PRIN GRELE VĂLURI DE VISARE

“După o vreme destul de îndelungată, ne reîntâlnim în septembrie cu scriitura lui Alexandru Dan, acesta publicând între paginile virtuale ale Revistei de Suspans povestirea „Prin grele văluri de visare”. Faţă de ultima proză publicată de autor şi pe care eu am citit-o, remarc un progres neîndoielnic şi salutar, Alexandru Dan aplecându-se cu mai multă atenţie asupra textului şi scriindu-l, parcă, nu cu ajutorul condeiului, ci cu cel al sufletului. Iar această impresie nu-mi este lăsată doar de confidenţele făcute de personajul narator, ci şi de stilul cursiv şi îndelung şlefuit, vălurit pe alocuri în comparaţii şi epitete, care se aseamănă întrucâtva cu cel folosit de Herman Hesse în romane precum Călătorie spre Soare Răsare. Nimic de reproşat, ba dimpotrivă, de recomandat!” – Alexandru Ioan Despina, în Revista Nautilus.

*

“Un text excelent scris, marcând un evident progres” – Revista de suspans

*

Visul e pururea cu noi
Fără să fie-al nostru cu adevărat
Doar noi ai lui putem ajunge
Dacă marele somn ne va atinge

PRIN GRELE VĂLURI DE VISARE

Autor: Alexandru Dan

P. S. Dragă frate, am lăsat la sfârşit ceva ce simt că ar trebui, până la urmă, să-ţi destăinui, deoarece

numai pe tine te am atât de apropiat încât să fiu sigur că nu mă vei crede nebun – în orice caz, nu înainte de a-ţi da toată silinţa să cercetezi cu atenţie cele ce-ţi voi spune.

Mărturisesc că iniţial am avut o reţinere dacă să îţi fac cunoscută tulburătoarea experienţă prin care am trecut sau, dimpotrivă, să o trec sub tăcere pentru totdeauna. Fiindcă, vezi tu, pe de o parte unii dintre noi au, se pare, nevoie să vadă cu propriii lor ochi întunericul cel mai adânc pentru a putea înţelege cu adevărat viaţa şi lumea. Dar mă gândeam: să existe oare şi unii care, din slăbiciune ori din lipsă de experienţă, rămânând în asemenea măsură prizonieri ai primelor impresii, să nu poată trece mai departe de întunecatul spectru al damnării, odată ce, sub o formă sau alta, îi vor vedea hidoasa faţă? Eu îmi doresc din toată inima ca aşa ceva să nu se întâmple nimănui! Cu toate acestea, convingerea mea cea mai intimă îmi spune că tu, cel puţin, nu faci parte din respectiva categorie; prin urmare, cu voia ta, m-am hotărât într-un sfârşit să pun pe hârtie scurta-mi istorisire…

Nu ştiu cum arată visele tale, însă eu îmi găsesc îndeobşte confortul într-o lume oarecum mohorâtă, unde înserarea şi noaptea îşi duc veacul; iar dacă m-ai întreba despre culorile ce o însufleţesc, m-ai încurca foarte şi ţi-aş răspunde: Mai degrabă, ceea ce se află între culoare şi neculoare…

Cum bănuiesc că li se întâmplă celor mai mulţi dintre noi, adesea nu sunt conştient de cele trăite acolo, însă, atunci când amintirile-mi rămân alături, precum cufărul de la subsuoara unui naufragiat după o furtună ce a absorbit în neant totul în jurul lui, prin acel cufăr, ce nu întotdeauna se dovedeşte a adăposti o comoară, pot revedea o sumedenie de lucruri: de la fâşii din lumea reală la scenarii şi cadre imaginate în întregime, de la străzi, colţuri de natură sau personaje ce par că-mi populează periodic visele la elemente complet noi – de pildă măreţul oraş-castel, întruchipare a unui mister fără de vârstă, în ale cărui pivniţe cu ogive îngropate şi poduri împăienjenite m-am avântatcândva cu nerăbdare, în căutarea a nu ştiu ce vestigii şi secrete. Şi unele vise se întrerup (sau asta-i tot ce s-a putut salva din ele în călătoria dintre cele două tărâmuri ce se reneagă reciproc), continuând brusc cu mine alergând prin labirinturi fără sens, ori pasager în vehicule ce vuiesc în noapte spre o destinaţie neclară. Alteori visez conspiraţii, imperii şi războaie, însă orice întâmplare o trăiesc cu un soi de înţelegere melancolică, fără de tragismul pe care, în viaţa reală, până şi aspectele neînsemnate îl pot genera.

Însă, odată, ceva ce a început ca o glumă nepotrivită şi răutăcioasă avea să-mi otrăvească lumea pe care o credeam numai a mea.

Am avut atunci, imediat, sentimentul că întâlnisem pe cine nu trebuia, în persoana unui manechin ciudat – faţă lipsită de trăsături, mişcări stângace, dar, peste toate, un aer sinistru – care, în timp ce eu, precaut, căutam să mă fac nevăzut, mi se adresă fără măcar să se uite la mine, cu o voce lentă şi dogită: „Mihai…, Mihai…”. Zbughind-o la fugă am aruncat o privire peste umăr şi am văzut cum figura sa îşi modela forme din ce în ce mai clare, în vreme ce mişcările îi deveneau tot mai sigure, deşi rămâneau încă lente.

