George Petrovai

Cultura – dimensiunea existențială a omului (Fragmente din cartea Morfologia culturii)

George Petrovai
George Petrovai

Cultura – dimensiunea existențială a omului

(Fragmente din cartea Morfologia culturii)

Autor: George Petrovai

1.A fost odată un început

Omul a fost definit în fel și chip. Unele definiii se dovedesc atât de năstrușnice, încât ne fac să zâmbim ori de câte ori ni le reamintim: „Omul este un biped fără pene”, „Omul este singurul animal care-și fierbe mâncarea”, „Omul este singurul animal care se încalţă” ș.a.m.d.

Pe scurt, fiecare aspirație, trebuință sau ocupație a omului ne sugerează câte o definiție a sa. Cu tot caracterul lor neesențial şi deseori hazos, aceste definiții îşi au sâmburele lor de adevăr, întrucât reflectă particularități şi însuşiri specific umane.

Iată de ce o definiție în plus, de genul: „Omul este singurul animal capabil să se emoționeze în fața creațiilor sale”, nu va surprinde pe nimeni şi nu va schimba cu nimic situația la acest capitol. Asemenea tuturor celorlalte, ea nu face decât să scoată în evidență o altă particularitate umană, de data asta esențială: setea de cultură, respectiv năzuința omului după ceea ce-l face să cunoască deliciile emoțiilor şi să trăiască plenar.

Dar care este începutul culturii? Este însuși începutul istoriei omului, adică momentul când acesta, prin vălmășagul de temeri și aspiraţii, speranţe și deznădejdi, a dobândit licărul conștiinţei în legătură cu misiunea sa pe acest pământ. Conștiinţa va deveni în felul acesta oglinda vie în care omul începutului își va studia chipul lăuntric și-i va identifica trăsăturile, dar de care se va feri mai apoi ca de foc de atâtea și atâtea ori în decursul istoriei sale zbuciumate.

Negreșit că primii fiori culturali se datorează acelui dublu raport din care a crescut întreaga istorie a lui homo ludens:

a)Raportul cu lumea exterioară;

b)Raportul cu lumea sa interioară.

Însă lumea exterioară îi era ostilă la tot pasul prin vitregiile naturii, prin cruzimea fiarelor și prin răutatea semenilor. Dar cum renunțarea şi abstragerea duceau la pieire sigură, nu-i rămânea lui homo ludens decât să-și dezvolte acele aptitudini care-i garantau supravieţuirea: pe de-o parte traiul în comun – haite umane angajate în lupta pe viață şi pe moarte cu haitele de fiare sălbatice, pe de altă parte sporirea forței sale cu acele născociri ce-i asigurau supremația asupra necuvântătoarelor – la început piatra și ciomagul, mai apoi piatra șlefuită, focul, lancea, arcul și armele de foc.

Astfel, din asemenea încleștări dictate de impulsul de conservare și de cel de perpetuare a speciei, omul s-a ales atât cu înțelegerea nevoii imperioase de organizare în comunitate şi ducere în comun a bătăliilor, cât și cu primele produse ale tehnicii empirice: unelte, arme, cunoștinţe despre natură și agricultură. În negura istoriei se iveau zorii civilizaţiei agricole…

Dar arhaicul homo ludens n-a avut parte de liniște nici dinspre lumea sa interioară, populată cu spaime de dezlănțuirile naturii (tunete, fulgere, torente, vijelii, secetă prelungită) şi cu teama permanentă de spiritele ascunse în munți, păduri şi ape, în plante şi animale, în vii şi morți. Și astfel, încercând prin jertfe și invocări sacre să câștige bunăvoinţa înfricoșătorului ce-l împresura, omul a pus piatra de temelie a credințelor şi religiilor primitive: animismul, fetişismul, totemismul, magia și cultul morţilor.

După cum ne încredințează savanți de mare prestigiu (de ex. James George Frazer în Creanga de aur) în urma studiilor amănunțite efectuate în diverse comunități primitive din Africa, Australia și Polinezia, cam aceasta trebuie să fi fost starea de spirit și în societăţile arhaice: magul, vraăjitorul sau șamanul a fost și a rămas canalul de legătură cu lumea duhurilor!

Dar legătura nu se stabilește cât ai bate din palme. Reușita ei depinde de mai mulţi factori, cum ar fi: recuzita adecvată, o anumită stare de spirit a magului și a asistenţei (inclusiv starea de transă), ritualul îmbogățit cu dans, muzică şi formule sacre de invocare.

Deci dansul și muzica au fost primele forme de cultură practicate în protoistorie. Scenele scrijelite pe pereții peşterilor, figurinele din lut ars şi formele incizate pe pereții vaselor, reprezintă alte emoționante străduințe ale culturii arhaice.

De menționat că tipurile de culturi perfect conturate în marile bazine ale Antichității (Egipt, Babilon, China, India, Grecia) s-au dezvoltat nu doar în strânsă legătură cu ritualurile închinate zeităților, ci având ca sedii şi focare de iaradiere chiar templele.

După răspândirea creștinismului și transformarea templelor în biserici, preoţii și mai ales călugării și-au asumat sarcina depozitării, apărării și răspândirii valorilor creștine. Este ceea ce s-a întâmplat prin grația lui Dumnezeu în perioada persecuțiilor şi în lunga perioadă a năvălirii popoarelor barbare; este ceea ce au înfăptuit cu cinste mănăstirile românești și de pe alte teritorii amenințate secole la rând de păgânismul turcesc şi tătăresc, iar apoi de trâmbele altor năvălitori ce s-au succedat până la căderea bolșevismului.

@George PETROVAI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s