triști.

«Că doară nu pruncu’ lor mere cătană ci a mneu, a mneu…» – gândi Ion şi oftă din greu. Cum ar fi putut să râdă şi să glumească la un loc cu ei, dacă mâine Ionu lui, singurul lui prunc, de care avea grijă ca de lumina ochilor pleca cătană. «Acela nu-i fecior ce nu mere cătană», se spunea în popor, dar ce-i păsa lui de ce se spunea, sau nu se spunea… Câte nu se spun așa și apoi se fac altfel? Oamenii puteau spune orice, că nu pruncul lor mergea cătană ci al lui, al lui… Mai bine l-ar fi vorbit de rău numai să fi rămas acasă.

Una dintre femei începuse să cânte, cu voce frumoasă, cristalină:

«Măgură cin’ te-o cosi,

Măgură cin’ te-o cosi?

Că eu mărg a cătăni,

Că eu mărg a cătăni.

Ceilalți i se alăturară:

Azi vară te-am cosit eu,

Azi vară te-am cosit eu.

Alături de tata mneu,

Alături de tata mneu…»

«Ce le pasă lor?… Cântă… Cântă de-mi rump inima-n două, ce le pasă lor… că pruncul mneu… a mneu…»

Ion Negrea cunoştea bine sufletul pruncului său, știa cât de nerăbdător e «’nalt şi sănătos ca un brad, dar slab din fire ca o fată şi cu suflet de pasăre liberă care va pieri îndată ce va fi închisă într-o colivie, va pieri… da va pieri… De mic cocon crescuse la munte lângă oi, n-o vrut să meargă la școală. M-am rugat de el, l-am sfădit, l-am şi bătut, dar la şcoală tot n-a mărs, aşe-i firea lui – liberă. Da când l-o tăiat cu cățătu ciobanii di Rogna, de era să mi-l prăpădească… parcă o vrut să stea la spital? O fugit, de s-o speriat doctorii, că la început nu-i dăduseră multe zile de trăit, da el peste două săptămâni fugi la oi. Vai, Ionu mneu, Ionu mneu… Cum îi răbda tu traiu de cătană… Cum îi răbda tu departe de casă, de munții tăi dragi, de şipotul izvoarelor, de foşnetul cetinii de brad… Și unde ți-o fo dat să meri, tomna-n Bărăgan, unde nici apă rece n-o să bei, nici vântul nu-ți va mângâia obrăjorii… Oh, Ionu mneu…»

Undeva spre capătul uliții se auziră vocile feciorilor care se întorceau de Peiter Baci, tâmplarul satului, aducând cufărul din scândură de stejar, cu care Ion urma să plece a doua zi în armată. În fruntea lor mergeau Găvrilă a Cucului cântând la vioară şi Petrea Doboș, cel mai bun prieten al lui Ion, ducând cufărul în mână. Găvrilă, parcă plimba degeaba arcuşul peste strune, căci glasurile feciorilor acopereau sunetele ceterii.

«Eu mă duc, mândră-n cătane,

Tu rămâi şi spală haine

Și le spală-n soponele

Și le uscă-n dor şi jele.

Spală şi batista me,

Care am feciorit cu ie,

Spală o şi o înfăşoară

Și pune-o pe policioară.»

Glasurile feciorilor, parcă alungaseră gândurile negre din capul tatălui necăjit. Zâmbi trist şi se amestecă printre musafirii care răspunseră la cântecul feciorilor:

«Gată, mamă, cufăru

Minten zine ghezăşu.

Gată, mamă, valiza,

Minten zine maşina.

Nu-ți mai usca sufletu,

Când i vede ghezăşu.

Te rog mamă nu zdiera,

Când i vede mașina.

Trenule nu frişcăii

Pre de grădina mămii… »

Oamenii cântau mai cu bucurie, decât cu jele, că de acum dacă s-au întors feciorii de la tâmplar, înseamnă că se puteau aşeza la masă. Ion Negrea mai oftă odată din greu şi începu să-i poftească la masă. Irina, ajutată de câteva vecine, puse pe masă oale mari cu ciorbă de pasăre, cu sarmale și cu guleaș din carne de berbecuţ.

– Luați, luați vă rog! – îi îmbia Irina. Ea nu avea timp de stat pe gânduri, nici de lacrimi nu

avea timp, dar nu-i nimic, o să aibă timp destul de mâine încolo să verse lacrimi fierbinți după Ionu ei.

«Eu mă duc, mândro, mă duc,

Eu mă duc, mândro, mă duc.

În cătane nu la plug

În cătane nu la plug.

Eu mă duc, mândră-n armată,

Eu mă duc, mândră-n armată.

Tu să stai nemăritată,

Tu să stai nemăritată.»

Începuseră feciorii alt cântec, iar Ion se apropie de Anişoara lui Boică şi îi şopti la ureche:

– Tu Anișoară să nu te măriţi, auzitu-m-ai?

Fata plecă capul ruşinoasă, clătinând în semn că a înţeles.

– Când m-oi înturna din cătane ne-om lua, bine tu Anișoară!

În acelaşi timp, la capătul grădinii lui Ion Negrea fluieră trenul, după care trecu cu mare zgomot peste podețul de fier. A doua zi același tren, la aceeași oră, avea să-l ducă pe Ion departe de casa părintească, departe de Anişoara lui Boică, de toţi cei dragi, de munţii lui, de izvoarele cu apă limpede, de foşnetul cetinii de brad şi o să-l ducă în Bărăgan «… unde nici apă rece n-o să bea, nici vântul n-o să-i mângâie obrajii…»

@Mihai Hafia Traista

Blogul autorului: http://trona2007.wordpress.com/

Anunțuri

Un gând despre “ION NEGREA

  1. o lectura savuroasa pe care am recitit-o cu placere, umorul de bună calitate este inradacinat in condeiul tău experimentat in arta nararii.
    asemenea povestiri sunt valoroase atat din punct de vedere al calităţii scrisului, conferind veridicitate lecturii prin creionarea realităţii, a tradiţiei şi obiceiurilor din străbuni, surprinzand anumite momente importante din viaţa omului, cum ar fi cătănia, cât si din punct de vedere istoric, o istorie a unei generaţii care se maturiza în timpul armatei, băiatul sosit din cătănie devenea cu adevărat bărbat.
    felicitări!
    te citesc cu mare plăcere!
    ave
    PS
    cred că trebuie să scapi de asta, musai:ple(ca că)tană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s