Ecoul mocnit, prevestitor al unei spaime străine mă îndemnă să fug cât mai repede şi mai departe de acea demonică apariţie, să fac orice ca să nu o mai văd nicicând şi să o dau uitării pentru totdeauna. Şi am pus între ea şi mine clădiri contorsionate, străzi ce se transformau în tunele şi prăpăstii cu trepte dărăpănate, împrejurimi ale căror detalii şterse înconjurau numai ceea ce mă interesa în clipele acelea: un gol mare în mijloc pe unde să îmi găsesc scăparea – însă clănţănitul tărăgănat mă urmărea: „Nu vei scăpa de mine niciodată!” şi o funebră bănuială îmi confirma temerile cele mai adânci… Eram conştient că necurata prezenţă îşi sporea mereu puterile, devenind din ce în ce mai stăpână pe mediul în care se materializase, în vreme ce eu, un simplu om, mă ştiam incapabil să mă ascund la nesfârşit.

Am încercat să mă consolez spunându-mi că nu poate fi atât de grav, că nu pe mine mă căuta (la urma urmei, nu mă cheamă „Mihai”!), dar pe neaşteptate o amintire mi-a pus un nod în gât: într-adevăr, aflasem din întâmplare că tata, înainte să mă nasc, hotărâse să-mi pună numele de „Mihaela” în cazul în care aş fi fost fată, idee ulterior dată uitării…

Tu ştii că nu mă sperii aşa uşor, însă atunci m-am convins că nimic nu este mai sfâşietor şi mai deprimant decât ideea că, undeva, există o creatură însufleţită de o putere superioară, trimisă sau scăpată din cine ştie ce iad, special pentru hăituirea şi distrugerea ta. „Oriunde mergi, te voi ajunge…”, mai spunea respingătoarea voce tărăgănată şi, din depărtări, muzica morţii îmi paraliza până şi gândirea. Tot ce puteam face era să aştept ca acea săgeată ce zbura deja prin întuneric să-şi atingă cu diavolească precizie ţinta pentru care fusese urzită.

O, dacă aş fi reuşit să mă smulg din braţele coşmarului în mod brutal, aşa cum fac îndeobşte cei ajunşi la capătul puterilor, cu siguranţă că nu m-aş fi îndurat să mai pun pleoapă pe pleoapă mult timp după aceea! Numai că mie nu avea să mi se dea această şansă… pentru că noaptea acelui vis nu mai dorea să cunoască zi! Într-adevăr, pe măsură ce alergam (sau mai degrabă încercam să alerg – ştii, acea fugă disperată în care picioarele parcă-ţi sunt de plumb şi înaintezi cu încetinitorul oricât de mult te-ai forţa), pe măsură ce căutam să mă strecor, cum ţi-am spus, prin orice cotlon, în încercarea de a mă sustrage cumva îngrozitoarei mele sorţi, gigantica plasă de păianjen a coşmarului – aveam să înţeleg asta mai încolo – se ţesea în alt fel în jurul meu, înveninându-mi progresiv chiar realitatea, astfel încât după noaptea aceea m-am trezit totuşi, însă nu cu adevărat! De atunci aveam să-mi trăiesc viaţa de zi cu zi mai mult sau mai puţin la fel ca înainte… fără a mai fi tocmai eu însumi. Mai exact, eram tot eu, dar lipsit de acea scânteie care de fapt ne defineşte şi a cărei absenţă ne transformă în automate. Pierdut între aceste trei planuri am devenit propriul meu prizonier, ignorându-mi cu desăvârşire tragedia din visul în care rămăsesem un fugar neobosit în aşteptarea implacabilului său sfârşit.

Eşti conştient oare că, fără pansamentul nopţii, goarnele lumii reale ne-ar asurzi? şi invers: Cât timp crezi că ar putea rezista un om într-un vis fără să-şi împrospăteze forţele în realitate?

Dar mai spune-mi, frate, te-a dus vreodată gândul la semnificaţia crucificării? (ei bine, pe mine da, în timp ce, încolţit ca un şoarece cu care se joacă o pisică înainte de a-i da lovitura de graţie, moartea îmi rodea inima puţin câte puţin): toate cele patru membre perfect imobilizate, suspendate în neant, astfel încât să nu mai poţi face o mişcare, cele patru sensuri ale busolei, adică ale vieţii pe pământ, încremenite, patru anotimpuri smulse, aşa cum mie mi-a fost furat însuşi timpul, pe care acestea îl măsoară…

Dar mai bine să mă opresc aici şi să încetez a-ţi mai vorbi despre deznădăjduita-mi groază; indiferent de credinţa sau necredinţa ta, dacă nu ai avut parte până acum de o asemenea întâlnire, în vis sau în realitate, bucură-te! Nu eu voi fi acela care să vrea să te facă s-o trăieşti, fie şi numai cu ochii minţii.

