Dragoş într-o baladă din secolul al XIX- lea

Blazonul Drag/Sas, comform Wikipedia
Blazonul Drag/Sas, comform Wikipedia

Destul de greu de explicat motivele pentru care marii voievozi maramureşeni, Dragoş şi Bogdan în principal, sunt atât de puţin evocaţi în legendele şi baladele locului, în timp ce zona haiducească, Pintea în principal, se bucură de o reprezentare mult mai bogată.

Dacă folclorul local este sărac în exploatarea temei voievozilor maramureşeni, diferitele genuri literare ale unor creatori moldoveni sunt mai generoase în acest sens. O parte dintre ei se pare că s-au inspirat tocmai din filonul folcloric care s-a dezvoltat în Moldova pe tema menţionată.

Am citit zilele trecute un interesant poem epic dedicat lui Dragoş Vodă, nu foarte cunoscut nici acesta, scris în prima parte a veacului al XIX-lea de Costache Stamati (1786- 1869). Dacă pentru mine balada Dragoş era necunoscută, criticii şi istoricii literari de ieri şi de astăzi, au analizat versurile în discuţie din mai multe perspective, identificând o sumedenie de influenţe străine, pornind de la Puşkin, până la Shakespeare sau Edgar Poe. Câteva referiri în acest sens extrase dintr-o lucrare recentă: Daimonii în literatura română de Carmen I. Nicolescu:

„Viziunea macabră, proprie romantismului, Stamati fiind un romantic prin înclinări şi trăind în epoca romantismului, transpare în această poemă. În Dragoş (ca şi în Povestea povestelor ) „răsună ecouri din Ruslan şi Ludmila de Puşkin” (G. Călinescu), sub a cărei înrâurire poetul român ajunge la „adâncirea folclorului românesc” (D. Popovici)”. Sau:

„În acest poem, Stamati a stăruit „pe detaliul sugestiv în nararea întâmplărilor stranii sau în descrierea cadrului macabru, înfiorător, fantasmagoric, despre care B. P. Hasdeu observă că ‘aminteşte involuntariamente unele scene de Shakespeare sau Edgar Poe ‘.”. (ILR, II ,1968, p. 375).” Sau:

„Înfăţişarea şi metamorfoza eroilor, dansul duhurilor fantasmagorice şi momentele înfricoşătoare şi sumbre ale baladei, cum o numea însuşi autorul, ne înfăţişează un alt univers dominat de fantasticul macabru, alternând, în final, cu un episod de fantastic feeric” „. (Carmen I. Nicolescu, Daimonii în literatura română). Pentru cei interesaţi de subiectul daimonilor, ataşez un link, unde poate fi consultată întreaga lucrare: (http://www.scribd.com/doc/105027823/Daimonii-in-Literatura-Romana-Nicolescu-Carmen )

Pe scurt, în balada Dragoş, eroul cu acelaşi nume, pleacă în căutarea tricoliciului, strigoiului Vronţa (Carmen I. Nicolescu) care a răpit-o pe frumoasa Dochia, ea însăşi personaj legendar, având legătură cu miturile etnogenezei românilor, înfruntând noaptea, furtuna şi demonii care îi slujesc lui Vronţa. După aventuri de neînchipuit, sprijinit de zîna ocrotitoare a Moldovei, eroul reuşeşte să-l învindă pe demon, să-şi recupereze iubita şi să se întoarcă nevătămat la curtea princiară, voievodală.

Dar fiindcă eu nu fac critică literară o să remarc, pe un ton glumeţ, că atunci când am citit balada în discuţie mi s-a părut că întâlnesc personajele unor poveşti din copilărie şi nu teme din marea literatură universală: Dragoş pare întruchiparea lui Făt- Frumos, apoi apar zmeii, ca subordonaţi ai personajului negativ, zâna cea bună care îl ajută pe Dragoş cu sfaturi şi obiecte magice şi, în sfârşit, Vronţa- prototipul vampirului Dracula. Să nu uităm că scoţianul Bram Stoker a scris celebrul său roman abia în 1897, an în care Costache Stamati era deja trecut pe lista fericiţilor. În creaţia lui Stamati nu doar Vronţa, cel mort-viu, care se hrăneşte cu sânge şi doarme în sicriu, poate fi catalogat drept strămoşul lui Dracula ci şi castelul, locuitorii înfricoşători ai acestuia, atmosfera, sicriele, apoi natura, noaptea, vântul, etc., toate concură la compunerea unor scene impresionante, parcă numai bune de reprodus de mai cunoscuta scriere occidentală.

Chiar şi episodul adormirii lui Dragoş poate fi interpretat ca o retălmăcire din Prâslea cel voinic…nu neapărat ca o imititaţie shakespeariană, ca să nu mai amintesc de dansurile Ielelor, ori alte scene care pot fi identificate în folclorul autohton. Bine, acum discuţia poate aluneca pe alte poteci etno-identitare, fiindcă oricând se poate spune că o anume temă tratată de folclorul nostru este regăsită şi la unii vecini iar cine de la cine s-a inspirat, asta este cu siguranţă o provocare la care nu mă încumet să răspund. Oricum raportarea la marii scriitori nu poate fi decat benefică şi încurajatoare pentru scriitorii din acest colţ de Europă.

Ar fi se remarcat şi posibile reminiscenţe din legendele Descălecatului: până să ajungă la cetatea blestemată, Dragoş trece prin codrii seculari (la fel ca la vânătoare) , ajunge la un râu spumegat (Moldova?); deşi eroul are ca scop eliberarea iubitei, este perceput ca personajul care va elibera ţara de sub tirania lui Vronţa, păgânul, şi de slugile acestuia, fiind create astfel condiţiile pentru afirmarea romînilor şi a ţării lor, numită sugestiv Daco-Romînie.

Nici latura poetică nu este neglijată, versuri de genul Viforul stîmpeşte, ceriul săninează,/

Stelile pier toate d-a zorilor frică;, reuşind să satisfacă unele cerinţe, aşteptări de gen.

Din lungul poem redau câteva strofe, pentru frumuseţea temei, a personajelor şi a unor cuvinte/expresii pline de savoare:

Şi Dragoş s-arată pe un cal minune.

/

Pe al lui coif luciu se-nvăluiesc pene,

Şi săgeţi călite răsună în tolba-i,

El zboară călare, pe şes, ca un vifor,

În zale porumbe cu de oţel paloş.

Atunce Eroul furios strigară:

„Fărmăcător mîrşav, blestemate Vronţo!

Tu mă faci să umblu rătăcit prin lume,

Cătînd pe Dochia răpită de tine.

Trecut-am pămînturi şi pustii nămornici

Ucis-am mulţime de crîncene fiară,

Sterpit-am din lume hoţi şi tâlhari aprigi,

Căutând pe Dochia răpită de tine

Viforul stîmpeşte, ceriul săninează,

Stelile pier toate d-a zorilor frică;

A soarelui rază, chiar ca de foc suluri,

Aprind răsăritul; şi Dragoş tot doarme.

În ochii săi aprigi, sîngeroşi, sălbatici,

Se vede durere, pizma şi urgia

Şi clăbucii negri clocotea în gura-i,

Căci afurisitul încă nu pierisă.

Plutind lin în aer aduce cu dînsul

O zînă plăviţă, patroana Moldovei.

/

Ale ei veşminte, mai alb decât crinul;

Colanul pe coapse-i ardea ca rubinul;

În ochii săi veseli lucea bunătatea,

Precum saltă dulce steaua dimineţii.

/

Cu prietenie zeiţa grăiră:

„ Romînule triste, supune-te soartei

Şi mântuie ţara d-un neamic mîrşav,

De Vronţa păgânul…

Întocmai ca turnul, se prăvală Vronţa

Şi-n pămînt groapă căzînd prăbuşeşte;

Cetatea vuiră, zidurile crapă,

Zimţii de pe ele se preval de rîpă.

Deci principul Dragoş pe a sa Dochie

Jos au coborît-o din înaltul munte

Şi pe cal puind-o au zburat cu dînsa

La a sa domnie, ca s-o întroneze.

Într-acest fel ştearsă Dragoş Domnişorul

De pe pămînt toate farmicile rele,

Cu care păgînul Vronţa mistuisă

Scumpa noastră ţară Daco- Romînie.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s