Într-un târziu, de vreme ce tot mă simţeam atât de imobilizat, printr-un gest mi-am întins şi mai mult braţele în lateral, cu pumnii desfăcuţi, a îmbrăţişare şi acceptare, a smerită înfruntare. A fost renunţare, dar nu abandon, ci hotărârea de a mă arunca cu totul în… orice m-ar fi aşteptat mai departe. E ciudat, însă asta m-a făcut să mă simt, într-un fel, mai puternic.

Apoi, la un moment dat, nu ştiu cum ori de ce, mi-am surprins mintea căutând febril linia unui cântec: „Crucea ta …ai dat nouă”. Cum era, cum oare era? Nişte versuri cam arhaice şi oarecum sincopate, auzite cine ştie când…

Eu, dacă nu-mi aduc aminte de ceva, nu am linişte până nu dezleg enigma şi, chiar dacă aş avea o altă ocupaţie în acelaşi timp, îmi las mintea să lucreze neobosit până ce, mai devreme sau mai târziu, ea va reuşi să decripteze „codul” potrivnic.

Aşadar căutam cuvintele lipsă, la fel cum un arheolog ar încerca să reconstituie, cu ajutorul a două-trei cioburi, un ulcior antic. Repetam ceea ce elucidasem şi mă poticneam de spaţiile care se încăpăţânau să rămână albe. Crucea – în copilărie, un semn cu mâna deasupra pernei, seara, înainte de culcare, să nu visez urât, glasul bunicii…

Dacă aş fi avut atunci la mine o cruce, să mă apere!… Însă de mult abandonasem să port cruce la gât sau orice alt pandantiv, ceas ori brăţară… Dar stai! – mi-am spus. Într-un colţ al camerei, sub parchet, acolo unde lipsea plinta, îmi căzuse odată o pereche de mătănii pe care la vremea respectivă nu mă mai obosisem să le caut. Şi iată-mă zgâriind febril cu unghiile pe sub podea până ce am reuşit să ating cu vârfurile degetelor mica cruce ruginită.

Cu mătăniile în jurul încheieturii mă simţeam precum un deţinut condamnat la carceră care, printr-o minune, dă de o gură de aer proaspăt. Maşinal, luând la rând boabele ca nişte gloanţe mici şi grele – aşa cum văzusem din întâmplare la acei călugări în negru din cap până-n picioare, asemenea visului meu, ce se luptau pentru sufletele lor ca şi mine – mă gândeam la murmurul tainic al acestora atunci când, cufundaţi în rugăciune, roteau pe mâini şirurile de mătănii – dar nu aveam de unde să ştiu ce spuneau…

„ … armă asupra diavolului, Crucea Ta o ai dat nouă…” Orice deşert tresare din toată fiinţa la atingerea unei singure picături de apă.

„ … armă asupra diavolului, Crucea Ta o ai dat nouă…” Un pictor nevăzut începea să-şi picteze tabloul terminat într-un timp ce curgea invers.

Din nou şi din nou şopteam, ca şi cum ar fi fost pentru întâia oară, versul proaspăt descoperit şi de atunci am realizat că acelaşi cuvânt, aceeaşi trăsătură de penel, chiar repetate de mii de ori, nu înseamnă niciodată acelaşi lucru…

Asemenea roţii mari a unui ceas, care, dezmorţindu-se, antrenează întregul mecanism pentru ca acesta să ia din nou măsura timpului, şi eu începeam să-mi regăsesc propriul meu timp, în vreme ce ameninţarea sfârşitului pierea pentru totdeauna, precum fumul şi coşmarul se topea la fel ca ceara în faţa focului…

Iar apoi, dragă frate, ei bine, m-am trezit cu adevărat. Printre nişte oameni minunaţi, îmbrăcaţi în alb, pe care, asemănându-mă până atunci întru totul lor, dintr-un anumit punct de vedere îi înţelesesem mai bine, dar cu siguranţă de acum eram în măsură să îi iubesc mai bine.

În urma multiplelor teste şi controale medicii au constatat cu stupoare că nu mai prezentam niciun simptom de boală, astfel încât, după o vreme, s-au văzut nevoiţi să-mi dea drumul acasă. Aşa că… iată-mă înapoi la viaţă!

În încheiere, nădăjduiesc din toată inima, frate, ca mica mea istorioară să nu te fi tulburat. M-am gândit că ar fi bine să-ţi explic de ce nu ţi-am mai dat niciun semn de viaţă atâta timp – dar şi că, poate, păţania mea îţi va fi de vreun folos într-un fel sau altul.

În ceea ce mă priveşte, întotdeauna am crezut că undeva, dincolo de noi, există nişte realităţi care, indiferent de riscuri, nu ar trebui tăinuite în mormânt, de unde cu siguranţă nu vor mai putea ajuta pe nimeni niciodată…

@Alexandru Dan

Blogul autorului: http://alexandrudanromania.wordpress.com/

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s